Proverbe şi zicători

Proverbele şi zicătorile aparţin literaturii paremiologice, fiind vorbe cu tâlc şi forme de manifestare a înţelepciunii populare.

Proverbul este un text scurt cu valoare aforistică, expresie plastică, relativ stereotipă, exprimând concentrat adevăruri cu valabilitate generală, care pornesc de la observarea practică şi concretă a realităţii contingente, ajungând la aspecte generale. Exprimă o cugetare încheiată.

Ovidiu Papadima le consideră „învăţături”, iar I.C. Chiţimia arată că „proverbul constată un fapt şi dă implicit o judecată, pe când zicătoarea rămâne la constatarea faptului şi la exprimarea acestei constatări, făcută de multe ori informă metaforică şi poetică. Legătura este strânsă între cele două forme paremiologice, încât adeseori proverbul se poate transforma în zicătoare şi invers. Acelaşi exeget defineşte zicătoarea drept formularea unei imagini verbale care întăreşte o constatare sau o idee”.

Proverbele conţin un subiect logic şi un predicat, adică o judecată complexă, de sine stătătoare, cu valoare de metaforă a cazului particular, iar zicătoarea este o îmbinare de cuvinte, o sintagmă, care nu poate exista separat, fiind legată sintactic de faptul particular caracterizat, cu valoare de predicat logic al faptului particular, care constituie subiectul.

Proverb

Irina Petraş vede proverbul sinonim cu dictonul, fiind o „formulă fixă, în general metaforică, exprimând un adevăr rezultat din experienţă, un sfat, şi cunoscută de toţi membrii unui grup social”.

Cezar Tabarcea, într-un studiu aproape exhaustiv asupra proverbului, pornind de la etimologie, filiaţii şi până la analize din diverse perspective, consideră că „proverbul este un enunţ lingvistic cu o structură logico-semantică fixă, care întrerupe discursul în care este înglobat pentru a se referi metaforic la o situaţie care determină enunţarea acestuia sau la un segment al discursului, iar zicătoarea este un fragment de un enunţ lingvistic (al cărui centru este, în majoritatea cazurilor, un verb) care face parte din o structura logicosemantică a întregului enunţ în care apare; zicătoarea poate întrerupe discursul creând o sinonimie metaforică cu un termen care a fost enunţat anterior, dar pe care, de obicei, îl substituie”.

Zicătoare

Ele au constituit primele încercări de legislaţie ale omului primitiv. În general, poartă amprenta momentului istoric în care au apărut: „Cum e turcul, şi pistolul...”. Unele sunt versuri desprinse din creaţiile lirice, cu caracter conclusiv, generalizator: „Mila de bărbat / Ca frunza de plop uscat”.

Circulaţia este foarte răspândită, fiind frecvent utilizate în mediul rural şi în vorbirea vârstnicilor, constituind reflecţii despre toate aspectele ontologice: viaţă, moarte, dragoste, ură, bine, rău, fericire, suferinţă, soartă, muncă, hărnicie etc. Unele surprind chestiuni în contradicţie: „Ce ţi-e scris / în frunte ţi-e pus” vs. Norocul e cum şi-l face omul”; altele conţin construcţii antitetice: Înţeleptul adună şi prostul risipeşte; Leneşul mai mult aleargă, scumpul mai mult păgubeşte.

Multe dintre proverbe şi zicători au pătruns în creaţiile scrise ale scriitorilor (Ion Neculce, Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Anton Pann, Mihai Eminescu), datorită concentrării lingvistice şi a forţei de sugestie:

Bate fierul cât e cald, că de se va răci, în zadar vei munci.

Buturuga mare răstoarnă carul mare.

Bine faci, bine găseşti.

Călătorului îi şade bine cu drumul.

Ce e în mână nu-i minciună.

Dacă nu e cap, vai de picioare.