Raialele şi paşalâcurile pe teritoriul ţărilor române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Încercuirea ţărilor române de turci

Turcii şi-au asigurat supunerea celor trei ţări româneşti şi prin organizarea în jurul lor a unor teritorii militare - paşaucun şi raiale - de unde sa le poată supraveghea şi ţine în frâu la nevoie şi, totodată, să împiedice puterile vecine - Polonia şi Imperiul habsburgic - de a le aduce sub ascultarea lor. Această zonă de supraveghere s-a format treptat, din secolul al XV-lea până în secolul al XVII-lea.

După ocuparea Bulgariei şi a Dobrogei, turcii au întărit vechile cetăţi de pe malul drept al Dunării: Vidin, Nicopole, Rusciuk, Silistra, Isaccea; sprijiniţi apoi pe aceste: cetăţi, au căutat să pună stăpânire pe linia Dunării - linia de apărare a ţărilor române şi a Ungariei - stabilind pe malul stâng al fluviului o serie de capete de pod, puncte de sprijin pentru noi cuceriri. În interval de peste un secol, ei au ocupat, în etape, cetăţile: Turnu, Giurgiu, Brăila, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina.

Devenite cetăţi, de margine turceşti, acestea au fost întărite cu garnizoane puternice. Pentru întreţinerea garnizoanelor, turcii au adăugat fiecărei cetăţi un teritoriu cu un număr mai mare sau mai mic de sate (Turnu, de pildă, avea trei sate, Giurgiu circa 25, Brăila cam de două ori atâtea), pe care le-au pus sub administraţie turcească. Aceste teritorii au format marginile militare ale imperiului, numite raiale sau, cu un termen militar, serhaturi, adică cetăţi de margine.

În 1541, când Transilvania, cuprinzând şi Banatul şi Crişana, a devenit un principat autonom sub suzeranitatea Porţii, a fost înfiinţat paşalâcul de Buda, care avea şi rostul de a ţine în frâu noul stat vasal, împiedicând totodată ocuparea lui de către Habsburgi. Anexarea temporară a Transilvaniei de către Ferdinand I, în 1552, a fost pentru turci un binevenit pretext pentru cucerirea Banatului şi a unei părţi din Crişana, şi prefacerea acestui teritoriu într-o provincie turcească. Pretutindeni unde se stabileau turcii ca stăpâni, vechile forme de guvernare erau înlăturate şi înlocuite cu administraţia turcească.

Supuse unui stat feudal militar, teritoriile cucerite erau organizate pe baze militare: li se dădeau conducători militari care purtau, după importanţa funcţiei, titlul de vizir, paşă sau bei. Până în secolul al XVI-lea, toată partea europeană a Turciei alcătuia-sub denumirea de Rumelia - o unitate administrativă numită eialet (pronunţat şi vilaiet) sau, cu un termen mai nou, paşalâc. Paşalâcul Rumeliei era împărţit în districte administrative şi militare numite sangeace, conduse de câte un san-geac-bei; guvernatorul paşalâcului, care îi avea în subordine, purta titlul de beg-lerbei, adică beiul beilor.

Teritoriile cucerite la Dunăre au fost încorporate în paşalâcul Rumeliei. Bulgaria a devenit un sangeac, cu reşedinţa la Nicopole; Dobrogea forma un al doilea sangeac, cu reşedinţa la Silistra. Raialele de pe malul stâng al Dunării nu formau districte deosebite - aceasta se va întâmpla abia mai târziu şi numai pe teritoriul dintre Prut şi Nistru - ci au fost alipite la sangeacele de pe malul drept al fluviului: Turnu şi Giurgiu ascultau de sangeacbeiul de Nicopole - până la sfârşitul secolului al XVI-lea adevăratul stăpân al regiunilor de la Dunăre - iar Brăila, Chilia şi Cetatea Albă erau supuse celui de Silistra. Administrarea lor era încredinţată unor agenţi aflaţi în subordinea acestor guvernatori, purtând, după împrejurări, titlul de nazir, aian, subaşe sau voievod, denumiri prin care se desemna la turci funcţia de administrator.

În Banat, turcii au înfiinţat mai multe sangeace în jurul cetăţilor mai însemnate, ca Timişoara, Lipova, Ineu etc., care ascultau tot de beglerbeiul Rumeliei. Mai târziu, toate acestea au fost unite într-un paşalâc deosebit, al cărui guvernator, primind titlul de beglerbei, şi-a ales ca reşedinţă Timişoara. Paşalâcul Timişoarei cuprindea toată câmpia Banatului până la Dunăre şi Tisa, întinzându-se şi peste Mureş până la Criş. După moartea lui Soliman I marile cuceriri încetând, hotarul de miazănoapte al imperiului se stabilizează pentru o lungă perioadă. Schimbări importante la marginea ţărilor române se vor produce abia în cursul secolului al XVII-lea.

