Procesul de fărâmiţare feudală în Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi tendinţele de autonomie ale voievodatului transilvănean

Dezvoltarea economică

Perioada din istoria Transilvaniei ce începe cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, adică după retragerea tătarilor, se caracterizează prin creşterea nivelului de dezvoltare a forţelor de producţie şi prin accentuarea separării meşteşugurilor de agricultură, proces început în perioada precedentă. Meşteşugarii nu-şi mai pot asigura prin muncă proprie toate produsele agricole necesare, în timp ce din produsele meseriei practicate au un oarecare prisos. Schimbul între cele două categorii de produse devine tot mai mult o necesitate. În punctele mai potrivite pentru a-şi schimba produsele, se întâlnesc tot mai adesea meşteşugarii şi ţăranii agricultori, dar şi oameni ai nobililor şi ai bisericii, ba chiar unii negustori.

Schimbul făcându-se mereu în aceleaşi locuri şi în anumite zile, iau naştere târgurile; unele dintre ele sunt mai vechi şi se refac după distrugerile provocate de tătari, iar altele iau naştere acum. Unele din aceste aşezări îşi păstrează în tot cursul evului mediu caracterul de târg (oppidum), aşezare agrară-meşteşugărească şi negustorească; altele se dezvoltă, ajungând la situaţia de oraşe (tivitates) iar altele decad în vechea situaţie de sat. Astfel, după marea invazie tătară din 1241, pe la sfârşitul veacului al XIII-lea, începe să se înfiripe din nou o viaţă orăşenească, pentru ca în veacul următor aşezările mai dezvoltate să se transforme în oraşe propriu-zise.

Acest proces a fost înlesnit şi de unele măsuri luate de regele Bela al IV-lea, care a acordat privilegii „oaspeţilor” (hospites) stabiliţi în sate, târguri, oraşe şi aşezări miniere. Sub numele de „oaspeţi” nu trebuie să se înţeleagă doar colonişti străini, mai ales germani - cum susţinea istoriografia burgheză, pusă în slujba imperialismului german - ci şi ţăranii meşteşugari şi negustori din rândul populaţiei Transilvaniei: români, maghiari, germani etc.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, în aşezările mai mari din Transilvania, existau toate meşteşugurile de bază care satisfăceau nevoile locuitorilor; faţă de perioada precedentă, creşte nu numai numărul lor, dar sporesc şi branşele meşteşugăreşti cu altele noi: brutari (pistores), măcelari (macellarii), casapi (carnifices), dulgheri (carpentarii), săbieri sau şlefuitori de săbii (eruginatores), zidari-pietrari (muratores, lapicidae) etc. Pe piaţa oraşelor Transilvaniei se vând şi mărfuri străine, mai ales levantine, aduse din Orient de negustorii străini, în timpul existenţei Imperiului latin de răsărit şi după aceea. Încă din această vreme, negustorii din părţile sudice ale Transilvaniei vor fi vândut produse meşteşugăreşti dincolo de Carpaţi, unde, pe la 1300, sunt pomenite unele aşezări orăşeneşti, ca Baia şi Câmpulung.

Accentuarea fărâmiţării feudale

Dezvoltarea feudalismului în această perioadă a generat şi în regatul feudal maghiar, ca şi în alte ţări, procesul economic şi politic al fărâmiţării feudale. Început în prima jumătate a secolului al XIII-lea, acest fenomen ia proporţii tot mai mari în a doua jumătate a acestui secol, după marea invazie tătară. Această invazie a cauzat ruinarea într-o măsură mai mare a unor nobili (a celor ce-şi aveau moşiile în calea năvălitorilor) şi mai mică a altora (a celor cu moşii aşezate în locuri mai ferite). După retragerea tătarilor, deosebirile de avere între feudali se adâncesc şi din cauza politicii sociale a regelui Bela al IV-lea, care, sub presiunea marii nobilimi, face numeroase danii de moşii. Beneficiarii noilor danii sunt mai ales dregătorii de la curte şi comiţii din fruntea comitatelor.

