Protectoratul religios şi identitatea culturală în Europa

Lumea creştină s-a aflat sub protectoratul Bisericii încă de la oficializarea creştinismului în secolul al IV-lea. După separarea Bisericii Răsăritene de cea Apuseană, creştinismul apusean s-a aflat sub protectoratul papalităţii, iar cel răsăritean sub cel al Patriarhiei de la Constantinopol. Începând din secolul al XVI-lea, sub influenţa ideilor umaniste, a Renaşterii şi Reformei şi apoi ale Iluminismului, se afirmă treptat identitatea culturală a popoarelor europene. În acelaşi timp se modifică raportul dintre puterea religioasă şi cea laică în favoarea celei din urmă.

Statul papal şi Imperiul carolingian

Regele francilor Pepin cel Scurt (751-768), întemeietorul dinastiei carolingiene, a creat Statul Papal, după ce a eliberat Roma asediată de longobarzi. Noul stat devine centrul politic şi spiritual al Bisericii Catolice. În Evul Mediu Statul papal deţine un rol important în eşicherul politic european. Reforma din secolul al XVI-lea marchează începutul declinului puterii papale care continuă în secolele XVII-XVIII. Desfiinţat de Napoleon I, Statul papal este restaurat prin hotărârile Congresului de la Viena (1815). Cu diferite modificări de posesiune acesta a durat până în 1870, când trupele italiene conduse de revoluţionarul Giuseppe Garibaldi ocupă Roma şi desfiinţează Statul Papal. În semn de protest Papa se retrage la Vatican.

În 1929, prin tratatul de la Lateran, a luat fiinţă statul Vatican iar guvernul italian recunoaşte proprietatea exclusivă şi jurisdicţia suverană a noului stat asupra unui cartier din nord - vestul Romei. La sfârşitul secolului al VIII-lea, Carol cel Mare (768-814) cucereşte cea mai mare parte a Occidentului, încercând să restaureze Imperiul Roman de Apus. El devine astfel protectorul Papei ameninţat de longobarzi şi este încoronat de acesta „împărat al romanilor” în anul 800. Stăpân în egală măsură al Romei, capitala sa religioasă, Carol cel Mare apare ca şef incontestabil al Occidentului şi adevăratul urmaş al lui Constantin cel Mare.

Biserica între temporal şi spiritual

Papa Gelasius I (492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei lumeşti, ceea ce va declanşa în Evul Mediu conflicte între papalitate şi diferiţi suverani europeni iar, pe de altă parte, opoziţia dintre Biserica apuseană şi cea răsăriteană. Astfel de conflicte au avut loc între papalitate şi suveranii Imperiului Romano-German - „lupta pentru învestitură”- şi între papalitate şi regii Franţei - „captivitatea babiloniană” - la Avignon între 1307-1377.

Proclamat împărat al Imperiului Romano-German în anul 962, Otto I îşi ia titlul de „Împărat şi August” şi promulgă un edict care face din jurământul faţă de împărat condiţia indispensabilă a consacrării pontificale reluând astfel tradiţia inaugurată de Carol cel Mare. În anul 1075, papa Grigore al VII-lea interzice învestitura laică, iar împăratul Imperiului Romano-German reacţionează cu vehementă, declanşându-se astfel o interminabilă luptă între puterea temporală şi cea spirituală. Grigore al VII-lea este adeptul teocraţiei papale. Amestecul puterilor temporale cu cele spirituale creează o Biserică de stat al cărei conducător este suveranul. Sistemul atinge cea mai mare dezvoltare în Imperiul Romano-German din cauza caracterului specific al demnităţii imperiale.

Creştinătatea apare ca o federaţie de provincii ecleziastice, având aceeaşi credinţă şi aceeaşi disciplină şi recunoscându-i papei o întâietate de onoare. Pontiful suprem este o instanţă de apel în caz de conflict. În disputa cu puterea temporală, papalitatea a încercat să-şi apere interesele în mod abil prin aşa numitele concordate sau învoieli între Roma şi statele laice, de fapt nişte tratate politice care se refereau la probleme religioase. (Concordatul de la Worms, 1222, Sancţiunea Pragmatică de la Bourges, 1438, care afirmă superioritatea conciliului asupra Papei. etc.

