Puncte de vedere asupra Revoluţiei din 1821. Stadiul actual al cercetărilor

Desfăşurarea şi sensul evenimentelor revoluţionare de la 1821, din Ţara Românească, continuă să reprezinte o temă fecundă pentru cercetarea istoriografică. Mai înainte de a examina interpretările - cu caracter ipotetic - formulate până acum de cercetători, e potrivit să însemnăm câteva date şi fapte certe, marcând succint firul şi cadrul acţiunii lui Tudor Vladimirescu (şi indicând totodată aspectele neelucidate încă, asupra cărora va stărui lucrarea de faţă). Fără menţionarea prealabilă a acestor date, s-ar înţelege mai greu analizele şi comentariile ce urmează, cu privire la evoluţia şi semnificaţia evenimentelor.

Ianuarie 1821 (până în ziua de 18) - Boala şi moartea domnitorului fanariot Alexandru Suţu. Slugerul Tudor Vladimirescu, căpetenia pandurilor - a ţăranilor înarmaţi - din Oltenia (fiu de ţărani moşneni din satul Vladimiri, judeţul Gorj; vătaf de plai - subprefect - la Cloşani, judeţul Mehedinţi) se află în Bucureşti, unde ia cunoştinţă de frământările politice ale vârfurilor conducătoare, în legătură cu problema succesiunii la tron.

Căpeteniile eteriste din acest oraş - Alexandru Pini, consul grec în serviciul ţarului; Iordache Olimpiotul, comandant al gărzii domnitorului, şi alţii - se străduiesc să-şi consolideze puterea în Ţara Românească, subminând autoritatea Porţii. Tudor Vladimirescu, în calitatea sa de comandant al pandurilor (calitate ce-i era recunoscută încă din timpul războiului ruso-turc încheiat în 1812, când a condus cetele de volintiri români), duce tratative cu unii boieri pământeni din guvernul provizoriu, instaurat la moartea domnitorului, - marii bani Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu - şi, pe de altă parte, cu unii fruntaşi ai societăţii conspirative greceşti, Eteria.

18 spre 19 ianuarie - Tudor pleacă din Bucureşti spre Oltenia, însoţit de Dimitrie Macedonschi şi de un grup de soldaţi.

21 ianuarie - Tudor ajunge la Târgu Jiu, unde arestează pe Dinicu Oteteleşanu, ispravnic al judeţului Gorj.

23 ianuarie - Tudor lansează, din Padeş (lângă Tismana), prima sa proclamaţie revoluţionară, chemând poporul la luptă împotriva asupritorilor lui („balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic...”), pentru răsturnarea regimului existent în Ţara Românească. Totodată, el trimite memorii guvernului otoman, în care declară că nu s-a ridicat împotriva autorităţii sultanului, critică tagma conducătoare din principat şi roagă Poarta să consimtă la schimbarea regimului din Valahia.

Sfârşitul lui ianuarie şi luna februarie - Pandurii din plaiul Cloşanilor se ridică cei dintâi la chemarea slugerului, care anunţa reforme politice şi fiscale. Tudor fortifică şi aprovizionează mănăstirile din Oltenia (în primul rând, Tismana, Strehaia şi Motru), destinate a-i servi ca bază de rezistenţă. În scurt timp, satele se răscoală, şi tot principatul începe „a se clăti” (după expresia lui Mihai Cioranu). Tudor, aclamat pretutindeni de ţărănime, întâmpinat ca un liberator, ia în stăpânire întreaga Oltenie şi îşi organizează oştirea în tabăra de la Ţânţăreni. Trupele guvernamentale n-au putut - şi în general nici n-au încercat - să opună o rezistenţă serioasă armatei pandurilor.

3 martie - La Oteteliş, Tudor pedepseşte cu moartea doi căpitani de arnăuţi (Iova şi Ienciu), pentru prădăciunile săvârşite la Beneşti.

Prima jumătate a lunii martie - Oastea revoluţionară - „Adunarea Norodului” - îşi desfăşoară marşul spre Bucureşti (după un popas de câteva zile la Slatina, unde Tudor a dat noi dispoziţii pentru consolidarea puterii revoluţionare în Oltenia). În acest timp, numeroşi boieri din Bucureşti şi Craiova fug în Transilvania.

16-20 martie - Tudor, ajuns la marginea Bucureştiului, duce tratative cu reprezentanţii divanului boieresc, mai ales cu vistierul Alexandru Filipescu-Vulpe. Comandantul pandurilor ia cunoştinţă acum de declaraţiile guvernului ţarist, ostile atât mişcării sale revoluţionare, cât şi acţiunii antiotomane începute în Moldova de şeful Eteriei, Alexandru Ipsilanti (în colaborare cu domnitorul Mihail Suţu), la 22 februarie.

20 (sau 23) martie - Tudor lansează o proclamaţie către ţară, înştiinţând pe locuitori că este hotărât să nu înceteze din cererea dreptăţilor ţării şi că, la nevoie, va lupta cu armele pentru apărarea ei de cotropitori; el anunţă totodată că va guverna ţara în înţelegere cu boierii patrioţi din divan.

21 martie - Tudor şi Adunarea norodului îşi fac intrarea în Bucureşti. Stăpânirea lui Tudor Vladimirescu în capitala Ţării Româneşti durează până la 15 mai.

23 martie - Acordul stabilit între Tudor şi divan de a conlucra în administraţie este pecetluit prin jurăminte reciproce.

Sfârşitul lui martie - Alexandru Ipsilanti şi armata sa sosesc în vecinătatea Bucureştiului pe la 27 martie. După întrevederea dintre Tudor şi Ipsilanti, în jurul datei de 30 martie - întrevedere a cărei semnificaţie a rămas neclară -, conducătorul român îşi întăreşte tabăra la Cotroceni, iar şeful Eteriei se retrage la Târgovişte (1 aprilie), luând în stăpânirea sa judeţele dinspre munte.

15 mai - La apropierea armatei turceşti de capitală, Tudor ordonă retragerea Adunării norodului spre munţii Olteniei.