Cu un singur prilej, în 1249, regele Bela al IV-lea dăruieşte judelui curţii regale 17 moşii numai în Transilvania. Se întăreşte, astfel, aristocraţia feudală cu tendinţe centrifuge, accentuându-se procesul de fărâmiţare feudală, în faţa acestei situaţii, puterea centrală caută sprijin în oraşele ce se înfiripau şi în pătura slujitorilor, primejduite amândouă de puterea marii aristocraţii. Dar fărâmiţarea feudală - care a dus la împărţirea ţării în 1266, între „regele cel bătrân” Bela şi „regele cel tânăr” Ştefan - slăbind puterea centrală, a sporit-o în aceeaşi proporţie pe a marilor nobili, care au putut zădărnici lupta nobilimii mici şi mijlocii.

Decretele comune ale celor doi regi, din anii 1266 şi 1267, care reînnoiesc Bula de aur din 1222, oglindesc noua situaţie. Termenul de nobil, care mai înainte avea accepţiunea de mare feudal, acum cuprinde doar pe nobilii mici, pe slujitori, iar nobilii mari sunt numiţi baroni. Termenul de baron se întrebuinţează încă de la începutul veacului al XIII-lea cu acest sens, dar distincţia, cu caracter juridic, între „nobil” şi „baron” abia acum se generalizează.

Fărâmiţarea feudală continuă în acelaşi ritm, recunoscându-se existenţa comitatului nobiliar, subordonarea nobilimii mici, mijlocii şi a slujitorilor, faţă de puterea marii nobilimi. Aceasta îşi întăreşte în aşa măsură puterea, încât îşi constituie organe economice şi juridice proprii, se răzvrăteşte împotriva regelui, duce o politică externă deosebită de a puterii centrale, îşi formează oşti proprii din „familiarii” şi „slujitorii” săi. Cei slabi sunt siliţi astfel să se supună celor puternici sau să ceară protecţia unor nobili mari, sfârşind prin a deveni „familiarii” acestora. Autoritatea centrală priveşte neputincioasă la această subminare a propriilor sale poziţii. Regele Ladislau Cumanul e arestat chiar de marii nobili, în 1279, apoi asasinat de aceştia, în 1290, deoarece a încercat să li se opună.

Prin aducerea pe tronul Ungariei a lui Andrei al III-lea, veneţian înrudit cu familia arpadiană, nobilimea mare îşi vedea realizate scopurile, deoarece noul rege, fiind străin, nu se bucura de sprijin în ţară. Anarhia feudală primejduind chiar integritatea statului, Andrei al III-lea a încercat să-i pună stavilă. Cele două decrete, din 1290 şi 1298, urmăreau tocmai acest scop. De aceea, la dieta în care se aprobă decretul din 1298, unii baroni nu au participat (exclusis baronibus).

Regele caută un sprijin în comitatul nobiliar, pe care dorea - acordând drepturi nobilimii mijlocii - să-l organizeze împotriva atotputerniciei marii nobilimi şi a jafurilor săvârşite de aceasta, cu scopul de a o sili să restituie moşiile răpite. Dar puterea centrală nu a fost în stare să-şi aplice legile, să înfrângă puterea marii nobilimi feudale, şi, astfel, nici comitatul nobiliar, aşa cum îl concepea regele Andrei, nu a devenit o realitate; juzii nobililor (judices nobilium) din comitate, ameninţaţi şi terorizaţi, nu îndrăzneau să ia vreo măsură împotriva marii nobilimi, care îi putea aduce oricând la ascultare. În perioada ce a urmat după moartea lui Andrei al III-lea (1301), fărâmiţarea feudală a atins punctul culminant, ajungându-se la o adevărată dezmembrare a ţării. Grupările nobiliare îşi caută candidaţi la tron din dinastiile europene, dar în aşa fel aleşi încât aceştia să rămână simple unelte în mâinile lor.