Evoluţia vieţii politice în Evul Mediu a determinat şi diferenţierea dintre lumea Apusului şi cea a Răsăritului, care s-au dezvoltat separat. La mijlocul secolului al XI-lea s-a produs, oficial, o ruptură între Bisericile Apusului şi Răsăritului pe care istoricii, mai târziu, au numit-o „Schisma de la 1054” sau „Marea Schismă”. Ruptura dintre cele două biserici s-a prelungit până în 1965, când anatemele din 1054 au fost ridicate de către patriarhul ecumenic de la Constantinopol şi de către papă.

S-au făcut unele încercări de refacere a unităţii celor două Biserici (exemplu: actul de unire de la Ferrara - Florenţa din 1438-1439) care nu au fost puse în aplicare. După cucerirea Constantinopolului (1453) sultanii otomani au dus o politică tolerantă faţă de creştini. Patriarhul ecumenic de la Constantinopol a primit calitatea de conducător religios şi politic al supuşilor creştini din Imperiul Otoman.

Identitate culturală în Europa

În Evul Mediu au fost folosite limbile de cultură - latina în Apus, unde dominantă este biserica catolică şi slavona în Răsărit, unde dominantă este biserica ortodoxă. Trebuie precizat că acest lucru nu a afectat identitatea culturală a popoarelor respective. Bisericile (mănăstirile) au fost în Evul Mediu importante centre culturale. Încă de la sfârşitul Evului Mediu în Franţa.

Anglia şi Spania se afirmă identitatea culturală şi ideea statului naţional şi laic. cu tendinţe de emancipare faţă de papalitate. Începând din secolul al XIV-lea papalitatea este nevoită să cedeze poziţia de mare putere mondială datorită acţiunilor întreprinse de Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) în Franţa, prinţii italieni din secolul al XV-lea, Ferdinand şi Izabela (1474-1504) în Spania şi Henric al VIII-lea (1509-1547) în Anglia.

Reprezentantul tipic al politicianului din timpul Renaşterii, Niccolo Machiavelli, în lucrarea Principele, luându-l drept model pe regele Ferdinand al Spaniei şi pe tiranul italian Cesar Borgia, afirmă că orice mijloace sunt permise pentru promovarea intereselor statului. De aici s-a dezvoltat sistemul teritorial autonomist, care va distruge unitatea Bisericii papale.

Formarea statelor naţionale cu o identitate culturală proprie s-a sprijinit pe Reforma protestantă care preconiza folosirea limbii naţionale şi participarea poporului la conducerea statului şi a Bisericii. Aşa se explică de ce monarhii au limitat tot mai mult puterea bisericească pe plan administrativ. Carol Quintul a fost ultimul împărat care s-a lăsat încoronat de papă.

Ideile umaniste ale Renaşterii şi Reformei au dus în mod vertiginos la o separare a sferelor de influenţă dintre puterea laică şi cea religioasă. Biserica Romei a pierdut rând pe rând puterea laică, pe care nici Inchiziţia, nici Indexul şi nici chiar forţele politice şi culturale ale iezuiţilor nu le-au putut păstra. În acelaşi timp încep să apară Biserici naţionale care se pronunţă pentru autonomie (Biserica galicană din Franţa), iar în Anglia prin Actul de supremaţie (1534), Biserica Angliei se separă de cea a Romei, devenind Biserica anglicană. Ca urmare a Reformei protestante s-au format trei mari Biserici care se menţin şi astăzi: Biserica evanghelică sau luterană, Biserica reformată sau calvinistă şi Biserica anglicană, care se situează pe o cale de mijloc între catolicism şi protestantism.