18 mai - Comandantul eterist Iordache Olimpiotul şi trupele sale ies înaintea lui Tudor lângă localitatea Goleşti. Întrevederea dintre cei doi conducători se soldează cu un armistiţiu.

21 mai - Iordache Olimpiotul îl arestează pe Tudor în tabăra acestuia de la Goleşti, graţie unui complot, şi îl trimite la Târgovişte, la Ipsilanti.

27 mai - Tudor este ucis din ordinul lui Alexandru Ipsilanti.

Descoperirea resorturilor mai adânci ale acestor evenimente constituie o îndatorire a istoriografiei noastre. Au rămas până acum insuficient clarificate raporturile lui Tudor cu boierii şi cu ţăranii, cu Eteria, cu fanarioţii şi turcii; programul său revoluţionar şi tactica de luptă; începutul, evoluţia şi sfârşitul acţiunii sale, precum şi ansamblul împrejurărilor de la 1821.

Cu prilejul împlinirii unui secol şi jumătate de la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, a apărut o monografie ce reflectă stadiul actual al cunoştinţelor privitoare la acest mare eveniment istoric şi constituie un punct de plecare pentru cercetările viitoare. Academicianul Andrei Oţetea a publicat (în 1971) o versiune nouă a cărţii sale din 1945 despre Tudor Vladimirescu şi mişcarea eteristă în ţările româneşti, îmbogăţind-o cu rezultatele cercetărilor proprii din ultimele decenii.

Interpretarea dată faptelor şi personalităţii eroului a rămas, în ceea ce avea esenţial, neschimbată, recentul studiu reprezentând o reafirmare a cunoscutelor teze ale acad. Andrei Oţetea asupra revoluţiei din 1821, viu discutate în cadrul istoriografiei noastre. Cum spune chiar autorul, noua sa lucrare „completează şi întăreşte rezultatele celei din 1945”; „descoperirile de arhivă de la Budapesta şi Moscova (este vorba, în primul rând, de aşa-numitul „legământ” al lui Tudor faţă de Eterie) aduc noi şi decisive dovezi în sprijinul concluziilor la care am ajuns în precedenta noastră lucrare”.

În cadrul istoriografiei româneşti, Andrei Oţetea a realizat cea mai largă sinteză asupra evenimentelor revoluţionare din 1821, şi, în acelaşi timp, o viziune relativ originală asupra lor, afirmată cu tenacitate, din 1945 până astăzi (în studii cu caracter polemic), autorul criticând cu asprime toate celelalte concepţii despre răscoală ale istoricilor români (Aricescu, Xenopol, Iorga etc.) ca fiind - în mare măsură - bazate pe prejudecăţi ce denaturează realitatea. Deoarece această sinteză este destinată să fie o carte de referinţă asupra anului 1821 (şi a fost salutată ca o lucrare fundamentală), i se cuvine o analiză amănunţită.

Să urmărim întâi felul cum se defineşte ea în raport cu lucrările anterioare, pe care tinde să le înlocuiască printr-o expunere mai cuprinzătoare a faptelor şi prin încercarea de a statornici alte judecăţi despre mişcarea lui Tudor, considerate mai conforme cu documentele. Care este poziţia autorului faţă de predecesorii săi? Propunându-şi să restabilească adevărul obiectiv, Andrei Oţetea a contestat de la început „interpretările tuturor istoriilor anterioare” (după cum declară el însuşi).

Constantin Aricescu a scris o istorie a revoluţiei române din 1821 „sub imperiul ideilor preconcepute”, reducând mişcarea la o luptă împotriva regimului fanariot. A.D. Xenopol a elaborat o teorie despre răscoală, „care şi-a păstrat multă vreme autoritatea”, dar care „e în contradicţie nu numai cu logica, ci şi cu documentele”, atunci când susţine că Tudor s-a ridicat împotriva boierilor pentru a mântui pe ţărani din robie (deşi el era înţeles cu unii boieri), când prezintă răscoala - în a doua fază a ei - ca îndreptându-se, sub influenţa boierilor pământeni, în contra domniilor fanariote, şi când face afirmaţia că mişcarea lui Tudor ar fi fost fundamental deosebită de cea a grecilor.

Greşeli mai grave îi sunt imputate lui Nicolae Iorga, care a privit răscoala ca un episod de „iniţiativă ţărănească”; a socotit că Tudor, pornind mişcarea, s-a desprins din capul locului de Eteria grecească (în sânul căreia - admite şi Iorga, ca fapt probabil - comandantul pandurilor îşi făcuse iniţierea revoluţionară şi depusese un jurământ); a interpretat înţelegerea lui Tudor cu boierii, de după intrarea răsculaţilor în capitală, ca pe o biruinţă a căpeteniei ţărănimii. După Andrei Oţetea, „toate acestea sunt pure fantezii” (numai ipoteza impulsului eterist al acţiunii lui Tudor ar corespunde realităţii). Caracterizarea făcută de către Nicolae Iorga: „un episod scurt de iniţiativă ţărănească”, e înlocuită prin formula: „un episod al Eteriei”.

Nicolae Iorga „deformează realitatea dintr-o prejudecată doctrinală, pentru a o face să intre în cadrul teoriei sale despre originea ţărănească a statului român şi a instituţiilor voievodale”. El a ajuns la „forţarea documentelor”: „Pornind de la o idee preconcepută, nu e de mirare că autorul a privit lucrurile prin prisma acestei idei şi, în funcţie de ea, a schimbat, a inventat şi a aranjat faptele istorice”.

Părerea lui Iorga că Tudor s-a dezis de jurământul către Eterie (în cazul când a prestat un astfel de jurământ), chiar din clipa când a pornit răscoala în Oltenia, întrucât actele sale nu-l arată ca slujitor al Eteriei, este socotită de Andrei Oţetea „un caz tipic de alterare, de răstălmăcire a unui fapt”, adevărul fiind altul: „Atâta timp cât a crezut-o sprijinită de Rusia, Tudor a rămas credincios Eteriei”. Aceste studii ale predecesorilor cu privire la revoluţia din 1821 nu duc decât la „contradicţii, incoerenţe şi confuzii”.