Continuarea procesului de cotropire a obştilor şi de creştere a domeniilor feudale

Silniciile marii nobilimi au pus în primejdie obştile săteşti româneşti care putuseră scăpa cotropirii feudale în anumite părţi ale Transilvaniei: Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, Banat, Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului, precum şi obştile secuilor. În Ţara Haţegului procesul de feudalizare a întâmpinat greutăţi mari în calea dezvoltării sale, din cauza împotrivirii obştilor săteşti. Cea dintâi pomenire documentară, din anul 1247, considera aceste părţi ca o „ţară a Haţegului”, în strânsă legătură cu „ţara Litua” a voievodului Litovoi de pe versantul sudic al Carpaţilor. În acelaşi timp, se pomeneşte, însă, şi un feudal care pătrunsese în obşte şi acaparase pământ. Vreme de 20 de ani apoi, Ţara Haţegului nu mai apare în izvoare.

La 1265 e pomenit arhidiaconul de Hunedoara, reprezentantul bisericii catolice; aceasta înseamnă că, sprijinit de puterea centrală, catolicismul reuşise să-şi introducă un reprezentant, care să uşureze calea de pătrundere a forţelor cotropitoare în aceste regiuni. Şi, într-adevăr, peste patru ani, în 1269, este amintită cetatea regală Deva, ceea ce înseamnă că reprezentantul statului feudal pătrunsese în aceste părţi, pe care le organizează într-un comitat, al Hunedoarei, pomenit pentru întâia oară la 1276. Prezenţa noilor elemente feudale în Ţara Haţegului, pe la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, dovedeşte începutul procesului de cotropire a obştilor şi în părţile sudice ale Transilvaniei, proces ce va continua într-un ritm mai grăbit în veacul următor.

Situaţia este asemănătoare şi în Ţara Făgăraşului, unde obştile ţărăneşti erau încă puternice. Pătrunderea feudalismului şi cotropirea obştilor săteşti din Ţara Făgăraşului au urmat acelaşi drum. Mănăstirea de la Cârţa, mai întâi, în 1223, cotropeşte unele pământuri de pe malul drept al Oltului. Rezistenţa obştilor a împiedicat, însă, vreme de aproape o jumătate de veac, pătrunderea puterii feudale de stat în aceste părţi.

La 1291 adunarea obştească (congregatio generalis), întrunită la Alba Iulia, în prezenţa regelui, hotăra să-i fie restituite lui Ugrinus două moşii: Sâmbăta şi Făgăraşul, pe care acesta le deţinuse de mai înainte, probabil de pe la 1276, când ocupa demnitatea de voievod al Transilvaniei, calitate în care a putut cotropi cele două sate din Făgăraş. Cotropirea pământurilor şi iobăgirea ţăranilor care se bucurau de mai multă libertate au fost motivele colaborării probabile a făgărăşenilor la lupta voievozilor români din sudul Carpaţilor, din anul 1277.

În Transilvania, au reuşit să-şi mai păstreze în acest timp vechile libertăţi şi ţăranii secui, care sunt pomeniţi de mai multe ori în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. De primejdia cotropirii nu au putut scăpa, însă, nici obştile secuieşti, încă din prima jumătate a secolului al XIII-lea, o bucată de pământ din regiunea secuiască ajunsese în stăpânirea unui sas (probabil greav), iar înainte de 1270 două sate fuseseră răpite obştii din Tileagd şi dăruite unui nobil, care cerea sprijinul regelui pentru a le putea stăpâni „după legea şi aşezământul” secuilor. Din porunca regelui adresată obştii, de a primi în sânul ei pe noul „vecin”, rezultă împotrivirea acesteia faţă de cotropire. Cu toată împotrivirea obştilor secuieşti, pătrunderea feudalilor în sânul lor se făcuse, ceea ce ameninţa existenţa lor liberă.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, o altă regiune unde obştile săteşti se mai păstrau puternice era nordul Transilvaniei, Ţara Oaşului şi Ţara Maramureşului. În Ţara Oaşului, cea dintâi pomenire a pătrunderii feudalilor - de altfel singura din veacul al XIII-lea este din anul 1270, când regele Ştefan confirmă unui nobil cinci moşii în Ţara Oaşului. Aceasta era o ştirbire însemnată a integrităţii obştilor locale; datorită însă împotrivirii dârze a ţăranilor, ajutaţi şi de condiţiile geografice, obştea lor se va menţine încă multă vreme.