În primele decenii ale acestui secol, în urma războiului de eliberare a ţărilor române, sub conducerea lui Mihai Viteazul, precum şi datorită atacurilor tot mai îndrăzneţe ale cazacilor la Dunărea de Jos şi la Marea Neagră, turcii au luat o serie de măsuri pentru consolidarea graniţei în aceste părţi. Raialele dintre Prut şi Nistru au fost lărgite prin noi anexiuni, iar numărul populaţiei tătăreşti din Bueeac a crescut prin noi colonizări. Măsura cea mai importantă a fost reorganizarea zonei Dunării şi a Mării Negre.

Dobrogea şi toate cetăţile de la Dunăre şi Marea Neagră au fost despărţite de paşalâcul Rumeliei şi au format, sub conducerea paşei de la Silistra, un paşalâc deosebit. Pornind din Dobrogea, noul paşalâc al Silistrei se întindea spre răsărit până la cetatea Oceakov şi la gurile Niprului, spre miază-zi până la Strâmtori, spre apus până la Porţile de Fier.

Stăpân pe un teritoriu de întinderea unui principat, paşa de Silistra era un personaj foarte puternic, având trei tuiuri şi rangul de vizir. În subordinea sa se găseau sangeac-beii de la Vidin, Nicopole, Cetatea Albă, Tighina, Oceakov etc. El ţinea sub supraveghere ţările române, pe tătari, pe cazaci şi poloni; de aceea şi reşedinţa lui se muta, după împrejurări, la Silistra, la Babadag sau la Oceakov.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, după înfrângerea răscoalei conduse de Gheorghe Rakoczy al II-lea, turcii caută să întărească şi graniţa dinspre Transilvania şi, ocupând întreagă Crişana, organizează pe pământul principatului Transilvaniei o a doua provincie turcească, paşalâcul de Oradea (1660). Aceasta a fost, de altfel, ultima anexiune mai importantă, înainte de a & alungaţi peste Dunăre.

Cele trei ţări româneşti erau astfel prinse din trei părţi de puternice organizaţii militare. Paşa de Silistra avea în grija sa Ţara Românească şi Moldova, iar Transilvania cădea în seama paşalelor de Timişoara şi Oradea. Aceştia răspundeau de situaţia celor trei ţări şi, în această privinţă, aveau cuvânt hotărâtor la Poartă. Adeseori schimbările de domni se făceau după propunerea şi la intervenţia lor.

Legăturile paşei de Silistra cu ţările române erau mult înlesnite de raialele de la Dunăre, care constituiau pentru turci porţi deschise, prin care se putea pătrunde cu uşurinţă pe teritoriul ţării. Pe lângă această importanţă strategică, ele au servit timp de secole ca refugiu nemulţumiţilor din ţară şi au fost focare de intrigi şi uneltiri, prin care se întreţinea în ţările române - cu încurajarea autorităţilor turceşti - o permanentă stare de nesiguranţă, ceea ce uşura mult stăpânirea acestora de către Poartă.

În sfârşit, prin aşezarea lor la vadurile principale ale Dunării, ele îndeplineau o importantă funcţiune economică, servind, pe de o parte, drept antrepozite pentru aprovizionarea cetăţilor de la Dunăre şi a capitalei Imperiului, iar pe de altă parte, datorită îndrumării comerţului românesc către sud, asigurând tezaurului turcesc importante venituri din vămi. Domnii români ţineau în fiecare raia de pe teritoriul ţării câte un agent diplomatic numit capuchehaie, care făcea, în numele lor, legătura cu comandanţii respectivi.

Instituţiile feudale otomane pe teritoriul ţărilor române

Aceste paşalâcuri şi raiale sunt însemnate atât prin rolul de supraveghere pe care l-au avut faţă de ţările noastre şi de puterile vecine, cit şi prin faptul ca încorporau o parte relativ însemnată din teritoriul ţărilor române şi din populaţia lor. Pentru a putea cunoaşte condiţiile de viaţă ale acestei populaţii în perioada dominaţiei otomane, este necesară o scurtă prezentare a instituţiilor pe care feudalismul otoman le-a transplantat în Dobrogea şi în nordul Dunării. Faţă de relaţiile feudale existente în aceste părţi, cele feudal-militare ale Imperiului Otoman se găseau pe o treaptă inferioară.

Statul otoman, preocupat numai de cuceriri, care-i asigurau venituri importante, se dezinteresa cu totul de dezvoltarea forţelor de producţie şi acest fapt a avut ca urmare că, în teritoriul ocupat de turci, relaţiile de producţie au rămas până la sfârşitul dominaţiei lor aproape neschimbate. Aşa se explică evoluţia atât de înceată a societăţii turceşti. Pentru populaţia băştinaşă, stăpânirea turcească a însemnat nu numai stagnare, ci chiar regres.

