Puiul, de Ioan Al. Brătescu-Voineşti (comentariu literar, rezumat literar)

Povestirea Puiul face parte din volumul În lumea dreptăţii (1906), apărut în colecţia Povestind copiilor, şi conţine povestiri şi schiţe având ca temă lumea copiilor, a animalelor şi a păsărilor. Ioan Al. Brătescu-Voineşti este un povestitor sentimental, mişcat de dramele umane, de viaţa măruntă, lipsită de orizont şi perspective. Marcat de orientarea poporanistă, personajul prozelor sale va fi fiinţa neînsemnată, fără apărare sau neînţelesul şi inadaptatul.

Sociologic, opera sa este populată de slujbaşi umili, copii săraci, bătrâni maniaci, boieri scăpătaţi, cu toţii stârnind compasiunea şi înţelegerea. Învinşi în viaţa socială, ei vor fi purtătorii mesajului moral al autorului prin onestitatea, distincţia şi delicateţea lor. Aceleaşi convingeri regăsim şi în prozele despre micile vieţuitoare, o modalitate pentru autor de a exprima indirect refuzul prezentului social. Unele povestiri şi schiţe sunt adevărate fabule deghizate prin transpunerea psihologiei umane într-o istorie animalieră (Bietul Trie, Privighetoarea, Moartea lui Castor etc.).

Puiul, văzută şi ca o veritabilă fabulă cu morala antepusă - datorită moto-ului „Sandi, să asculţi pe mămica!” - redă povestea tragică a puiului care ispăşeşte prin moarte curiozitatea şi neastâmpărul. A fost văzut ca un dublu prototip: cel al copilului neascultător, cât şi al omului mai puţin înzestrat, pe care societatea şi viaţa îl elimină. Titlul şi moto-ul trimit amândouă la registrul uman, „puiul” fiind o formulă de alint, în limbajul mamelor, din aceeaşi sferă cu expresiile „a-şi lua zborul”, „a se desprinde de cuib”, „a ieşi de sub aripa mamei”, „a i se frânge zborul”; cum şi despre mamă se spune că „se comportă precum o cloşcă”.

Povestirea începe cu un peisaj de primăvară, în care o prepeliţă care îşi construieşte cuibul după trei săptămâni din „ouăle mici ca nişte cofeturi au ieşit nişte pui drăguţi... Îmbrăcaţi în puf galben... parcă erau şapte gogoşi de mătase”. Prepeliţa le aduce mâncare şi puii fiind ascultători şi cuminţi asemenea unor copii - neştiind încă să zboare - veneau imediat la chemarea prepeliţei, într-o zi, o întâmplare neobişnuită tulbură viaţa prepeliţei şi puilor ei: ţăranii au venit să secere grâul şi puiul cel mare, neascultând chemarea prepeliţei, este prins de un flăcău sub căciulă. Când scapă, doar datorită unui bătrân milos, fuge speriat la prepeliţă, care îl dojeneşte cu blândeţea specifică mamei: „Vezi ce va să zică să nu mă asculţi?... eşti mic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău”.

Prepeliţa îi învaţă să zboare, pregătindu-i pentru marea călătorie ce-i aşteaptă când o trece vara. Dar o întâmplare tristă le tulbură toată liniştea şi bucuria lor. Într-o zi de august, a venit un vânător. Prepeliţa a înţeles primejdia şi le-a poruncit să se pună jos, lipiţi cu pământul. Spre a-şi feri puii de primejdie, ea s-a prefăcut rănită, zburând ras cu pământul la doi paşi de botul câinelui, pentru ca vânătorul să nu poată trage, de frică să nu-şi împuşte câinele. Nesocotind sfatul mamei, puiul cel mare, în loc să stea nemişcat, la fel ca fraţii lui, a zburat. Vânătorul l-a auzit, a tras şi alicea i-a atins aripa şi l-a rănit.

Ioan Al. Brătescu-Voineşti

Prepeliţa l-a găsit acolo în lăstar şi a înţeles că puiul e pierdut, dar şi-a ascuns durerea. Finalul este sfâşietor: în sufletul prepeliţei se dă o luptă aprigă, dar, pană la urmă, pentru că zilele erau tot mai mici şi mai înnourate, a început să cadă şi bruma, a luat marea hotărâre: a preferat să sacrifice doar unul, şi, fără a mai privi înapoi, a zburat cu puii sănătoşi spre ţările calde.