Maramureşul oferă un exemplu foarte asemănător cu Ţara Oaşului. Pomenit pentru întâia oară ca loc de vânătoare regală în 1199, de-abia peste 32 de ani e amintit din nou, cu sens foarte vag, „obârşia Maramureş”; alţi 40 de ani au trebuit să treacă, pentru ca, în 1271, să fie pomenite „întăriturile pădurii Maramureşului”. Până la această dată nu avem o dovadă despre pătrunderea reprezentanţilor statului feudal maghiar şi despre cotropirea obştilor româneşti maramureşene.

Prezenţa regelui în Maramureş, la 1272, constituia însă o mare primejdie; sub scutul puterii centrale, oaspeţii, care în 1271 aveau dreptul să pescuiască doar până la întăriturile Maramureşului, vor pătrunde şi în Maramureş deschizând drumul statului feudal, bisericii catolice şi nobilimii. Pentru dreptul de a strânge dijmele de la oaspeţii din Maramureş se certau, în 1299, episcopii Agriei şi Transilvaniei, ceea ce înseamnă că oaspeţii se aşezaseră de câţiva ani acolo; în 1300 aceştia sunt pomeniţi din nou ca locuitori ai Maramureşului. Începutul era făcut şi în Maramureş; obştile săteşti de aici făcuseră cunoştinţă cu noul duşman, iar lupta împotriva acestuia va fi grea şi îndelungată.

Împotrivirea obştilor şi criza politică prin care a trecut statul feudal maghiar după 1301 a slăbit, vremelnic, ofensiva împotriva lor, obştile putându-şi prelungi existenţa, atât în regiunile mărginaşe pomenite, cât şi în alte părţi. Acestea, neintrând în sfera de interese a claselor stăpânitoare, nu au constituit obiectul unor relaţii juridice şi, deci, nu au fost menţionate, în vreun fel oarecare, în actele ce consfinţesc aceste relaţii.

Extinderea iobăgiei

Adâncirea procesului de destrămare internă a unor obşti şi de cotropire de către feudalii, laici şi clerici, a altora a avut urmări tot mai grele pentru ţărănime. Mulţi ţărani ajung în stare de iobăgie, iar alţii părăsesc obştile, pentru a scăpa de aservire. Chiar şi ţăranii numiţi „liberi” - lipsiţi de mijloace de producţie - ce se aşezau pe o altă moşie şi care, la început, se bucurau de unele avantaje, în scurtă vreme ajung în stare de iobăgie.

Pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, termenul de oameni (populi) - care în perioada precedentă era sinonim cu acela de oameni liberi - devine sinonim cu termenul de iobagi (iobagiones), după cum se precizează într-un act din 1283 (populi seu iobagiones). Sinonimi devin şi termenii de ţărani (rustici) şi de iobagi, în „constituţia” din 1298 (quilibet rusticus seu iobagio). Cele de mai sus constituie dovezi concludente cu privire la extinderea relaţiilor feudale în Transilvania.

Numărul iobagilor sporeşte în această vreme şi prin ajungerea în rând urile lor a unor slugi şi robi, ca urmare a prefacerilor petrecute în sânul acestor pături ţărăneşti. Slugilor - în general - le sunt date în folosinţă de către stăpânii lor loturi de pământ, pe care îşi întemeiază gospodării, unele sunt dăruite altor stăpâni care le aşează pe moşia lor; şi într-un caz şi în celălalt, aceşti oameni îşi pierd situaţia de slugi domestice, devenind iobagi, având obligaţii în produse, în muncă şi în bani faţă de proprietarul feudal.