În Imperiul Otoman, stăpânirea pământului era un monopol al statului. Când se cucerea un nou teritoriu, toate vechile drepturi de proprietate erau desfiinţate şi se făcea o nouă împărţire, prin care vechea clasă dominantă era înlocuită cu una nouă, a spahiilor cuceritori. Aşa s-a procedat şi în teritoriile rupte din ţările române. Pământul luat în stăpânire de către stat a fost împărţit în două: o parte s-a dat fondului religios (vacuf) pentru întreţinerea moscheelor şi a fundaţiilor de binefacere; partea cea mai însemnată, rămasă la dispoziţia sultanului, a fost împărţită de asemenea în două: o parte, ca proprietate a statului (miri), a constituit domeniul fiscal, ale cărui venituri erau destinate întreţinerii trupelor de ocupaţie sau curţii imperiale; cealaltă parte, şi anume cea mai mare din toate, a fost împărţită dregătorilor şi militarilor, sub formă de feude.

Acestea, după venitul ce-l dădeau, erau de trei feluri: feude mari, desemnate cu termenul de haşuri, mijlocii, numite ziameturi, şi mici, numite timaruri. Primele se dădeau guvernatorilor de provincie (beglerbei, sangeacbei); ziameturile şi timarurile se confereau mai ales soldaţilor, ca răsplată pentru meritele câştigate în luptă şi uneori, drept salariu, şi dregătorilor civili. Deţinătorii lor se numeau zaimi şi timarioţi şi, fiindcă cei mai mulţi dintre ei erau ostaşi călări, li se zicea, cu un termen generic, spahii (cavaleri).

Este de remarcat că feudalismul turcesc nu cunoştea ierarhia vasalică: fiecare spahiu - cu puţine excepţii, fără importanţă - deţinea feudul direct de la sultan; ei erau deci toţi egali, nimeni nu era supus altuia mai mare, decât pe câmpul de luptă, în limita obligaţiilor militare. În schimbul feudului, spahiul avea obligaţia să presteze personal serviciul militar şi să dea, în timp de război, un anumit număr de ostaşi înarmaţi şi echipaţi cu cele necesare; aceasta, fireşte, în raport cu mărimea veniturilor. Feudul reprezenta, în fond, solda cuvenită pentru serviciul prestat şi era donat numai pe timpul duratei serviciului.

Obiectul donaţiei îl constituia nu moşia, ci venitul ei. Era, aşadar, o posesiune temporară şi condiţionată, de care deţinătorul nu putea să dispună după voie, adică s-o vândă, s-o doneze sau s-o lase moştenire. Pe de altă parte, feudele, mai ales cele mari, nu alcătuiau un teritoriu unitar, ci erau formate din sate şi moşii risipite pe toată întinderea provinciei. Acesta era pentru sultan un mijloc de a zădărnici veleităţile de autonomie ale guvernatorilor de provincii.

Sultanii obişnuiau să confere şi posesiuni în deplină proprietate, de care deţinătorii puteau dispune după voie. Se făceau asemenea donaţii înalţilor demnitari şi îndeosebi marilor viziri, ca răsplată pentru merite deosebite, cum era, de pildă, cucerirea de noi teritorii. În Banat şi Crişana au stăpânit astfel domenii întinse - ca urmare a donaţiilor obţinute după campaniile victorioase din aceste părţi - celebrii mari viziri Mahomet Sokolli, în secolul al XVI-lea, şi Mehmed Kupruli, în secolul următor.

Aceste proprietăţi erau însă mereu în primejdia de a fi confiscate de sultani când aceştia se găseau în dificultăţi financiare; proprietarii lor se grăbeau să le facă vacuf, adică să le cedeze fondului religios, întrucât prin aceasta, după lege, îşi asigurau, pentru ei şi pentru urmaşi, avantaje considerabile. Aşa se explică marele număr de bunuri vacuf în ţinuturile ocupate de turci.

În provinciile de margine, mai expuse atacurilor dinafară, cea mai mare parte din pământuri se afla în mâinile soldaţilor. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, în paşalâcul Timişoarei, pământurile mai bune, oraşele, vadurile, adică tot ceea ce aducea venituri mai mari, formau domenii de stat. Beglerbeiul stăpânea un număr de sate din care scotea un venit de circa 900.000 aspri; cam de două ori atâta stăpâneau cei 6 sangeacbei din paşalâc, având fiecare venituri între 200.000-400.000 aspri. Mai erau 59 ziameturi şi 290 timaruri. În sfârşit, se mai găseau proprietăţile vacuf, printre care oraşul Becicherecul Mare şi numeroase sate din jurul Aradului, care fuseseră înainte proprietăţi particulare ale marilor viziri.

O situaţie asemănătoare era şi în paşalâcul de Oradea - aşezat departe de centru şi în colţul cel mai vulnerabil al Imperiului - în teritoriul de la nordul gurilor Dunării - în permanenţă expus atacurilor căzăceşti - şi în Dobrogea - drumul obişnuit al oştilor sultanului spre Moldova, Polonia, Ucraina-unde, pe lângă spahii, au fost înzestraţi cu pământ, în schimbul serviciului militar, tătarii aşezaţi în Bugeac şi în jurul Babadagului.

