Procesul european de integrare politică

Integrarea politică sau cum funcţionează Europa

Dacă integrarea economică a fost un veritabil succes, integrarea politică se dovedeşte a fi mult mai dificilă. După 1945, statul-naţiune a fost supus concurenţei aspiraţiilor supranaţionale. Regula non-ingerinţei în afacerile interne ale unui stat, formulată de ONU, tinde în prezent să fie supusă unor excepţii. Deja este invocată problema intervenţiei militare pentru a împiedica violări grave ale drepturilor omului. În Europa, statul-naţiune este pus în discuţie de către construcţia politică europeană.

În 1958, la Strasbourg a luat fiinţă Parlamentul European. Iniţial, membrii acestuia se alegeau prin vot universal indirect, dar după 1976 s-a decis să fie aleşi în mod direct. Deputaţii sunt aleşi pentru un mandat de 5 ani. Parlamentul European studiază proiectele înaintate de Comisia Europeană şi face propuneri pe care le trimite Consiliului Miniştrilor. El caută să pună bazele unui drept comunitar. Relaţia Parlamentului European cu parlamentele naţionale ale ţărilor din Comunitatea Europeană evoluează în direcţia reducerii rolului tradiţional al parlamentelor naţionale.

Tot în 1958 a luat fiinţă Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, care are rolul de a asigura respectarea tratatelor şi a rezolva litigiile dintre statele comunitare. Sediul acestei instituţii este la Luxemburg. În 1989, după colapsul comunismului din ţările estice, ideea uniunii politice a fost relansată.

Prăbuşirea comunismului în Europa Răsăriteană

Procesul democratizării regimurilor comuniste a pornit o dată cu perestroika, lansată de Mihail Gorbaciov. În aprilie 1989, în URSS au fost organizate primele alegeri libere. În 1990, desfiinţarea sistemului monopartit a permis crearea altor partide politice. În 1991, URSS a dispărut de pe harta politică a lumii, iar locul său a fost luat de Comunitatea Statelor Independente, formată din aceleaşi republici care alcătuiseră Uniunea Sovietică, mai puţin Georgia, care a refuzat să intre în această organizaţie. Între 1991-1999, statul rus a fost condus de Boris Elţîn, care a încercat, prin reforme ample, să realizeze un sistem de piaţă similar celui din vestul Europei, iar din 1999 şeful statului rus este Vladimir Putin.

În Polonia, în iunie 1989, Solidaritatea a câştigat primele alegeri parţial libere. La 24 august 1989, Tadeusz Mazowiecki, un intelectual catolic, un apropiat al lui Lech Walesa, a devenit prim-ministru. Mazowiecki a fost primul şef de guvern necomunist dintr-o ţară comunistă. În decembrie 1990, Lech Walesa a fost ales preşedintele ţării în locul generalului Jaruzelski, care a demisionat.

Tot în 1989, în R.D. Germană, sub o uriaşă presiune populară, Erich Honecker a demisionat, iar Zidul Berlinului, simbol al divizării artificiale a continentului european, s-a prăbuşit. La 3 octombrie 1990, cancelarul vest-german Kohl, după ce a obţinut aprobarea celor patru învingători din 1945, prin Tratatul de la Moscova din 12 septembrie 1990, a proclamat reunificarea Germaniei.

În Bulgaria, în 10 noiembrie 1989, Todor Jivkov, liderul Partidului Comunist Bulgar, a fost destituit şi înlocuit cu Petar Mladenov, care a anunţat alegeri libere pentru anul 1990. Ungaria a cunoscut schimbări majore pe tot parcursul anului 1989: trecerea la sistemul politic pluripartit în februarie, revizuirea Constituţiei în martie, care prevedea ca alegerea preşedintelui ţării să se facă prin vot universal, deschiderea frontierelor de apus refugiaţilor est-germani care doreau să emigreze în R.F. Germania în mai etc.

În Cehoslovacia, manifestaţiile anticomuniste au început în 17 noiembrie 1989. Greva generală a paralizat ţara. Alexander Dubcek, eroul Primăverii de la Praga din 1968, a fost ales preşedinte al Parlamentului, iar Vaclav Havel, celebrul scriitor disident, a devenit la 29 decembrie 1989 preşedintele ţării. Revoluţia anticomunistă din România a fost însă sângeroasă. Cu preţul a 1.104 morţi, regimul Ceauşescu a fost înlăturat în decembrie 1989.

Lărgirea Uniunii Europene - o misiune istorică

În 1991, Pactul de la Varşovia s-a autodizolvat. Fostele ţări comuniste au solicitat aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană. Uniunea Europeană este pândită însă de pericolul recrudescenţei naţionalismelor, fapt dovedit cu prisosinţă în cazul dezmembrării Iugoslaviei.

Din 1 ianuarie 1999 s-a introdus în ţările comunitare moneda unică, euro. După prăbuşirea comunismului în Europa, extinderea Uniunii a devenit o necesitate atât pentru consolidarea libertăţii fostelor ţări comuniste, cât şi pentru dezvoltarea şi progresul economic al statelor care sunt membre.

România şi procesul european de integrare politică

Revoluţia română a început pe data de 16 decembrie 1989 la Timişoara. Pe 21 decembrie ea a izbucnit şi la Bucureşti. A doua zi, cuplul dictatorial a părăsit Bucureştiul. Capturaţi ulterior, soţii Ceauşescu au fost judecaţi la Târgovişte în împrejurări excepţionale date de luptele cu elementele înarmate denumite şi „terorişti” şi executaţi la 25 decembrie 1989.

Înlăturarea regimului comunist a deschis drumul ţării către democraţie, pluralism politic şi economie de piaţă. Cadrul geopolitic s-a schimbat însă radical prin destrămarea URSS şi a Iugoslaviei. România nu are frontieră cu Rusia, iar la nord-est apare în 1991 un al doilea stat românesc, Republica Moldova.

În 1993, România a solicitat asocierea la Comunitatea Europeană. Negocierile au început în februarie 2000. În acelaşi an, România a fost primită ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei. Tot în 1993, România a solicitat aderarea la NATO, devenind primul stat care a semnat propunerea Parteneriatului pentru Pace lansat de Statele Unite.

În prezent însă, puterea economică a României reprezintă un sfert din media ţărilor Uniunii Europene, inflaţia este de zece ori mai mare, iar venitul pe locuitor reprezintă 6% din venitul mediu din Uniunea Europeană. Pentru România, intrarea în Uniunea Europeană nu este o ambiţie în sine, ci o modalitate de a atinge un grad de dezvoltare mai înalt.

Check Also

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Diversitatea etnică şi confesională, soluţii politice în perioada interbelică

O nouă structură etnică şi confesională După 1918, România a cuprins patru regiuni care fuseseră …