La rândul lor, robii urmează o evoluţie asemănătoare. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, se dă lupta între cele două tendinţe: pentru menţinerea sau desfiinţarea robiei. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în prima jumătate a celui următor, forţa de muncă a robilor e înlocuită tot mai mult cu aceea a iobagilor. Procesul de transformare a robilor în iobagi, prin intermediul categoriei duşnicilor şi libertinilor, ia o amploare tot mai mare în această vreme; procesul nu s-a petrecut în mod paşnic, ci de multe ori în condiţiile luptei dintre robi şi stăpânii lor.

Creşterea exploatării ţărănimii

În aceasta perioadă, când fărâmiţarea feudală atinge punctul culminant, exploatarea ţărănimii ia proporţii deosebite. Atotputernicia nobilimii, în condiţiile fărâmiţării feudale, a dus la reducerea proprietăţii regale şi la însuşirea de către nobili a dărilor cuvenite vistieriei, prin înmulţirea actelor de imunitate. Obligaţiile ţărănimii faţă de vistieria regală nu înregistrează în această vreme o creştere în comparaţie cu perioada precedentă. Ţăranii continuă să dea darea în produse, în bani şi să presteze diverse munci.

Dacă obligaţiile ţărănimii faţă de stat nu s-au mărit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, o creştere sensibilă înregistrează obligaţiile sale faţă de biserica catolică şi de stăpânul feudal. Din privilegiile acordate bisericii, în 1261 şi 1291, precum şi din socotelile de dijmă ale episcopiei de Oradea din anii 1291-1294, cunoaştem în ce constau obligaţiile de dijmă ale locuitorilor catolici în a doua jumătate a secolului al XIII-lea: dijma (a zecea) din vin, din grâne, din animale mici (miei, iezi, purcei) şi din stupi, din legume, in şi cânepă. Dijmele din grâne se răscumpărau uneori în bani, un groş după o claie (capetia), cele din vin, legume, in şi cânepă se dădeau în natură, după cum probabil tot în natură se dădeau dijmele din animale.

La rândul lor, obligaţiile faţă de stăpânul feudal înregistrează un spor în această perioadă. Stăpânii feudali lasă cea mai mare parte a moşiilor în folosinţa iobagilor, slugilor şi robilor eliberaţi, în schimbul unor obligaţii. Rezerva seniorială fiind neînsemnată în acest timp, obligaţiile de muncă sunt mai mici, predominând renta în produse. În acest caz, „supranumea nu mai trebuie prestată sub forma ei naturală, adică sub directa supraveghere şi constrângere a moşierului sau a reprezentanţilor lui; dimpotrivă,producătorul direct trebuie s-o presteze pe propria lui răspundere, îndemnat de forţa relaţiilor în locul constrângerii directe şi de dispoziţiile legii în locul biciului”. În locul muncii la curtea feudalului, sau în alte părţi unde poruncea stăpânul, ţăranii lucrează acum cea mai mare parte a timpului pe lotul lor; ei au o mai mare libertate de a-şi alege timpul pentru realizarea plusprodusului.

Din izvoarele contemporane se poate reconstitui cu aproximaţie tabloul obligaţiilor feudale ale ţărănimii din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Ţăranii trebuiau să dea o parte din produsele agricole, din vin şi din bere, din animalele mari şi mici şi din stupi. Obligaţia de găzduire (descensus) a feudalului se răscumpăra tot în produse agricole şi animale, mari şi mici. Darurile de trei ori pe an - la Paşti, Rusalii şi Crăciun - se dădeau tot în produse: unt, ouă, găini, claponi, pâini etc. Renta în bani apare şi ea ca o obligaţie tot mai importantă, alături de cea în produse. Pentru lotul de pământ aflat în folosinţa iobagului se plăteau două ponduri (16 dinari) anual de familie. În bani se mai plătea, de asemenea, răscumpărarea unor drepturi feudale: de cârciumărit, păşunat.