În teritoriul de la nordul gurilor Dunării şi în Dobrogea, vacu-furile au avut o mai mare răspândire decât în Banat şi Crişana. Proprietate vacuf erau, de pildă, oraşele Ismail, Babadag, Mangalia, parte din Tulcea şi Isaccea precum şi numeroase sate. Fondurile vacuf erau administrate, după lege, de descendenţii donatorilor din tată în fiu, care, prin felul cum le administrau, îşi asigurau venituri enorme.

Raialele din Ţara Românească, atât de bogate în terenuri agricole, în păşuni şi în bălţi cu peşte, nu par să fi fost împărţite în feude militare; ele alcătuiau haşuri ale fiscului sau erau deţinute de înalţi slujbaşi de stat. Astfel, în secolul al XVII-lea, Giurgiu era dat ca has comandantului flotei dunărene de război; Turnu se afla în posesia unui membru al familiei sultanului; raiaua Brăilei, după ştiri mai târzii, pare de asemenea să fi fost rezervată de stat pentru haşuri, fie ca domenii personale ale sultanului, fie ca proprietăţi ale fiscului, pentru întreţinerea garnizoanei şi a aparatului administrativ.

În legătură cu cele de mai sus, trebuie adăugat că, în vremea stabilirii turcilor în Dobrogea, în raiale şi în Banat, adică până în secolul al XVI-lea, spahiii formau încă oastea de bază a forţelor armate turceşti şi căutau să se îmbogăţească nu atât din venitul pământului, cât mai ales din prada de război, în secolul al XVII-lea, când se distribuiau ca feude pământurile din jurul Oradiei, oastea feudală turcească era în plină decădere. Spahiii, dedaţi luxului şi unei vieţi de trândăvie, nu se mai simţeau atraşi de câmpurile de luptă şi căutau să trăiască din veniturile moşiei, întărind exploatarea oamenilor dependenţi de pe feudele lor. Nu erau rare cazurile când, pentru a-şi mări veniturile, se făceau chiar tâlhari de drumul mare.

Trebuie menţionat, de asemenea, că feudalii turci nu se stabileau pe moşiile de pe urma cărora trăiau; ei locuiau numai în oraşe şi cetăţi şi niciodată la sate. Începând cu guvernatorul de provincie şi până la spahiul de rând, erau mereu mutaţi dintr-o parte în alta a Imperiului. Rar se întâmpla ca un feud să rămână în aceeaşi mână mai mult de 2-3 ani.

Faptul acesta, ca şi împrejurarea că turcii se găseau, la nordul Dunării, în faţa unei puteri militare ca Imperiul habsburgic, au contribuit în bună parte la formarea, în Banat şi Crişana, a unei curioase situaţii, necunoscută în nici o altă parte a Imperiului Otoman: principele Transilvaniei - ca şi Habsburgii - şi proprietarii feudali care trăiau refugiaţi în Transilvania sau Ungaria, nu au renunţat la vechile lor drepturi de proprietate asupra pământurilor pe care le deţineau acum spahiii, şi continuau să ceară de la iobagi dijmă şi alte prestaţii. Până la urmă, turcii au recunoscut ca legale aceste pretenţii şi populaţia din aceste părţi, îndeosebi cea din Crişana, era exploatată de doi stăpâni.

Situaţia populaţiei creştine sub ocupaţia otomană

După cucerirea Dobrogei, pentru a-şi asigura drumul care ducea prin mijlocul ei la vadurile Dunării - calea obişnuită de invazie spre ţările de la Marea Neagră - Poarta a colonizat interiorul provinciei cu ţărani turci, aduşi din Anatolia. Cu timpul, în jurul Babadagului - locul de adunare al oştilor de invazie - au fost aşezate circa 200 de sate de tătari. Dobrogea a căpătat, astfel, în bună parte, aspect de provincie orientală.

Dar pe malul Dunării şi pe ţărmul Mării Negre s-a menţinut în număr destul de mare vechea populaţie băştinaşă, care nu lipsea nici din interiorul provinciei. La Babadag, de pildă, se vorbea româneşte, iar la Mangalia sau la Tulcea era mai numeroasă populaţia creştină (români, greci, bulgari) decât cea turcească. Cele mai multe sate erau de asemenea locuite de români şi, în parte, de bulgari.

Ţinuturile din nordul Dunării nu au constituit pentru turci un teritoriu de colonizare. În aceste părţi populaţia turcă - sau mai bine-zis musulmană, căci cei mai mulţi erau de fapt slavi balcanici, greci sau albanezi trecuţi la islamism - formată din militari, dregători civili şi un număr oarecare de meşteşugari şi negustori, locuia toată la oraş. Musulmanii formau astfel o mică minoritate faţă de populaţia băştinaşă şi, deci, aspectul etnografic al acestor teritorii nu a suferit schimbări esenţiale.