Andrei Oţetea recunoaşte ca precursor pe I.C. Filitti, care s-a ridicat împotriva tendinţei de a opune Eteriei mişcarea lui Tudor. Dar şi în scrierile lui Filitti, cele două mişcări „rămân paralele”, adică separate, „cu toată identitatea scopului urmărit - cucerirea independenţei naţionale”. Pe urmele lui I.C. Filitti, Andrei Oţetea a elaborat teoria despre caracterul antiotoman al revoluţiei conduse de Tudor. Punctul central al acestei concepţii îl reprezintă ideea încadrării (afilierii) revoluţiei româneşti în Eterie. Un corolar (involuntar) al teoriei este diminuarea personalităţii lui Vladimirescu.

După Andrei Oţetea, „rolul atribuit de istoriografia noastră [din trecut] lui Tudor Vladimirescu în mişcarea din 1821 e un mit”. Afirmaţia e făcută, în aceşti termeni, în ediţia I, dar ideea a fost menţinută şi în ediţia a II-a, fiindcă stă în legătură cu întreaga concepţie a autorului despre răscoală. E adevărat că se rostesc pe alocuri (mai ales în legătură cu începutul acţiunii sale revoluţionare) cuvinte de preţuire superlativă a eroului, însă ele nu se armonizează cu interpretarea de ansamblu dată evenimentelor.

În studiul din 1945, autorul îşi rezuma astfel contribuţia: „Constatarea cea mai sigură şi cea mai generală care se desprinde din cercetările noastre e că mişcarea lui Tudor Vladimirescu nu poate fi înţeleasă decât ca un episod al Eteriei”, deoarece „Eteria i-a dat şeful, programul, organizarea, impulsul iniţial, tactica de propagandă şi de luptă, primele mijloace de realizare şi a încadrat-o în mişcarea generală de insurecţie care urmărea emanciparea tuturor creştinilor din Imperiul otoman”. „Cu toată defecţiunea şefului ei, mişcarea lui Tudor Vladimirescu a lăsat urme adânci şi trainice în sufletul poporului”.

În ciuda unor retuşări de interpretare şi a formulărilor pe alocuri mai moderate, menite să atenueze radicalismul luărilor de atitudine din ediţia primă, noua carte stă pe aceeaşi poziţie, pledând pentru „încadrarea revoluţiei româneşti în Eterie”, declarând că ea „a fost organizată de Eterie” şi condusă de „un mandatar al Eteriei”, susţinând a aduce „dovada irecuzabilă a afilierii lui Tudor la Eterie”. Cine a fost - potrivit viziunii lui Andrei Oţetea - Tudor Vladimirescu, şi cum şi-a îndeplinit rolul pe care şi l-a asumat? O anumită imagine a lui se desprinde din desfăşurarea evenimentelor, aşa cum a fost reconstituită de istoricul menţionat.

Patriot român şi bărbat de încredere al societăţii conspirative greceşti Eteria, iniţiat în secretele ei, Tudor a primit misiunea de a răscula norodul Ţării Româneşti împotriva turcilor, dând astfel semnalul unei insurecţii generale în Peninsula Balcanică. Potrivit înţelegerii pe care o încheiase cu şefii eterişti, el a ascuns cu grijă, faţă de turci, caracterul antiotoman al ridicării sale, spre a nu zădărnici preparativele lui Alexandru Ipsilanti, a cărui acţiune războinică urma s-o ajute.

Comandantul pandurilor a mizat totul, ca şi ceilalţi conducători eterişti, pe iminenţa unui război ruso-turc. Însă armata rusă neintervenind, şi ţarul dezaprobând acţiunea lui Tudor şi a lui Ipsilanti, Vladimirescu a întrerupt colaborarea cu eteriştii, căutând să ajungă la înţelegere cu turcii, împotriva revoluţionarilor eterişti. În acelaşi timp, el a sacrificat cauza ţărănească, pactizând cu boierii şi arătându-se plin de cruzime cu propriii lui panduri. Astfel, Tudor şi-a pregătit el însuşi sfârşitul tragic.

Trebuie să menţionăm că studiile numeroase ale acad. Andrei Oţetea asupra evenimentelor revoluţionare din 1821 s-au impus atenţiei cercetătorilor, în ţară şi peste hotare. Dăm câteva exemple ilustrative pentru influenţa exercitată de ele: Notis Botzaris, într-o lucrare de sinteză, intitulată Visions balkaniques dans la preparation de la revolution grecque (1789-1821), Geneva-Paris, 1962 - o istorie a Eteriei, publicată sub egida Institutului universitar de înalte studii internaţionale -, susţine, urmându-l pe Andrei Oţetea, caracterul eterist al mişcării pandurilor.

Înregistrăm, ca pe o simplă ipoteză interpretativă, felul cum prezintă Botzaris firul acţiunii lui Tudor, în conformitate cu vederile acad. Andrei Oţetea. Este vorba, în fond, de propagarea concepţiei istoricului român asupra insurecţiei pandurilor, concepţie întemeiată în special pe surse eteriste. În rezumatul ce urmează, aflăm un anume mod de înlănţuire a faptelor, destul de larg acceptat, neopunându-i-se, până acum, o altă expunere, amplă şi convingătoare, care să dea un sens diferit evoluţiei evenimentelor. Tezele de mai jos - aflate mai de mult în circulaţie ştiinţifică şi mereu reluate - trebuie verificate, prin raportarea lor la totalitatea documentelor. După cum se va vedea, lucrarea de faţă ajunge la alte rezultate.

La începutul acţiunii sale, Tudor şi-a însuşit ţelurile Eteriei. Apoi, spre sfârşit, după ce şi-a pierdut speranţa într-o intervenţie rusească, el s-a întors spre turci. Este adevărat - observă Botzaris - că în proclamaţia de la Padeş, care conţinea un îndemn la revoltă împotriva boierilor, caracterul social al revoluţiei era afirmat cu forţă, în timp ce caracterul ei antiotoman nu era indicat prin nimic.