Prepeliţa îşi creşte puii în legea speciei, pregătindu-i pentru o viaţă pe propriile lor picioare. Puiul cel mare, ca şi iedul cel mare al caprei, are veleităţi de lider şi nu învaţă ce trebuie din lecţia mamei, cum nu învaţă nici din cea a vieţii. Experienţa anterioară, care i-a arătat că, ignorând regulile, îşi poate pierde viaţa, nu este luată în serios, aşa că, în logica naraţiunii, destinul său tragic devine obligatoriu pentru ilustrarea unei teze morale ce mizează pe sublinierea efectelor neascultării de părinţi. Din acest punct de vedere, oricât de impresionabil ar fi, cititorul trebuie să recunoască că puiul îşi merită soarta, iar atitudinea mamei care ar fi vrut să se rupă în două rămâne ireproşabilă.

Florica Bodiştean remarcă faptul că povestirea poate fi citită şi dintr-o altă perspectivă, şi atunci mesajul ei se complică până într-atât, încât el va rămâne oricând deschis: „textul ne permite să vedem în puiul cel mare pe individul mai puţin adaptat la viaţă, care, fie din teribilism, fie din lipsa instinctului de conservare pe care ceilalţi, mai puternici, îl au din plin, ajunge un infirm, dependent de alţii”. Scena care ne poate dezvălui mobilurile gestului său: surprinşi în mirişte de sosirea vânătorului, prepeliţa le cere puilor să stea nemişcaţi, lipiţi cu pământul, căci care zboară e pierdut, în timp ce ea face o diversiunea, atrăgând atenţia asupra ei.

„- Nu va mişcaţi, le şopteşte prepeliţa si se strecoară binişor mai departe.

Câinele păşeşte încet după ea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum aşa de aproape de ei, încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe, prepeliţa zboară ras cu pământul, la doi paşi de la botul câinelui, care o urmăreşte; vânătorul se depărtează strigând: „înapoi! înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-şi împuşte câinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preţ s-o prindă; iar când socoteşte ea ca e în afară de bătaia puştii, zboară repede spre lăstar”.

Această atmosferă de tensiune, datorată vecinătăţii pericolului, pare să fi fost insuportabilă pentru puiul cel mare, mai slab de înger, singurul care nu-şi poate controla stăpânirea de sine şi explodează. Din această perspectivă, gestul său nu survine din pornirea de insubordonare, ci doar din neputinţă. El nu rezistă încercărilor vieţii, e mai puţin dotat, mai slab, mai expus. Iar drama sa se naşte din aceea că ajunge să realizeze că astfel de indivizi nu au ce căuta în lume, căci până şi fiinţele cele mai apropiate, mama în speţă, se dezic de ei, supuse instinctului de conservare care îi împinge să meargă înainte, chiar călcând peste cadavre.

Florica Bodiştean vede aici două perspective: cea a prepeliţei, pentru care drama puiului este consecinţa propriilor greşeli; şi a doua, a puiului, care, poate, s-a purtat aşa pentru că n-a putu altfel. Oricâte justificări ar avea prepeliţa de a-şi însoţi puii sănătoşi, pentru cel sortit morţii, ea nu mai este mamă. Rana morală pe care o trăieşte puiul abandonat este mult mai cumplită decât rana fizică, iar povestea lui devine nu doar impresionantă, ci cutremurătoare.

Opera depăşeşte astfel intenţiile creatorului, prin deschiderea ei către o morală socială, deasupra celei individuale. A rămâne în urma celorlalţi, la marginea lăstarului, a încerca, rănit fiind, fie dintr-un accident, fie din neputinţă, fie chiar din propria greşeală, să te târăşti după cei puternici şi a rămâne cu ochii aţintiţi în zarea pustie este la urma urmei un tragic aspect social, generat de indiferenţa oamenilor - vânători, părinţi, semeni - faţă de cei slabi, neajutoraţi, împovărători. Singurătatea în care moare puiul de prepeliţă cu degetele împreunate ca pentru închinăciune este singurătatea absolută, comparabilă doar cu singurătatea fetiţei cu chibriturile, un alt marginalizat, o altă victimă a indiferenţei.

Proiectarea acţiunii pe fundalul anotimpurilor permite stabilirea echivalenţelor simbolice: primăvara-naştere, vara-creştere, toamna-maturizare, iarna-moarte. Valoarea instructiv-educativă a povestirii reliefată foarte bine în motto: „Sandi, să asculţi pe mămica!” constă tocmai în avertismentul pe care autorul vrea să-l dea în legătură cu consecinţele care decurg din neascultare, din nesocotinţa sfaturilor pe care părinţii le dau cu atâta dragoste copiilor, iar consecinţele refuzului sunt de cele mai multe ori iremediabile.

Check Also

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …

Cuvântul „samă” este el latin sau maghiar?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Cuvântul „samă” este el latin sau maghiar?, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a …