Populaţia satelor a rămas aşa cum fusese înainte de ocupaţie: în raialele de la Dunăre numai românească, în Banat şi Crişana amestecată cu sârbi şi, în mai mic număr, cu maghiari; în Bugeac au fost aşezate vreo 2-300 de sate tătăreşti, dar în satele din apropiere de Dunăre şi Nistru s-a menţinut populaţia băştinaşă. Chiar şi în oraşe, elementul turcesc era în minoritate. În secolul al XVII-lea, de pildă, Turnu şi Giurgiu, ca şi Brăila, îşi păstrau încă, după două secole de stăpânire otomană, caracterul românesc, iar în Ismail şi Tighina populaţia creştină forma majoritatea.

Turcii formau, deci, în mijlocul populaţiei băştinaşe, un fel de lagăre militare (chiar şi mulţi dintre slujbaşii sau meşteşugarii şi negustorii musulmani erau militari). Băştinaşii, orăşeni şi ţărani, au fost reduşi, indiferent de starea dinainte, la o masă uniformă, lipsită de orice drepturi politice şi numită raia, adică turmă. Pentru a putea stăpâni populaţia supusă, turcii i-au impus o serie de restricţii, care o ţineau într-o stare de totală inferioritate faţă de musulmani, în primul rând, locuitorilor creştini le era interzis să poarte arme. Nu le era îngăduit nici măcar să îmbrace haine turceşti sau să clădească locuinţă mai înaltă decât a vecinului turc.

Când se întâmpla ca o raia să întâlnească pe drum un musulman, era obligat, dacă era călare, să descalece şi, dându-se respectuos la o parte, să-l salute. Aceste raporturi, stabilite în momentul cuceririi, au rămas neschimbate până la sfârşitul stăpânirii turceşti. Deosebirea dintre musulmani şi creştini a fost accentuată şi prin organizarea administrativă şi judecătorească a statului otoman, fiecare din cele două categorii de locuitori fiind supusă altui regim.

Guvernarea provinciei se făcea după modelul guvernării centrale. Ca şi marele vizir, beglerbeiul concentra în mâinile sale toată puterea militară şi civilă şi avea ca atribuţiuni principale organizarea armatei şi strângerea dărilor de la supuşi. Asistat de un divan, în care intrau comandanţii militari şi dregătorii superiori din localitate, el se bucura de o largă autonomie.

Pentru a nu se ajunge, ca în numeroase regiuni musulmane, la fărâmiţarea puterii centrale, sultanii au redus termenul de funcţionare a guvernatorilor de paşalâcuri - ca şi pe al celorlalţi slujbaşi, de altfel - schimbându-i foarte des dintr-o provincie în alta. În paşalâcul Timişoarei, de pildă, s-au perindat, în cei 165 ani cât a durat stăpânirea turcească în Banat, peste 70 de paşale, iar la Oradea, în mai puţin de un sfert de veac, au fost circa 15 schimbări.

Alături de beglerbei, un post de mare importanţă în paşalâc ocupa (lefter-darul, controlorul general al finanţelor provinciei, care era numit direct de la centru, fără a se cere consimţământul paşei. El avea la dispoziţia sa o întreagă armată de perceptori, precum şi un număr de soldaţi, căci perceperea dărilor se făcea în mod obişnuit sub presiune militară. Justiţia era încredinţată cadiilor, trimişi de asemenea de la centru. Aceştia erau, în acelaşi timp, judecători şi notari publici, având şi alte numeroase atribuţii, între care şi pe aceea de a trimite la centru rapoarte confidenţiale asupra felului în care se comportau conducătorii provinciei.

Fiecare cadiu avea o circumscripţie judecătorească numită cază sau cadilac (raialele Brăila şi Giurgiu erau asemenea cazale) şi judeca, după „legea sfântă” (şeriat), pricinile dintre locuitori. El era asistat, în centre mai importante, de un divan. Dreptul lui de jurisdicţie se întindea atât asupra musulmanilor, cât şi asupra creştinilor, dar aceştia din urmă erau lăsaţi - dacă voiau - să se judece după rânduielile lor.

În general, autorităţile turceşti nu aveau în vedere decât interesele populaţiei musulmane. Cât priveşte pe supuşii creştini, toată grija administraţiei era ca aceştia să-şi plătească dările la timp şi să nu se răscoale împotriva stăpânirii; altminteri, ei erau lăsaţi să trăiască după vechile lor obiceiuri. Statul turc a acordat, în adevăr, întregii populaţii creştine autonomia administrativă, religioasă şi, cum s-a văzut, judiciară. Sătenii, ca şi orăşenii, îşi alegeau conducătorii, în frunte cu primarul (numit birău sau chinez în Banat şi Crişana, cogea-başe în raiale), care îi reprezentau pe lângă autorităţile turceşti şi repartizau dările şi celelalte sarcini impuse de stăpânire.