Totuşi, mişcarea lui Tudor a fost o insurecţie anti-otomană (eteristă), întrucât eteriştii din Bucureşti, vornicul Constantin Samurcaş, Iordache Olimpiotul etc., i-au dat lui Tudor misiunea să răscoale Valahia. Înaintea plecării sale din Bucureşti, Tudor a semnat o înţelegere cu comandanţii de arnăuţi Iordache şi Farmache. Scopul lor era să pornească o răscoală antiotomană. Au convenit însă ca insurecţia valahă să apară cu obiective sociale - antiboiereşti şi antifanariote.

Proclamaţia ce avea să fie lansată la Padeş, a fost pregătită la Bucureşti, cu ajutorul eteriştilor. Tudor a luat cu sine şi fonduri băneşti, puse la dispoziţie de Eterie. La începutul lui martie, când venea cu oştirea spre capitală, el a dezvăluit pandurilor legăturile sale cu Alexandru Ipsilanti. După toate probabilităţile, la întâlnirea cu Ipsilanti, din Bucureşti, Vladimirescu a reînnoit jurământul de credinţă faţă de cauza comună, antiotomană.

Cu toate acestea, el şi-a schimbat politica. Aflând că ţarul nu intervine în sprijinul răscoalei antiotomane, el a căutat să ajungă la înţelegere cu boierii şi cu turcii. „Conducătorul valah s-a întors atunci spre turci, sperând să-l poată imita pe Milos Obrenovici, printr-o politică de raia credincioasă, care imploră Poarta să-i acorde unele privilegii pentru poporul său, tiranizat de principii răi”.

„Turcii refuzând însă să negocieze cu Vladimirescu, acesta s-a întors din nou spre Ipsilanti şi a plecat să se unească cu el la Piteşti, unde se concentraseră forţele eteriste. A fost oprit la Goleşti de Iordache Olimpiotul, care luase cunoştinţă de corespondenţa sa cu turcii. Aici, cei doi şefi s-au împăcat, şi Vladimirescu a promis să rămână fidel angajamentelor sale eteriste şi să atace pe turci în Oltenia, Bucureştiul fiind deja ocupat de ei. Cu toate acestea, Vladimirescu a intrat din nou în legături cu turcii. De data aceasta, el se afla într-un conflict serios cu propriii săi căpitani, şi mai ales cu Hagi Prodan şi Macedonschi, care l-au informat pe Iordache Olimpiotul despre noua trădare a lui Vladimirescu. Pierzându-şi cu totul autoritatea asupra oamenilor săi, în urma executării a doi căpitani de panduri, Tudor a fost arestat de Olimpiotul şi dus la Târgovişte, unde, din ordinul lui Ipsilanti, a fost judecat de o curte marţială; a fost găsit vinovat de infracţiune la articolele 3, 7 şi 8 din codul penal militar eterist şi executat în timpul nopţii de 26 spre 27 mai 1821”.

Pe lângă Ipsilanti (care n-a fost destul de realist), „o foarte mare parte de responsabilitate pentru dezastrul eterist din Principate revine lui Tudor Vladimirescu. El s-a comportat loial până în momentul renegării lui Ipsilanti de către Alexandru I, dar după aceea, pentru a-şi atinge scopul personal, acela de a deveni cu orice preţ prinţ în Valahia, a vrut să-şi renege angajamentele luate faţă de Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache şi, prin ei, faţă de Eterie, plătind această trădare cu viaţa. Întreaga sa acţiune revoluţionară este pătrunsă de incoerenţă...”.

Istoricul S.I. Samoilov, citându-l de asemenea pe Andrei Oţetea, a susţinut şi el teza caracterului antiotoman al insurecţiei pandurilor. Şi acest cercetător l-a criticat cu asprime pe Vladimirescu, îndeosebi pentru două greşeli socotite capitale: „ruptura lui cu Eteria”, în urma dezavuării ţariste, şi recunoaşterea divanului boieresc. Tudor „nu a înţeles necesitatea rezolvării celei mai importante probleme: desfiinţarea iobăgiei şi împroprietărirea ţăranilor”.

În ciuda oscilaţiilor lui Vladimirescu - precizează Samoilov în încheiere - „orientarea antiturcească a răscoalei a fost absolut evidentă, chiar din primele zile şi s-a menţinut până la sfârşitul ei. Alianţa între mişcarea românească şi Eterie avea ca unic scop lupta comună împotriva asupririi turceşti. După omorârea lui Vladimirescu, aproape toată oastea lui a trecut de partea lui Ipsilanti, pentru a continua lupta.

Scriind despre „participarea bulgarilor la insurecţia eteristă din Principatele dunărene”, N. Todorov include în mişcarea eteristă şi răscoala lui Tudor, dat fiind faptul că aceasta din urmă ar fi fost „pregătită şi realizată de şefii Eteriei”. Autorul rezumă concepţia lui Andrei Oţetea, apreciind-o ca marxistă. Notăm că teza caracterului antiturcesc al revoluţiei pandurilor a fost susţinută şi de L. Pătrăşcanu, într-un mod aparte (fără încadrarea acţiunii revoluţionare din Ţara Românească în Eterie).

Trebuie observat mai întâi că L. Pătrăşcanu are meritul de a fi privit insurecţia pandurilor în spiritul interpretării date de Bălcescu şi Kogălniceanu, „ca început al revoluţiei burghezo-democratice în România”. „Revoluţia de la 1848 - subliniază Pătrăşcanu - îşi găseşte prologul în mişcarea desfăşurată cu 27 de ani mai înainte”, care „deschide epoca revoluţiei burghezo-democratice la noi”.

