Răscoala de la Bobâlna din 1437

În timp ce în Ţara Românească şi Moldova se manifesta cu putere criza fărâmiţării feudale, în Transilvania se adâncesc contradicţiile sociale. Cele dintre păturile clasei dominante, dintre marea şi mica nobilime, dintre nobilime şi cler, izvorând din lupta pentru poziţii economice şi politice, sunt mai puţin adânci, au un caracter conjunctural. Permanente şi antagonice sunt însă contradicţiile dintre cele două clase fundamentale ale societăţii: ţărănimea iobagă şi clasa feudală. Statul feudal maghiar şi voievodatul Transilvaniei, consolidat în secolul al XIV-lea, instituţiile politice şi juridice, sprijinindu-i interesele, clasa feudală, îşi va întări puterea şi privilegiile spre prejudiciul ţărănimii în general şi îndeosebi a celei aservite.

Pe măsura întăririi feudalismului, antagonismele dintre masele producătoare şi clasele dominante se adâncesc. Cele dintâi sunt silite la obligaţii de dijmă sporite faţă de stăpânul feudal, biserică şi stat. În acelaşi timp libertăţile lor sunt mereu îngrădite: dreptul de liberă strămutare, de a-şi lăsa bunurile moştenire etc. Împotriva acestor nedreptăţi, cei nedreptăţiţi îşi manifestă nemulţumirea în felurite chipuri, după cum le îngăduiau împrejurările: fuga de pe o moşie pe alta sau chiar peste graniţă, haiducia, rezistenţa sau răzvrătirea locală, călcarea legii etc. Când opresiunea se generalizează şi depăşeşte limitele şi când masele exploatate ajung la conştiinţa drepturilor lor, mişcările iau amploare mai mare, se transformă în răscoale.

În Europa apuseană seria marilor răscoale ţărăneşti începe în secolul al XIV-lea (jacqueria franceză din 1358, răscoala lui Watt Tyler din Anglia de la 1381) pentru ca la începutul secolului al XV-lea războiul husit din Cehia (1419-1434) să le depăşească pe toate cele de până atunci. Prin negustorii ce ajungeau cu mărfurile în oraşele cehe, prin studenţii ce-şi făceau studiile la Praga, prin soldaţii ce participaseră la luptele împotriva husiţilor, husitismul influenţează starea de spirit a nemulţumiţilor din Transilvania.

Izbucnirea răscoalei de la Bobâlna

În timpul desfăşurării războiului husit şi în legătură cu acesta, în Transilvania se înregistrează un şir întreg de răscoale locale, din colţul sud-estic (Secuime, Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului şi Ţara Haţegului), până în cel nord-vestic (Maramureş, Satu Mare). Această stare de spirit agitată, frământată culminează cu răscoala de la Bobâlna, izbucnită în părţile someşene în primăvara anului 1437. Oamenii îşi părăsesc ocupaţiile şi gospodăriile şi sub conducerea aleşilor lor se îndreaptă spre dealul Bobâlna din apropierea Dejului. Pe dealul Bobâlnei, înalt de vreo 700 m, răsculaţii - ţărani români şi maghiari, sărăcimea oraşelor, lucrători de la ocne şi mine, unii nobili mici - îşi ridică o tabără pe care şi-o întăresc cu căruţe şi cu şanţuri după pilda husiţilor cehi.

Lupta şi înţelegerea de la Bobâlna

După lungi discuţii între căpetenii, răsculaţii trimit o solie în tabăra nobiliară pentru a discuta cererile ţărănimii. Dar nobilii „astupându-şi urechile” nu le-au primit rugăminţile. Dimpotrivă, din porunca lui Ladislau Csaki, voievodul Transilvaniei, trimişii ţăranilor ,,au fost prinşi, li s-au tăiat capetele şi au fost sfârtecaţi în bucăţi”. După această barbarie, a avut loc lupta de sub poalele dealului Bobâlna, pe la sfârşitul lunii iunie. Răsculaţii au câştigat o mare biruinţă, cea dintâi mare biruinţă a ţăranilor împotriva împilatorilor lor.