De asemenea - cu unele restricţii în privinţa practicilor religioase şi unele încercări de prozelitism - toate confesiunile şi-au menţinut organizaţia bisericească. În special biserica ortodoxă se bucura de o largă autonomie. La Brăila era reşedinţa unui mitropolit, a cărui autoritate se întindea asupra credincioşilor din întreg paşalâcul Silistrei. În sfârşit, pe lângă tribunalele musulmane mai funcţionau, pentru creştini, instanţe compuse din localnici, în frunte cu primarul, care judecau chestiuni civile şi penale, după obiceiul pământului, precum şi tribunale bisericeşti, care judecau chestiuni canonice.

Aspectul economiei otomane şi exploatarea maselor ţărăneşti

Condiţiile create de stăpânirea otomană au avut ca urmare o decădere generală a vieţii economice. În provinciile stăpânite de turci, atât din cauza nesiguranţei vieţii şi avutului, cât şi datorită exploatării tot mai crâncene, populaţia era rară. În Dobrogea, drum de două zile, călătorii nu întâlneau urmă de locuinţe omeneşti. Cu atât mai grea era situaţia în apropierea graniţei, în zona de margine, din Banat, Crişana şi Bugeac, bântuită de cete prădalnice, unde teritorii întinse se depopulează, devenind adevărate pustietăţi.

Aşa, de pildă, în Banat şi Crişana, o mare parte din teritoriu fiind năpădit de mlaştini, pământul bun de lucrat se îngusta mereu. Agricultura e tot mai mult înlocuită cu creşterea vitelor. Ea a putut avea o dezvoltare normală numai la depărtări mai mari de la hotar, sau în vecinătatea cetăţilor, unde ţăranii erau la adăpost de incursiuni. Astfel, după mărturiile călătorilor, se cultiva grâul din belşug în regiunea Timişoarei şi a Ineului, sau în împrejurimile Chiliei şi Ismailului.

De asemenea, în raialele din Ţara Românească şi în Dobrogea, se produceau cantităţi însemnate de grâu. O bună parte din această,recoltă se trimitea la Constantinopol prin Mangalia, pe atunci important centru comercial şi portul cel mai de seamă al Dobrogei. Sunt amintite în aceste părţi mori numeroase şi cu mare capacitate de măcinat. O bogăţie însemnată o constituia, în toate aceste ţinuturi stăpânite de turci, creşterea vitelor, care însă se făcea în mod cu totul primitiv, vitele fiind ţinute, iarna ca şi vara, pe câmp.

În câmpia Tisei, după unii călători, numărul vitelor era atât de mare, încât ar fi putut hrăni toată Europa. Tot astfel impresionează şi numeroasele cirezi de vite şi turme de oi care pasc în Bugeac, în stepa dobrogeană, şi mai ales în bălţile Dunării. Un loc însemnat îl ocupă în viaţa economică pescuitul, foarte dezvoltat în toate oraşele de pe Dunăre, la Orşova, Silistra şi îndeosebi la Chilia.

Meşteşugurile şi comerţul, surse importante de venit pentru stat, s-au bucurat de o grijă deosebită din partea autorităţilor. Orăşenii formau comunităţi libere, care, în schimbul unei sume globale, se bucurau de importante privilegii, în privinţa meşteşugarilor şi negustorilor, statul otoman nu făcea deosebire între musulmani şi creştini: toţi se bucurau de aceleaşi drepturi.

Printre meşteşugari se găseau în primul rând aceia care trebuiau să aprovizioneze pe soldaţii din garnizoană: armurieri, şelari, croitori, cizmari; mare căutare aveau giuvaergiii, care împodobeau armele şi şeile cu incrustaţii, după gustul oriental. La Silistra erau foarte numeroşi blănării şi pielării; la Lipova se lucrau, pentru toată regiunea, stofă numită şaiac şi harnaşamente pentru cai. În oraşele de la Dunăre se dezvoltă o importantă industrie alimentară. În Balta Brăilei, în insulele din deltă, se pregătesc cantităţi uriaşe de pastrama, de peşte sărat şi icre negre.

Meşteşugarii erau organizaţi, ca şi în alte părţi ale Europei, în bresle sau, cu termenul turcesc, isnafuri. Meşteşugarii de aceeaşi breaslă îşi aveau prăvăliile grupate pe aceeaşi stradă, cum era cazul cu blănării şi pielării în Silistra. Starea de decădere generală a Imperiului a atins, natural, şi aceste două ramuri ale vieţii economice, - meşteşugurile şi comerţul - care sufereau din cauza mijloacelor grele de comunicaţie şi a lipsei de siguranţă. Totuşi, datorită prezenţei permanente a trupelor din cetăţile de margine, numărului mare de dregători civili şi securităţii pe care o oferea existenţa fortificaţiilor, în asemenea locuri existau condiţii prielnice pentru înviorarea vieţii economice.