Ideile iluminismului, Revoluţia franceză din 1789, mişcările revoluţionare şi liberale din secolele XIX-XX au afectat Biserica romano-catolică, în condiţiile în care industrializarea a determinat intensificarea fenomenelor de secularizare şi laicizare. În epoca contemporană, în numele libertăţii individului, are loc un proces de secularizare prin care Biserica este separată de instituţiile statului şi de politică.

Totuşi, guvernele unor ţări europene sunt conştiente că religia este o sursă importantă de coeziune pe care nu doresc să o piardă. Nu de puţine ori Biserica se implică în rezolvarea unor situaţii politice pe care guvernele le-au neglijat. Papa Ioan Paul al II-lea a avut un rol important în căderea regimului comunist din Europa de est şi sud-est, iar partidele creştin-democrate din unele ţări europene îşi afirmă inspiraţia creştină.

În ciuda unor încercări timide, Reforma nu a pătruns decât sporadic în mediile ortodoxe, deoarece ea a fost concepută ca o critică la adresa catolicismului şi ca o reacţie la abuzurile papalităţii, iar Biserica Ortodoxă avea un alt specific. În schimb ea s-a confruntat cu ofensiva Islamului. Imperiul Otoman se considera moştenitorul Bizanţului şi al ideologiei lui politice împotriva Romei.

Pe de altă parte Biserica Romei se considera moştenitoarea Imperiului bizantin pe baza unirii de la Florenţa din 1439 (la sinodul de la Florenţa s-a proclamat unirea bisericilor din Constantinopol şi Roma) şi a căderii Constantinopolului (1453). Bizanţul şi-a continuat existenţa printr-un „Bizanţ după Bizanţ” cultural şi politic transmis Ţărilor Române, fiind urmat apoi de a treia Romă, la Moscova în secolul al XVI-lea (înfiinţarea Patriarhiei ruse). În acelaşi timp Constantinopolul, devenit Istanbul, era considerat de sultan a fi „a patra Romă”.

Diaspora Bisericii Creştine

Biserica Ortodoxă este împărţită în mai multe biserici autocefale naţionale şi autonome şi are o conducere sinodală sau colegială. Bisericile Ortodoxe din diferite ţări sunt egale între ele. Există un patriarh ecumenic, dar această funcţie este onorifică. Înainte şi după primul război mondial, ortodoxismul s-a răspândit în diferite zone netradiţional ortodoxe. În prezent numărul ortodocşilor este de circa 218 milioane iar diaspora cuprinde aproape nouă milioane de credincioşi.

Biserica Catolică are o organizare centralizată, Papa conducând întreaga Biserică Catolică prin Curia papală (administraţia pontificală), un adevărat guvern. Biserica catolică a obţinut mari succese în opera misionară, aceasta fiind favorizată de prosperitatea materială a Occidentului precum şi de extinderea stăpânirii unor ţări occidentale asupra coloniilor din America, Asia, Africa şi Australia.

În prezent numărul credincioşilor catolici este de 981 milioane. Bisericile protestante sunt autonome. Protestanţii au desfăşurat şi desfăşoară o activitate cu rezultate apreciabile. Între 1800 -1910 a fost „marele secol al expansiunii protestante”. În prezent numărul credincioşilor protestanţi este de 473 milioane, majoritatea grupându-se în America de Nord, Australia, Africa de Sud şi Europa de Nord.

Check Also

Limba slavă – limbă a culturii feudale româneşti

Strâns legată de începuturile organizării bisericeşti sub egida taratului bulgar este şi introducerea limbii slave …

Cultura ceramicii liniare

Tot dintre culturile vechi neolitice identificate pe teritoriul României, aproape exclusiv în urma cercetărilor intense …

Cultura slavilor în secolele VI-IX. Religia

„Orice religie – spune Engels – nu este altceva decât oglindirea fantastică în minţile oamenilor …

Tendinţe şi opţiuni în cultura românească interbelică

Europenism şi naţionalism Dacă în secolul al XIX-lea dominanta culturală erau elementele de unire între …

Cultura ceramicii pictate de tip Petreşti

Încă demult se cunoşteau în Transilvania centrală şi vestică resturi de ceramică pictată, fină, executată …