Pe de altă parte, explicaţiile lui Pătrăşcanu au unele note comune cu concepţia lui I.C. Filitti şi Andrei Oţetea: „În măsura în care un element naţional a existat în mişcarea din 1821, el nu a fost anti-grecesc, ci anti-turcesc...” „I.C. Filitti este primul istoric care a subliniat această caracteristică a revoluţiei pandurilor, deşi fără suficientă argumentare”. „Nu este greu de stabilit atitudinea reală... a lui Tudor Vladimirescu, faţă de turci. Arzurile şi scrisorile pe care le trimite Porţii, la începutul mişcării, erau simple maşinaţii diplomatice, pentru ca să nu ridice, de la început, puterea armată a Turciei împotriva revoluţiei”.

„Abandonarea Eteriei de către Rusia... a dezlipit mişcarea oltenească de Eterie”. În acelaşi timp, la Bucureşti, Tudor Vladimirescu a pactizat cu boierii, împotriva cărora răsculase pe ţărani. Proclamaţia sa către locuitorii judeţelor din 20 martie, recunoscând divanul boieresc, reflectă - după Pătrăşcanu - „capitularea lui Tudor în faţa protipendadei”. „Politica [conducătorului mişcării] faţă de boieri şi capitularea lui în faţa lor, îi va înstrăina cu totul simpatiile maselor şi va grăbi tragicul lui sfârşit”.

Cum se explică sfârşitul lui Vladimirescu? „Tudor - continuă L. Pătrăşcanu - trădat de către locotenenţii lui, a fost arestat şi dezarmat de către oamenii lui Ipsilante, în chiar mijlocul propriului său lagăr. Nici un ofiţer, nici măcar un pandur nu s-a ridicat să-i ia apărarea. Explicaţia acestei situaţii nu este decât una singură: Tudor Vladimirescu pierduse încrederea ţărănimii.

Între năzuinţele iobăgimii şi drumul pe care l-a apucat conducătorul pandurilor s-a produs o ruptură care în decursul evenimentelor n-a făcut decât să se adâncească. Căci atitudinea lui Tudor Vladimirescu, aspră şi crudă faţă de ţărani - prădători întâmplători ai bunurilor moşiereşti - şi în schimb, împăciuitoare faţă de boieri - jefuitorii de totdeauna ai ţărănimii - nu puteau decât să-i înstrăineze încrederea şi dragostea partizanilor lui”.

Valabilitatea teoriei lui Andrei Oţetea cu privire la revoluţia lui Tudor (concepţie ce „domină” istoriografia de după război asupra anului revoluţionar 1821) o putem verifica urmărind: felul cum se face inducţia de la fapte la teorie; măsura în care teoria reuşeşte să explice complexitatea realităţii cercetate; coerenţa logică a teoriei. Să examinăm modul cum s-a constituit sistemul de idei pe care l-am expus mai sus şi în care - după principalul autor - „se integrează organic toate episoadele şi actele mişcării revoluţionare din 1821”.

Andrei Oţetea mărturiseşte - în Prefaţa la ediţia I - că, studiind documentele, a fost izbit de o serie de fapte ce contrastau cu imaginea tradiţională a răscoalei şi cu „figura consacrată” a lui Tudor Vladimirescu: mişcarea n-a pornit spontan, cum s-a crezut, ci în conformitate cu prevederile planului general eterist de alungare a turcilor din Europa; Tudor a fost desemnat de conducătorii Eteriei şi de boierii din guvernul provizoriu (eterişti şi ei) să ridice masele populare; în preziua răscoalei, el a jurat credinţă Eteriei; mai târziu. În virtutea acestui „legământ”, i se va aduce învinuirea că a părăsit calea luptei comune, antiotomane.

Este destul să se admită ca reale aceste câteva date despre insurecţia condusă de Tudor (se va observa însă că unele din aceste afirmaţii nu reprezintă fapte sigure, ci rezultatul unor deducţii îndoielnice), ca să se poată formula cu drept cuvânt ipoteza că, la 1821, în ţările româneşti, n-au avut loc două mişcări revoluţionare separate, a grecilor lui Ipsilanti şi a românilor lui Tudor, urmărind obiective diferite, ci grecii şi românii, preocupaţi deopotrivă de emanciparea lor naţională, au fost solidari în încercarea de a doborî dominaţia otomană.

Oastea lui Ipsilanti, venind din Rusia şi Moldova spre Bucureşti, şi „Adunarea norodului” de sub conducerea lui Tudor, trimis (s-ar părea) de Eterie să răscoale poporul în Oltenia şi venind tot spre Bucureşti, lasă impresia că sunt două fragmente ale aceleiaşi mişcări, unite de la început prin identitatea scopului. Ipoteza pare seducătoare, şi cercetările lui Andrei Oţetea şi-au propus să o adeverească. Ea a fost luată ca principiu organizator al unei realităţi derutante prin mulţimea faptelor contradictorii, întrucât părea să ofere posibilitatea legării evenimentelor revoluţionare de la 1821 într-un fir logic şi unitar. Această teză - spune autorul ei - „înlătura toate contradicţiile şi permitea o explicaţie organică a întregii mişcări”.

Dacă unele stări de lucruri ale anului 1821 au putut fi explicate prin teza caracterului antiotoman al revoluţiei lui Tudor şi implicit prin ideea contopirii mişcării româneşti cu Eteria, în schimb, altele au fost silite să intre în cămaşa de forţă a amintitei ipoteze. Dintre documentele revoluţiei, Andrei Oţetea selectează unul, - socotit de cercetătorii anteriori nerevelator şi chiar neautentic -, şi îi acordă semnificaţie istorică de prim ordin, deducând din el (şi nu din proclamaţia antiboierească de la Padeş, prin care a fost pornită răscoala) adevăratul caracter al mişcării.

Este vorba de o relatare a unui povestitor grec (Ilie Fotino), potrivit căreia, la o lună şi jumătate după începerea răscoalei, Tudor, ajuns cu oştirea la Slatina, a rostit o cuvântare către panduri, dezvăluindu-le scopul antiotoman al ridicării sale şi frăţia de arme cu eteriştii şi cu armata rusă, într-un aşteptat război ruso-turc. El interzicea oştirii actele de indisciplină, atacarea în bande a caselor boiereşti, precizând că boierii „nu ni se împotrivesc cu dinadinsul”.