Oraşele cu garnizoane erau centre meşteşugăreşti şi comerciale cu numeroase prăvălii, care erau totodată şi ateliere, cu bazare şi hale închise - se păstrează încă în bună stare halele turceşti din Lipova - cu caravanseraiuri şi magazii pentru păstrarea mărfurilor. Asemenea centre importante în paşalâcuri erau Timişoara, Oradea şi Lipova. O vie activitate meşteşugărească şi comercială se constată mai ales în oraşele de la Dunăre, unde traficul se desfăşura sub paza numeroaselor cetăţi de pe cele două maluri ale fluviului, precum şi a unei puternice flote de război. Pieţele mai importante erau la Dunăre, Brăila, Giurgiu, Ismail şi Chilia, iar în Dobrogea, Babadag şi Mangalia. Primul loc îl ţinea însă Silistra, importantă, prin rolul ei de centru administrativ, ca şi prin aşezarea ei.

Legătura oraşelor de la Dunăre şi, în parte, a paşalâcurilor de Timişoara şi Oradea cu Constantinopolul se făcea de obicei prin Dobrogea. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea trecea prin această provincie un important drum comercial. Mărfurile pornite din Constantinopol erau trimise, pe uscat sau pe mare, la Varna şi de acolo, cu căruţe turceşti, spre schelele dunărene, Isaccea, Silistra, Rusciuk; de aici erau trecute cu caiacele pe malul românesc, sau transportate pe Dunăre în sus, la Orşova sau Panciova, şi apoi, pe uscat, către Timişoara şi Oradea. Tot pe această cale se scurgeau spre Constantinopol produsele ţărilor româneşti, ale oraşelor de la Dunăre şi ale Dobrogei, mai ales grâu, orz, mei, unt, ceară.

Legăturile comerciale cu alte ţări se menţin, în măsură mai redusă, şi sub turci. Se constată un important export de vite, mai ales din Banat şi Crişana; un debuşeu permanent îl formau oraşele din Germania şi din Italia de nord. Oraşele de la Dunăre, Chilia, Ismail, Brăila şi Silistra, trimiteau cantităţi mari de peşte sărat, de icre şi de pastrama în Polonia, în Rusia, în Grecia, în Apus etc. Un important articol de comerţ îl formau - pentru lumea musulmană - robii, prizonieri luaţi de turci şi mai ales de tătari în incursiunile din ţările române şi din alte ţări vecine. Cetatea Albă şi Chilia erau vestite târguri de robi.

Situaţia ţărănimii

Fiscul realiza venituri importante - reduse totuşi mult datorită corupţiei funcţionarilor - din dările meşteşugarilor şi mai ales din taxele de comerţ; totuşi, întreţinerea complicatului aparat de stat cădea, mai ales, în sarcina populaţiei de la sate. Ţăranii erau legaţi de glie, fugarii putând fi urmăriţi timp de 15 ani, iar mai târziu, în secolul al XVII-lea, chiar 30 de ani. Nu toată ţărănimea avea acelaşi regim.

Exista o categorie de ţărani privilegiaţi (îi întâlnim atât în Banat şi Crişana, cât şi în Dobrogea şi în raiale), care, în schimbul anumitor servicii - ca paza la drumuri, la poduri, la trecători etc. - erau scutiţi de o parte din obligaţii. De asemenea, şi ţăranii de pe domeniile fiscului sau de pe proprietăţile vacuf se bucurau de unele scutiri. Ţăranii care beneficiau de asemenea înlesniri erau însă puţini la număr faţă de marea masă a ţărănimii dependente de pe feudele militare, a cărei situaţie era deosebit de grea.

O parte din renta feudală era luată de stat. Darea principală o constituia haraciul, în afară de care ţăranii mai plăteau numeroase alte dări ordinare şi extraordinare. Foarte apăsătoare erau munca gratuită la cetăţi şi transporturile. Partea cea mai mare din rentă îi revenea însă stăpânului feudal, sub forma unei dări în bani şi a dijmei din toate produsele animale şi vegetale.

Situaţia ţărănimii, încă suportabilă în timpul marilor cuceriri, când pentru stat, ca şi pentru spahii, venitul principal îl constituia prada din teritoriile cucerite, se înrăutăţeşte după încetarea cuceririlor, când îmbogăţirea din pradă fiind cu neputinţă, exploatarea ţărănimii de pe moşii devine sursa principală şi uneori singura sursă de venituri. Viaţa pentru ţărănime era acum cu atât mai grea cu cât statul, ca şi spahiul, căutau să compenseze pierderea veniturilor din pradă, prin intensificarea exploatării producătorilor direcţi.