Pe lângă agravarea sarcinilor feudale, se tinde chiar la restrângerea dreptului de liberă strămutare. Numeroasele condiţii şi obligaţii pe care trebuia să le îndeplinească cel ce voia să plece: obţinerea învoirii stăpânului, obligaţia vinderii agoniselii şi plata unei dări pentru pământ (terragium), însemnau în realitate împiedicarea liberei strămutări.

Formele luptei de clasă

Creşterea exploataţii prin sporirea obligaţiilor ţărănimii a provocat o reacţie puternică din partea celor exploataţi. În această perioadă, lupta maselor populare îmbracă diferite forme: răzbunarea individuală sau colectivă, neîmplinirea obligaţiilor, fuga pe alte moşii sau peste graniţă, haiducia şi chiar răzvrătirea. La 1295, episcopul Transilvaniei aruncă afurisenia asupra locuitorilor din Altdorf (lângă Bistriţa) pentru vina de a fi omorât, unul după altul, trei preoţi. Pe la 1279, oamenii în dependenţa mănăstirii din Cenad refuzau să asculte de abate şi să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de abaţie, fiind necesară intervenţia comitelui. În acelaşi timp, refuzau plata dijmei şi oamenii de pe moşiile Verocze şi Lipova.

Pentru a scăpa de exploatare, ţăranii fugeau pe alte moşii şi chiar peste hotare. Fuga ţăranilor în a doua jumătate a secolului al XIII-lea e înlesnită şi de dezvoltarea târgurilor, unde găseau adăpost, precum şi de scăderea populaţiei, în urma invaziei tătare. Înspre cetăţi şi târguri se îndreptau mai ales meşteşugarii, care găseau acolo de lucru şi posibilităţi mai bune pentru desfacerea produselor lor, dar şi ţăranii agricultori.

Pe de altă parte, proprietarii feudali pe moşiile cărora populaţia se rărise din cauza invaziei tătare ofereau la început condiţii mai avantajoase ţăranilor fugari ce voiau să se aşeze pe aceste moşii. Dintr-o poruncă a regelui Andrei al III-lea, din anul 1293, rezultă că un număr însemnat de iobagi români fugiseră de pe moşiile regelui pe ale unor nobili, trebuind să fie readuşi cu forţa la gospodăriile părăsite.

Ca să scape de asuprirea feudală, mulţi ţărani îşi părăsesc gospodăriile, luând drumul codrului, devenind haiduci. Judele curţii regale Pavel îşi câştigase merite deosebite şi prin acţiunea sa de a fi. „nimicit pe tâlharii şi pe hoţii ce se înmulţiseră peste măsură în Ungaria şi Transilvania” după retragerea tătarilor; rezultă de aci amploarea acestei forme de luptă, căci cei numiţi de nobilime« hoţi şi tâlhari” nu erau, în fond, decât haiduci ce luptau împotriva ei.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, istoria Transilvaniei cunoaşte şi o formă superioară a luptei de clasă, răzvrătirea. Asemenea mişcări au cuprins, pe la 1277, centrul şi sudul Transilvaniei. Un document din 5 februarie 1302 pomeneşte tulburările din vremea lui Ladislau Cumanul, când au fost distruse bunuri şi biserici în părţile sudice, în Hunedoara. Tot atunci se răzvrătesc saşii, ameninţaţi în privilegiile lor de episcopul Transilvaniei. Mişcarea saşilor e îndreptată, în primul rând, împotriva capitlului din Alba Iulia, din cauza dijmelor episcopale.

Conduşi mai întâi de Alard, greavul de la Ocna Sibiului, şi apoi, după uciderea acestuia, de fiul său Gaan (Ioan), răzvrătiţii pătrund în Alba Iulia „cu multă furie şi turbare”, atacă reşedinţa episcopului şi catedrala, unde piere mare mulţime de oameni - izvoarele dau numărul de 2.000, între care numeroşi canonici, arhidiaconi şi alţi clerici - ard cărţile, documentele şi alte lucruri aflătoare acolo. De aceste tulburări şi de altele asemenea, petrecute în alte părţi, încearcă să profite şi voievozii români de peste munţi, Litovoi şi Bărbat, care găsesc în lupta lor împotriva regelui Ungariei sprijinul populaţiei din sudul Transilvaniei, din Ţara Haţegului şi a Făgăraşului.

Accentuarea tendinţelor de autonomie ale voievodatului Transilvaniei

În domeniul politic, fărâmiţarea feudală se manifestă prin tendinţele centrifuge ale marii nobilimi în raport cu puterea centrală. În aceste împrejurări, tendinţele spre autonomie ale voievodatului Transilvaniei, pe care tot timpul le-a manifestat în chip vădit, au putui să se realizeze într-o mare măsură.

În a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în primele două decenii ale veacului următor, Transilvania făcea parte doar formal din regatul Ungariei; în realitate, era o ţară (regnum) deosebită. La 1257, în urma stăruinţelor şi presiunilor fiului său Ştefan, regele Bela al IV-lea e nevoit să-i cedeze acestuia Transilvania. Vreme de 13 ani „regele cel tânăr”, Ştefan, în calitate de „duce”, asumându-şi prerogative suverane, a cârmuit Transilvania ca pe o ţară autonomă.

Când „regele cel bătrân”, Bela, a încercat să-i ştirbească autoritatea, între cei doi regi s-a ajuns chiar la lupte, cum au fost cele din 1262 şi 1265; înfrângând oastea tatălui său, trimisă împotriva sa, cu ajutorul nobilimii locale, Ştefan şi-a recucerit drepturile, silindu-l pe „regele cel bătrân” să accepte, la 1266, condiţii de pace ca între doi suverani şi două ţări deosebite.

Cu toate că puterea centrală a încercat, după aceea, să pună stavilă tendinţelor spre autonomie ale Transilvaniei, acestea s-au manifestat cu tot mai mare putere. În timpul domniei lui Ladislau al IV-lea Cumanul, Transilvania continuă să fie o ţară deosebită de regatul ungar iar voievodul ei, Roland Borşa, reuşeşte să-şi asume unele prerogative foarte largi: confirmă privilegii, hotărăşte în pricinile cele mai importante dintre nobili, numeşte vice-voievozi. Urmaşul lui Roland Borşa, Ladislau Kan (1294-1315), sporeşte şi mai mult puterea ţării Transilvaniei.

În cetatea sa de la Deva, el îşi constituie o adevărată curte: cu juzi, notari, stolnici etc.; stăpâneşte în chip necontestat cetăţi, oraşe, domenii regale, ocne, mine etc.; numeşte şi destituie episcopi; acordă şi desfiinţează privilegii; se amestecă în succesiunea la tronul Ungariei, cu rol de arbitru, confiscând chiar coroana regală, şi înfruntă poruncile papei; pentru recunoaşterea lui Carol Robert ca rege al Ungariei, pune condiţii ca un suveran, iar când acestea nu sunt respectate, nu pregetă să înceapă o luptă îndelungată împotriva regelui, încheind înţelegeri cu alţi feudali şi chiar cu suverani străini, ca Ştefan Uros al II-lea Miliutin, cneazul Serbiei.

Un alt semn al acestei tendinţe de autonomie - ca şi în alte provincii ale regatului Ungariei cu o situaţie asemănătoare Transilvaniei (Croaţia şi Slavonia) - e întărirea rolului „adunării generale” a nobililor, convocată şi prezidată de voievod sau de împuternicitul acestuia, aşa cum regele convoca şi prezida dietele Ungariei. Această instituţie, pomenită pentru prima oară la 1288, nu va putea fi desfiinţată niciodată după aceea, întrunindu-se periodic, ori de câte ori se ivea nevoia, până la separarea completă de Ungaria, în 1541, când Transilvania se constituie în principat autonom, sub suzeranitate turcească.

Check Also

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …

Dezvoltarea capitalismului în agricultura din Transilvania în perioada 1849-1867

Revoluţia din 1848-1849, cu toate că a fost înfrântă, a adus schimbări hotărâtoare în economia …