După Andrei Oţetea, documentul acesta (discursul atribuit lui Tudor de Fotino şi reprodus şi de C.D. Aricescu, în Acte justificative la istoria revoluţiunii române de la 1821) aduce dovada sigură că mişcarea lui Tudor se încadrează în Eterie. În sprijinul concepţiei sale, autorul invocă apoi (în ediţia a II-a) un act pe care l-a descoperit în 1955 în arhivele din Budapesta: convenţia de cooperare militară, semnată de Tudor şi de eteriştii Iordache şi Farmache, şi datată 1821.

Documentul e considerat a fi „legământul” şefului pandurilor faţă de mişcarea eteristă, „dovada irecuzabilă a afilierii lui Tudor la Eterie”. Din aceste acte (la care revenim mai departe), precum şi din legăturile pe care le stabileşte între faptele studiate, autorul deduce o formulă unificatoare, socotită lege internă ce guvernează desfăşurarea răscoalei din Ţara Românească: „Legea intimă a întregii mişcări, căreia se conformează toate episoadele şi prin care se explică toate fazele mişcării, ne-a apărut în faptul că Tudor a pornit să răscoale Oltenia ca mandatar al Eteriei”.

Printre faptele chemate să ilustreze „legea” (integrându-i-se perfect sau decurgând din ea, după socotinţa autorului) este citată tactica militară urmată de Tudor în Oltenia: ocuparea şi întărirea mănăstirilor, ce puteau servi în lupta cu turcii. Apoi, tot „numai prin afiliaţia la Eterie a mişcării lui Tudor” s-ar explica şi ineficacitatea măsurilor de combatere a răscoalei luate de divan, dar sabotate de ofiţerii eterişti însărcinaţi cu punerea lor în aplicare.

Până la un punct, principiul explicativ propus de Andrei Oţetea pare acceptabil, chiar dacă e simplificator, însă îi stau în faţă dificultăţi de netrecut, ce ne determină să îi negăm valabilitatea sau să-i recunoaştem una foarte restrânsă. Schema mişcării, stabilită de Andrei Oţetea, nu-şi poate subsuma tocmai faptele ce dau specificul revoluţiei româneşti din 1821, mărturiile luptei sociale şi antifanariote, care nu decurg în nici un fel din programul strict antiotoman al Eteriei greceşti.

De la cele dintâi manifeste ale sale - proclamaţia de la Padeş şi arzul către Poartă - Tudor învinuieşte pentru relele din ţară nu pe împărat, ci pe „căpeteniile noastre”, domnii fanarioţi şi „tiranii boieri”; el denunţă „cumplitele patimi ce le suferim din pricina unirii pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori acestui norod”... „Pre balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre, zic,... până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?”.

Războiul ţărănesc declanşat de proclamaţiile lui Vladimirescu, şi combaterea regimului politic fanariot, atât prin ridicarea poporului cu armele împotrivă-i, cât şi pe calea tratativelor lui Vladimirescu cu turcii, reprezintă trăsăturile definitorii ale mişcării lui Tudor, greu de explicat în ipoteza anexării acesteia la Eterie. Subordonând revoluţia pandurilor la cea grecească nu se înţelege bine nici opoziţia crescândă, ajunsă la ostilitate, dintre Tudor şi şefii Eteriei.

În temeiul acestor fapte, A.D. Xenopol a vorbit despre „adânca divergenţă” dintre cele două mişcări revoluţionare. Andrei Oţetea a căutat însă subordonarea tuturor aspectelor răscoalei româneşti la amintita „lege internă” a mişcării, căci era prea atrăgătoare viziunea solidarităţii dintre greci şi români la 1821 şi, apoi, este totdeauna captivantă încercarea de a reduce diversitatea faptelor la un singur principiu, chiar dacă, în domeniul istoriei, tentativa aceasta are rareori sorţi de izbândă.

După apariţia ediţiei I a lucrării de sinteză a lui Andrei Oţetea, Emil Vârtosu scria: „Problema revoluţiei greco-române de la 1821, în tot complexul ei, rămâne încă nerezolvată”. Reconstituirea istorică elaborată (şi atât de larg difuzată) de Andrei Oţetea pare a cere serioase îndreptări; credem că din faptul neelucidării caracterului mişcării de la 1821 a decurs şi insuficienta înţelegere a personalităţii lui Tudor Vladimirescu.

Interpretarea dată de istoric evenimentelor - dacă ne este îngăduit să adoptăm francheţea tonului cu care d-sa critică actele lui Vladimirescu, precum şi istoriografia anului 1821 - conţine unele erori de concepţie, vicii de logică şi de metodă. Desigur, documentaţia cărţii este vastă, şi autorul îşi aşează contribuţia sub semnul căutării dezinteresate a adevărului. („Adevărul înainte de toate” - sunt cuvintele lui Titu Maiorescu, puse ca motto în fruntea ediţiei I a studiului lui Andrei Oţetea).

Însă, chiar atunci când la un istoric se constată grija pentru obiectivitate în prezentarea faptelor, rămâne de discutat modul cuprinderii lor într-o concepţie unitară, şi lumina aruncată asupra evenimentelor, viziunea de ansamblu putând fi falsă, chiar dacă evenimentele, luate în parte, ar fi fost descrise în conformitate cu relatările din documentele folosite.

Distingerea autenticului de neautentic în spusele documentelor, modul de a selecta faptele, de a le lega şi ierarhiza, identificarea faptelor pe care cade accentul semnificaţiei, sunt condiţii de primă importanţă pentru aprofundarea unei epoci, pentru ajungerea la adevăr, mai ales în împrejurarea când documentele vremii abundă şi relatările lor sunt nu o dată contradictorii. Vom constata, de altfel, că nu numai interpretările mai generale sunt discutabile, dar nici faptele istorice în sine n-au fost stabilite totdeauna cu exactitate; ele sunt în aşa fel prezentate, încât au putut duce la generalizări contestabile sau greşite.