Pentru a-şi asigura o cât mai mare parte din renta feudală, statul limita prin regulamente - aşa-numitele kanun-uri - drepturile spahiilor, însă în practică nu se interesa cum îşi scoteau aceştia veniturile din feude; spahiii, prin tot felul de mijloace, încărcau mereu pe iobagi cu noi sarcini. Ei căutau mai ales - cum se poate constata în paşalâcul de Oradea, pentru care se păstrează un bogat material documentar - să transforme renta în produse în rentă în bani, ceea ce le dădea posibilitatea de a-şi spori veniturile. Urmând exemplul feudalilor din Transilvania, au început apoi, mai ales din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, să-şi organizeze rezerve senioriale, cerând ţăranilor să facă robotă.

În acelaşi timp, în Dobrogea, ca de altfel în multe părţi ale Peninsulei Balcanice, feudele încep a fi transformate în proprietăţi ereditare. Se întâlnesc acum - mai târziu se constată şi în raialele de la Dunăre - numeroase gospodării în deplină proprietate, aşa-numite ciftlicuri sau, popular, ciflicuri, întemeiate pe claca iobagilor. Dominaţia otomană a fost totdeauna greu de suportat, atât din cauza dărilor, foarte apăsătoare, cât şi din cauza abuzurilor, metodelor de jaf şi violenţă pe care le foloseau la perceperea lor spahiii şi perceptorii, recrutaţi de obicei tot dintre soldaţi.

Datorită acestei situaţii, nivelul de trai al ţărănimii era, chiar şi în regiuni cruţate de incursiuni, cum era interiorul Dobrogei, foarte scăzut. Descrierea de mai jos, pe care o face la începutul secolului al XVIII-lea un călător polon referindu-se la ţăranii creştini din Dobrogea, ne dă nota caracteristică a vieţii satelor sub dominaţia crâncenă a spahiilor.

„După casele lor, se spune în relaţie, după îmbrăcăminte şi înfăţişare, se vede că sunt în robie. Casa creştinului e mică şi joasă, compusă dintr-o singură încăpere. Grajduri, staule sau hambare nu se găsesc în această ţară, căci nu e obiceiul să păstreze pe lângă casă grâne sau animale. Recolta este treierată în câmp, vitele nu părăsesc câmpul toată iarna. Cei care n-au loc în case se odihnesc în câmp, chiar în timpul gerului de iarnă… Nici în case nu e mult mai bine, căci nu obişnuiesc (să aibă) sobe, ci numai câte o vatră”

Dacă aceasta era situaţia în Dobrogea, nu e greu de închipuit viaţa pe care o duceau ţăranii din apropierea graniţei, cei din Crişana îndeosebi, care trebuiau să mulţumească doi stăpâni şi unde, starea de război fiind permanentă, nu erau niciodată siguri nici de puţinul ce le mai rămânea. Dar exploatarea supuşilor aflaţi sub ocupaţia turcească nu se mărginea la sarcinile impuse de stat şi de feudalii turci. Populaţia ortodoxă din raiale avea de suportat şi o grea fiscalitate impusă de conducătorii bisericii.

În asemenea condiţii, populaţia din teritoriul ocupat, supusă unei duble exploatări, nu putea să obţină vreo uşurare a sarcinilor decât prin luptă. Turcii au întâmpinat într-adevăr, în tot timpul stăpânirii lor, o hotărâtă rezistenţă, atât în paşalâcuri, cât şi în raiale. Fuga individuală sau în masă a ţăranilor, haiducia, au fost formele cele mai obişnuite ale luptei antiotomane. O amploare deosebită a căpătat această luptă în regiunea Crişurilor, unde numeroase sate au refuzat, timp de zeci de ani, supunerea faţă de stăpânii turci.

Dar, cum s-a văzut, turcii nu erau singurii opresori. În Crişana, lupta antiotomană se împleteşte cu rezistenţa pe care ţăranii o opuneau exploatării nobilimii din Transilvania. Pentru a înţelege situaţia neobişnuit de grea a populaţiei din aceste ţinuturi, trebuie adăugat că au fost cazuri când proprietarul feudal din Transilvania, Banat sau Crişana şi spahiul se învoiau între ei asupra împărţirii veniturilor de la ţăranii pe care îi exploatau în comun.

În raiale, lupta e dusă împotriva turcilor şi a clerului. Capii bisericii ortodoxe, pentru a-şi putea încasa numeroasele taxe puse asupra credincioşilor, lucrau mână în mână cu autorităţile turceşti: umblau prin sate şi oraşe în fruntea unei escorte de ieniceri, şi erau frecvente cazurile când cei care nu voiau sau nu puteau să-şi plătească taxele erau supuşi la torturi şi despuiaţi de tot ce aveau.

Astfel, în paşalâcuri, ca şi în raiale, timpul îndelungat de stăpânire turcească a rămas în amintirea poporului ca o epocă de crâncenă exploatare, de teroare şi de jaf. Literatura populară păstrează încă amintirea silniciilor clasei dominante turceşti şi a suferinţelor populaţiei asuprite, ca şi a vitejiei haiducilor, răzbunători ai acestor suferinţe.

Check Also

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …

Instituţii medievale în ţările române în secolele XIV-XVI

În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic …