Probleme şi crize globale

Problemele globale ale omenirii

După criza rachetelor din Cuba (1962), lumea nu a mai cunoscut crize internaţionale care ar fi riscat să declanşeze războaie mondiale. Din 1963, în ciuda războiului din Vietnam, destinderea a rămas preocuparea dominantă, deşi lumea a făcut încă mulţi paşi pe drumul reluării războiului rece. În afara rivalităţilor politico-militare dintre comunism şi capitalism, lumea postbelică a fost frământată şi de o serie de probleme globale. Una dintre ele a fost aceea a decolonizării, eveniment major al deceniilor de după 1945. Pentru a lupta contra dominaţiei europene, elitele coloniale din Africa şi Asia au făcut apel la cea mai importantă ideologie din secolul al XIX-lea: naţionalismul.

Contextul extern a fost favorabil: al doilea război mondial a distrus mitul invincibilităţii statelor europene care au câştigat războiul cu ajutorul coloniilor cărora le-au promis independenţa. Războiul rece a accelerat mişcarea de eliberare colonială, deoarece Statele Unite, datorită trecutului lor colonial, şi URSS, datorită luptei contra imperialismului, au condamnat sistemul colonial.

De asemenea, tribuna ONU a devenit locul privilegiat de atac împotriva puterilor coloniale. Marea Britanie a acordat independenţă coloniilor sale pe cale paşnică, cu o singură excepţie, în cazul naţionalizării Canalului Suez, preferând să le integreze în Commonwealth. Perla coroanei britanice, India, a devenit independentă în 1947, încununând astfel lupta nonviolentă a lui Mahatma Gandhi.

Franţa a pierdut două războaie coloniale în Indochina (1945-1954) şi în Algeria (1954-1962). Restul coloniilor sale a fost eliberat pe cale paşnică. Olanda a acordat cu greu independenţa Indoneziei (1947-1949) şi numai după un război cu naţionaliştii lui Sukarno. Belgia, Spania au renunţat la coloniile lor fără luptă. Portugalia a fost implicată însă în conflicte sângeroase cu naţionaliştii din Angola (1961-1974) şi Mozambic (1964-1974). Ţările recent eliberate au rămas însă multă vreme dominate economic de fostele metropole, în ciuda grupării lor în lumea a treia şi a proiectelor de întrajutorare economică de tipul sud-sud.

În legătură cu decolonizarea şi cu subdezvoltarea ţărilor din lumea a treia au apărut şi alte probleme globale, precum cea a poluării şi degradării mediului ambiant, a sărăciei, a diminuării resurselor naturale etc. Singura soluţie a omenirii în confruntarea cu astfel de probleme este intensificarea colaborării internaţionale, deoarece acestea ne afectează pe toţi şi nu pot fi rezolvate decât împreună.

Crize globale recente

Lumea a treia a fost repede atrasă în rivalităţile dintre Est şi Vest. Sovieticii s-au impus în ţări precum Angola (1975), Etiopia (1977) şi în Afganistan (1979). Dar ei s-au dovedit neputincioşi în faţa mujahedinilor afgani şi au trebuit să evacueze această ţară în 1989. Statele Unite, care au pierdut definitiv războiul din Vietnam în 1974, au continuat să aibă o influenţă determinantă în Orientul Apropiat, chiar după înlăturarea şahului din Iran (1979). Statele Unite s-au sprijinit în zona Orientului Apropiat pe statul Israel, pe care 1-a ajutat în toate războaiele sale cu statele arabe. Influenţa americană a sporit în zonă după războiul din Golf (1990), când sub conducerea sa coaliţia multinaţională (28 de ţări) a înfrânt Irakul, condus de Saddam Hussein, care invadase Kuweitul.

Statele Unite domină şi zona latino-americană, considerată esenţială pentru securitatea lor. În anii ’60, castrismul, susţinut de Moscova, a reluat ideea revoluţiei mondiale. Statele Unite au intervenit şi au susţinut lovituri de stat în Chile (1973), unde a fost înlăturat guvernul de stânga al lui Salvador Allende, în Uruguay şi Argentina (1976) şi în Nicaragua, unde din 1979 până în 1990 s-a aflat la putere un regim procomunist, înlăturat apoi cu sprijinul american. Toate aceste mici războaie au afectat nu doar Europa, ci întreaga lume.

Cele mai grave crize politice recente s-au desfăşurat însă în Europa. În 1989, regimurile comuniste din centrul şi estul continentului s-au prăbuşit, iar ţările din această regiune au trecut la sistemul democratic şi la economia de piaţă (Eşecul economic al comunismului). Germania s-a reunificat în 1990 şi URSS s-a destrămat, în locul său apărând Comunitatea Statelor Independente. NATO a rămas din acest moment fără inamicul său tradiţional. A apărut însă ideea extinderii sale spre estul Europei, lucru pe care Rusia îl consideră un act de agresiune la adresa securităţii sale.

În 1993, Cehoslovacia s-a divizat în Cehia şi Slovacia. Dezmembrarea Iugoslaviei, începută în 1991, când Slovacia şi Croaţia s-au declarat independente, s-a accentuat o dată cu conflictul din Bosnia-Herţegovina din anii 1994-1995 şi din Kosovo (1998-1999), în care NATO s-a implicat deschis. Situaţia din Iugoslavia rămâne în continuare tensionată.

România şi problemele globale

România nu putea face parte din mişcarea de nealiniere, deoarece era membră a Pactului de la Varşovia. Ea a militat insistent însă, în timpul regimului comunist al lui Ceauşescu, pentru pace. Dar efectul cursei furibunde a înarmării ţărilor participante la Pactul de la Varşovia s-a manifestat negativ asupra nivelului de trai al populaţiei nu doar în România, ci şi în rândul altor ţări membre ale tratatului.

În Comitetul de dezarmare de la Geneva, România a propus în 1969 o serie de măsuri care au stat la originea proclamării de către ONU a deceniului dezarmării 1970-1980. România comunistă a militat activ la Helsinki în cadrul CSCE, dar a avut aceeaşi poziţie reticentă ca şi URSS în privinţa obligaţiei tuturor statelor semnatare ale Acordului final referitor la respectarea drepturilor omului.

În 1981, NATO a hotărât amplasarea în unele ţări din Europa de Vest a rachetelor americane cu rază medie de acţiune, care au fost instalate în 1983 şi retrase în 1988. Sovieticii au ripostat cu amplasarea rachetelor SS20 în R.D. Germană şi Cehoslovacia, într-un asemenea context, 18 milioane de cetăţeni din România au semnat „Apelul poporului român”, transmis la ONU, prin care se solicita încetarea cursei înarmărilor. Din 1986, România a decis în mod unilateral reducerea cu 5% a armamentelor, efectivelor şi cheltuielilor militare.