Va fi necesar, de aceea, un examen mai atent al materialului documentar, multe fapte cerându-se restabilite. Observăm că unele afirmaţii cuprinse în actele fundamentale ale revoluţiei au fost acceptate sau respinse în mod arbitrar, fără o suficientă analiză critică, motivându-se respingerea prea adeseori prin argumentul că ar fi vorba de atitudini nesincere, dictate de nevoi tactice. Unele rezultate teoretice ale cercetărilor apar inconsistente sub raport logic şi sunt izbitor contrazise de documente.

Tudor Vladimirescu (1780, comuna Vladimiri, judeţul Gorj - 26-27 mai 1821, Târgovişte) - conducătorul revoluţiei de la 1821, om politic şi diplomat, comandant militar şi strateg şi martir al neamului românesc. Tatăl său, Constantin, zis Ursu era din satul Prejna (Cloşani) şi s-a căsătorit cu Ioana, din familia Bondoc. Numele de Vladimirescu, nu vine de la satul Vladimiri şi nici de la Ordinul „Sf. Vladimir”, pe care l-a primit de la ţarul Rusiei, ci era nume de persoană de la vreun neam mai vechi al Vladimireştilor ce dă şi numele satului.

Data morţii părinţilor nu e cunoscută. Dar ei au fost moşneni (ţărani liberi). Sora lui Vladimirescu era Constandina (Dina), iar fratele său Papa (Pavel) Vladimirescu. Printre rudele din Vladimiri erau şi clerici şi chiar un archiereu, fapt care constituia o condiţie mai răsărită printre săteni. Foarte probabil că familia lui Vladimirescu să fi făcut parte din „neamul pandurilor”, mulţi dintre aceştia purtând numele de Bondoc, la fel ca ascendenţii lui Vladimirescu după mamă.

Din documente reiese că sătenii din Vladimiri se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor (mediul copilăriei lui Vladimirescu), care îi va imprima şi o anumită structură intimă. După tradiţie, Vladimirescu şi-a însuşit primele cunoştinţe de carte (scris, citit) de la un moşneag care păzea vitele şi primele exerciţii de scris le făcea pe scoarţa copacilor.

Îşi completează cunoştinţele, scriind pe nisip cu un cui de fier sau băţ, ajutat de doi clerici din sat, Popa Pârvu Ciuhoi şi unchiul său dinspre mamă, preotul Girgore Bondoc. Îşi desăvârşeşte studiile în casa boierului Ioniţă Glogoveanu din Craiova. Încă din această perioadă, „Domnul Tudor” începe să practice negoţul, când boierul Glogoveanu îl trimite să vândă peste graniţă. Apoi, practică negoţul pe cont propriu. Din negoţ strânge oarecare avere, pe care şi-o sporeşte în calitate de arendaş.

Încă de la 18 ani (probabil 1788), Vladimirescu se înrolează între panduri (acea parte a populaţiei oltene pricepută în mânuirea armelor şi care constituia o oştire semipermanentă, retribuită prin leafă şi unele scutiri). Îl aflăm în fruntea unui detaşament de panduri (a fost soldat şi ofiţer în armata rusă) în războiul ruso-turc din 1806-1812. I se acordă decoraţia Sf. Vladimir. Ca militar, dovedeşte capacitate deosebită de conducător, dar ocupă şi diferite dregătorii, în aparatul de stat fanariot: vătaf de plai (sluger sau sulger) la Cloşani (după 1806) întreruptă de participarea la război şi continuată după aceea până spre 1821.

Un moment important îl constituie călătoria lui Vladimirescu la Viena (iunie-decembrie 1814), unde cunoaşte climatul creat de Congresul de la Viena menit să hotărască asupra teritoriilor fostului imperiu napoleonian. La moartea ultimului domn fanariot din Ţara Românească, Alexandru Şuţu, se constituie la Bucureşti un „Comitet de oblăduire” (ca organ executiv) format din trei mari boieri, însărcinat cu conducerea provizorie a ţării până la alegerea Domnului. Comitetul îl însărcinează pe Vladimirescu să ridice poporul la arme.

Vladimirescu, în înţelegerea cu conducătorul Eteriei, Al. Ipsilanti, îşi asumă sarcina unei acţiuni militare menită să uşureze trecerea Dunării de către trupele eteriste, în scopul de a ajuta lupta de eliberare a poporului grec din Balcani. El pleacă spre Oltenia şi dă proclamaţia de la Padeş (Tismana) la 23 ianuarie 1821. Întăreşte, apoi, tabăra de la Ţânţăreni (februarie 1821), de unde dă principala proclamaţie Cererile norodului românesc. Trece, apoi, Oltul, în fruntea unei oştiri (martie 1821) şi se îndreaptă spre Bucureşti.

El îşi stabileşte tabăra la Cotroceni şi adresează două proclamaţii către bucureşteni: de la Bolintin (16 martie 1821) şi de la Cotroceni (20 martie 1821). Între timp Ipsilanti soseşte şi el la Bucureşti şi îşi stabileşte tabăra la Colentina. La Bucureşti, Vladimirescu conduce, în numele poporului. Totuşi, trebuie să împartă puterea cu Ipsilanti: Tudor controla sudul ţării cu centrul la Bucureşti (unde mulţi boieri temători fugiseră peste graniţă în Transilvania), iar Ipsilanti, nordul cu centrul la Târgovişte.

Între Vladimirescu şi Ipsilanti intervin neînţelegeri. Vladimirescu este acuzat de înţelegere cu turcii, care pătrund în ţară. Credincios angajamentelor asumate, Vladimirescu se retrage spre Oltenia pentru a-şi reface potenţialul militar. Este surprins de oamenii Eteri ei şi ucis la marginea Târgoviştei (26-27 mai 1821). Trupul îi este ciopârţit şi aruncat într-o fântână. Armatele otomane înăbuşe şi mişcarea iui Vladimirescu şi Eteria.