Biruinţa ţăranilor a avut darul să „îmblânzească” inimile nobilimii, silind-o la împăcare cu răsculaţii. Condiţiile împăcării sunt precizate cu claritate în cea dintâi înţelegere dintre răsculaţi şi nobili. Dările faţă de stăpânul feudal sunt scăzute la 10 denari anual de gospodărie, o zi de clacă pe an la coasă sau seceră şi anumite munci la repararea morilor şi iazurilor, trei daruri anual; nona (a noua) din produse şi dijma din animale se şterg; dijma bisericească se statorniceşte la 1 florin pentru 20 de clăi de grâne. Ţăranii obţin dreptul de a se strămuta pe alte moşii după plata dărilor, de a-şi lăsa văduvelor şi rudelor, în lipsa copiilor, bunurile agonisite.

Cu alte cuvinte, răsculaţii urmăreau „scuturarea şi înlăturarea greutăţilor şi poverilor de neîndurat şi scoaterea capetelor lor din jugul nesuferit al şerbiei”. Pentru a cerceta modul cum nobilimea respectă cele cuprinse în înţelegere, din fiecare sat, de pe fiecare moşie şi din fiecare târg urmau să se adune anual, la 9 mai, pe dealul Bobâlnei, câte 2 bătrâni împreună cu căpitanii ţărănimii. Înţelegerea a fost întărită de conventul de la Cluj-Mănăştur la 6 iulie în prezenţa reprezentanţilor nobilimii şi a celor 11 căpitani ai ţărănimii.

„Unio trium nationum”

Acceptând de nevoie revendicările ţărănimii, nobilimea se gândea cum să calce înţelegerea. Toată vara anului 1437 acţionează în acest sens. Atrage alături de ea clerul superior, pe fruntaşii saşilor şi secuilor, nobilimea mică. După săvârşire-a acestor isprăvi, fraţii Lepeş, Lorand, vicevoievodul Transilvaniei, şi Gheorghe, episcopul de Alba Iulia, convoacă, la 16 septembrie, la Căpâlna, sat în aceleaşi părţi someşene, o adunare a reprezentanţilor celor de mai sus.

Cei adunaţi au depus jurământ pe cruce să fie nedespărţiţi. Ajungând la „unire frăţească”, nobilii, secuii şi saşii se îndatorau să-şi dea ajutor grabnic împotriva duşmanilor dinăuntru şi dinafară şi chiar a regelui în caz de nevoie. Această unire a celor trei „naţiuni” în sens de categorii privilegiate - unio trium nationum, cum este cunoscută în istorie, masa cu trei picioare cum i s-a mai spus - a constituit instrumentul de opresiune socială şi naţională veacuri de-a rândul împotriva ţăranilor în general şi a celor români îndeosebi.

Bătălia şi înţelegerea de la Apatiu

Ţăranii dându-şi seama de înşelătoria pusă la cale şi de călcarea jurământului din partea nobilimii se adună din nou la chemarea căpitanilor. Se ajunge la o altă „bătălie generală” între răsculaţi şi privilegiaţi, la Apatiu, în aceleaşi părţi someşene, la începutul lunii octombrie 1437. Sfârşitul bătăliei nu aduse o victorie hotărâtă nici uneia dintre părţi. De aceea o nouă înţelegere, încheiată la Apatiu, reglementa raporturile dintre iobagi şi nobili. Înţelegerea de la Apatiu din 6 octombrie nu mai e atât de avantajoasă ţăranilor ca cea de la Bobâlna. Darea în bani faţă de stăpânul de moşie se statorniceşte la 12-100 denari anual după starea materială a ţăranilor, iar robota la o zi pe an la muncile agricole.

Ştergerea nonei şi a dijmei din animale nu se mai pomeneşte, nici dijma bisericească nu se mai stabileşte, ceea ce îndreptăţeşte presupunerea că acestea au fost reintroduse, aşa cum fuseseră ele înainte de înţelegerea de la Bobâlna; nu se mai pomeneşte nimic nici de adunarea anuală de pe dealul Bobâlna, care va fi fost interzisă. În fruntea răsculaţilor se impun două personalităţi revoluţionare: Anton cel Mare din Buda (lângă Cluj) şi Mihail Românul din Vireag (Floreşti, lângă Bistriţa).

Apogeul şi declinul răscoalei

Ţărănimea nu se putea împăca cu gândul de a-şi vedea zădărnicite toate cuceririle obţinute cu grele jertfe. De aceea, în toamna târzie a anului 1437 focul se reaprinde cu mare putere. Ciocnirile dintre oştile răsculate şi cele nobiliare sunt tot mai grele. Cronicarii contemporani caracterizează această fază a răscoalei ca „război al ţăranilor, război al şerbilor şi al oamenilor de jos”, atât pentru înverşunarea răsculaţilor cât şi pentru gândurile acestora, de a supune întreaga Transilvanie şi toată nobilimea, de a desfiinţa şerbia şi de a întrona o nouă libertate, de a înlocui pe regele ce se afiliase nobilimii.

Răsculaţii se îndreaptă spre oraşe pentru a găsi adăpost în timpul iernii. Este ocupat Aiudul pe la începutul lunii decembrie, Clujul pe la mijlocul aceleiaşi luni şi poate şi Dejul şi Turda. În timpul stăpânirii acestor oraşe de răsculaţi, conducerea patriciatului este înlocuită cu o conducere populară. Oastea răsculată este însă asediată în oraşe de oastea nobiliară. Aiudul este pierdut de răsculaţi după vreo două săptămâni. În prima jumătate a lunii ianuarie 1438 lupte grele se dau sub zidurile Clujului. Nobilimea cere noi ajutoare, de la regele Ungariei, de la secui şi mai ales de la saşii ce nu se arătară deloc grăbiţi a-şi îndeplini făgăduielile de la Căpâlna. Cu aceste ajutoare noi, ţăranii sunt înfrânţi, la mijlocul lunii ianuarie.

Sfârşitul şi importanţa răscoalei

Căpeteniile răscoalei prinse, au fost ucise în chip barbar. Anton cel Mare a fost tăiat în bucăţi la Cluj-Mănăştur, alte nouă căpetenii au fost spânzurate pe dealul din faţa Turzii. Înfrânte şi ultimele rămăşiţe ale oastei ţărăneşti, o răzbunare cruntă se abate asupra celor învinşi. Sute şi mii de ţărani au fost mutilaţi: li s-au tăiat nasurile, urechile, buzele şi mâinile, li s-au scos ochii.

Pentru a preîntâmpina o nouă ridicare a gloatelor, „înfrăţiţii” de la Căpâlna se adună din nou, la 2 februarie 1438, la Turda, într-o congregaţie a nobililor maghiari, a fruntaşilor secui şi saşi. Acum, după înăbuşirea răscoalei, privilegiaţii îşi mărturisesc pe faţă ura împotriva răsculaţilor şi scopul unirii lor: „stârpirea şi nimicirea răutăţii şi a răscoalelor ţăranilor blestemaţi”.

În istoria luptelor pentru o viaţă mai bună a tuturor celor oropsiţi - români şi maghiari - răscoala de la Bobâlna reprezintă una din cele mai însemnate pagini. Prin programul şi scopul urmărit de cei mai înaintaţi dintre conducătorii răscoalei, erau atacate înseşi relaţiile sociale existente în acel moment în Transilvania, iar prin victoriile repurtate, ţărănimea a devenit mai conştientă de puterea sa şi de slăbiciunile nobilimii.