Ca şi Horia, Vladimirescu şi-a asumat rolul istoric de conducător al norodului pentru împlinirea dreptăţii sale şi a ţării. Opera lui Vladimirescu s-a constituit, în general, ca operă nescrisă, dar înscrisă în proclamaţiile (programele) al căror autor a fost, ca şi a prevederilor acestora cărora a căutat să le dea valoare practică. Deşi, autodidact, firea lui vulcanică şi pătrunzătoare în realităţile epocii sale, spiritul de orientare, robusteţea caracterului, l-au ajutat în întreaga sa activitate de revoluţionar.

Vladimirescu a înţeles rolul hotărâtor al poporului, în izbânda dreptăţii sociale şi, corespunzător, al adunării orânduite, ce trebuie să fie şi organ legislativ, dar şi militar. Inspirându-se din ideile revoluţiei franceze din 1789, Vladimirescu caută să le dea sens şi valoare românească. El recunoaşte suveranitatea poporului şi separarea puterilor în stat.

Dacă în Proclamaţia de la Padeş cheamă sub arme pe toţi cei asupriţi pentru cucerirea drepturilor, în Cererile norodului românesc apare ca vizionar. El are în vedere continuitatea luptei pentru împlinirea idealurilor româneşti, dar şi însăşi schimbarea ordinii sociale, prin desfiinţarea privilegiilor boiereşti, recunoaşterea rolului adunării orânduite în impunerea şi aplicarea legii.

Vladimirescu propune şi vrea să aplice (prin izbânda revoluţiei) reforme moderne, de ordin economic, social, politic, administrativ, juridic, militar. El ştie să departajeze de spoliatori pe „cei care ne sunt făgăduiţi” (adică acei boieri care sunt de partea revoluţiei), iar în categoria celor cu averi rău agonisite, aşează boierimea greacă (ce urcase în dregătorii, inclusiv în funcţii eclesiastice şi acaparase mare parte din proprietatea funciară).

Vladimirescu are în vedere şi lupta împotriva susţinătorilor acestora, Imperiul Otoman. De aceea, programul lui Vladimirescu are valoare practică pentru epoca sa (socială şi naţională), dar şi de perspectivă (de continuitate pentru momentele istorice care vor succede: 1848, 1859, 1877 şi chiar 1918. Vladimirescu este luptător pentru idealul dreptăţii sociale şi naţionale. În proclamaţiile către bucureşteni, Vladimirescu vede idealul naţional, în perspectiva unirii românilor, într-un stat. El îi îndeamnă la luptă şi pe fraţii români din Moldova. Iar transilvănenii îl aşteaptă pe „Todoruţ” să vină să-i elibereze sau să le fie conducător în luptă.

Vladimirescu a dovedit capacitatea de conductor militar, încă din anii războiului ruso-turc (1806-1812). Dar şi o gândire strategică cu scopul vădit de apărare a ţării în cazul invaziei otomane. Venind la Bucureşti, el voia să statornicească dreptatea norodului, ca, apoi, să continue lupta, alături de Eterie, pentru eliberarea popoarelor din Balcani, de sub jugul turcesc. Iar când turcii se pregătesc să năvălească în ţară, Vladimirescu urmează tactica sa de a apăra taberele întărite, pentru a asigura, astfel, biruinţa (ca Ştefan cel Mare, după bătălia de la Războieni).

Ca om politic, Vladimirescu a condus două luni ţara, în condiţii excepţionale, dar cu priceperea unui om de stat. Diplomat în egală măsură, Vladimirescu alege momentele de aşteptare, de cele de ofensivă. Astfel, prin ucazurile adresate Porţii, Vladimirescu încredinţează pe sultan că gândul lui, nu este acela de a lupta împotriva Porţii, ci numai a duşmanilor dinlăuntrul ţării.

Se află în bune relaţii cu curtea de la Viena, cu Ţarul Rusiei şi cu Alexandru Ipsilanti. Loial, îşi respectă angajamentele. Cade victima uneltirilor ţesute de duşmanii ţării sale. Moştenirea lui Vladimirescu se manifestă, ca şi a marilor voievozi români ai Evului Mediu. El apare, ca om politic, diplomat, comandant militar şi chiar ctitor. A pus bazele unei biserici în comuna Prejna, nu departe de locul său natal.

A fost piatră de hotar, la răscrucea dintre evul-mediu şi epoca modernă. A netezit cărarea urmaşilor paşoptişti. Spre deosebire însă de voievozii medievali, el nu a fost domn. Deşi a deţinut unele din prerogativele domneşti, cognomenul de „Domnul Tudor” se referă la Vladimirescu ca domn al norodului, pe care l-a condus în luptă. Sfârşitul tragic îl aşează în categoria „martirilor” neamului românesc.

Check Also

Desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 din Transilvania în a doua jumătate a anului 1848

Printr-o politică greşită a guvernului ungar, dar mai ales prin politica reacţionară a guberniului şi …

Feţele boierimii în timpul Revoluţiei din 1821. Ostilitatea ei faţă de caracterul social al revoluţiei pandurilor şi faţă de căpetenia ţărănimii

Iată faptele, dezvăluind una din feţele boierimii care colabora cu Tudor Vladimirescu: La 1 aprilie, …

Întâlnirea de la Goleşti din 1821

Retrăgându-se spre mănăstirile întărite din Oltenia, cu gândul de a rezista turcilor până va obţine …

Poziţia prinţului Gheorghe Cantacuzino în timpul Revoluţiei din 1821

Mai înainte de înfrângerea lui Alexandru Ipsilanti, cneazul Gheorghe Cantacuzino-Deleanu, căpetenie eteristă, s-a întors din …

Rolul lui Tudor Vladimirescu în Revoluţia de la 1821

Conducătorul mişcării revoluţionare din 1821, Tudor Vladimirescu, s-a născut pe la 1780 în satul Vladimiri …