Problema agrară şi Adunările ad-hoc din 1857

Adunările ad-hoc, datorită compoziţiei lor de clasă, n-au rezolvat problema agrară, deşi această chestiune era cheia tuturor transformărilor. Dacă boierimea era dispusă să renunţe la clacă, ea se opunea cu înverşunare să dea pământ ţărănimii. Faptul că puterile garante erau îngrijorate de primejdia izbucnirii unor frământări sociale favoriza uneltirile reacţiunii boiereşti interne, stânjenind, pe de altă parte, cuprinderea pe deplin a maselor ţărăneşti în mişcarea unionistă şi lansarea făţişă a unor lozinci corespunzătoare intereselor şi dorinţelor acesteia.

După adoptarea firmanului pentru convocarea Adunărilor ad-hoc, majoritatea absolută de reprezentare dată moşierimii a pecetluit posibilitatea de rezolvare într-un sens mai apropiat de interesele ţărănimii a chestiunii agrare. Cei 14 sau 17 ţărani, susţinuţi de câţiva deputaţi progresişti nu puteau face faţă în Adunări majorităţii boiereşti şi reprezentanţilor burgheziei hotărâţi să colaboreze cu boierimea. Cu toate acestea, propaganda unionistă a trezit la luptă masele ţărăneşti, cărora li s-a făgăduit rezolvarea dorinţelor lor. Aceasta explică în parte entuziasmul ţărănimii pentru cauza Unirii.

Gata de luptă pentru a-şi cuceri o viaţă mai bună şi conştientă de drepturile ei, ţărănimea şi-a trimis reprezentanţi în Adunările ad-hoc, nădăjduind că acestea se vor arăta dispuse să-i susţină revendicările. Dar, încă în primăvară, partida naţională din amândouă ţările îşi limitase programul agrar. Interesele de clasă ale burgheziei şi moşierimii liberale cereau menţinerea înţelegerii cu marea moşierime, ceea ce a dus la sacrificarea intereselor ţărănimii. În februarie, ca şi în martie, la Iaşi, în martie şi în lunile următoare la Bucureşti, s-a proclamat în repetate rânduri de către Comitetele centrale ale Unirii lozinca apărării proprietăţii.

Burghezia liberală, care la 1848 pusese în programul său împroprietărirea ţăranilor, se pronunţa acum pentru apărarea proprietăţii. Ea înţelegea, prin aceasta, aşa cum îi convenea, proprietatea de tip burghez, către care tindeau, acceptând revendicarea ţărănească a desfiinţării servituţilor feudale, şi boierii cu condiţia ca ei să-şi însuşească cu această ocazie şi loturile ţăranilor. Sub influenţa elementelor conservatoare-moderate din comitetele unioniste s-a limitat propaganda unionistă la sate.

După ce Adunările ad-hoc şi-au exprimat votul de Unire, deputaţii ţărani au ridicat revendicările lor. Pentru aceasta, deputatul ţăran Gheorghe Lupescu a folosit dezbaterea în jurul actului dezvoltător şi a depus un amendament în Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti prin care cerea ca ţăranii să-şi aibă reprezentanţi în viitoarea Adunare. Amendamentul a fost combătut de Dimitrie Ghica, de Christian Tell şi de alţi deputaţi şi susţinut de Al. Petrescu şi Gr. Ioranu, deputaţi liberal-radicali. Până la urmă, amendamentul a căzut în urma unei intervenţii a lui I.C. Brătianu, el însuşi moşier care a denumit „mârşav” pe cel ce ar fi alcătuit pentru Lupescu un asemenea amendament. Pentru a menţine colaborarea burgheziei cu moşierimea, majoritatea liberal-radicalilor n-a susţinut, ba chiar a combătut cauza ţăranilor.

Mai târziu, la 7/19 decembrie 1857, glasul lui Tănase Constantin, un alt deputat ţăran, s-a auzit la tribuna Adunării muntene. El a citit o moţiune în care repeta dorinţa ţăranilor de a participa la viitoarele Adunări. În acest document, reprezentantul ţărănimii clăcaşe vorbea de „durerosul şir de sugrumătoare suferinţe în care ne-am chinuit şi ne chinuim încă noi ţăranii români plugari”, ca şi de „omorâtoarea împilare”, critica Regulamentul organic, „care ne-a strivit şi ne striveşte de moarte” şi faptul că toate legile „s-au făcut tot fără de noi şi în paguba noastră”. Dar iarăşi glasul răsuna în pustiu. Pe când conservatorii şi liberalii moderaţi se opuneau acestei dorinţe, care lovea în interesul lor, liberal-radicalii erau preocupaţi să obţină votul majorităţii pentru o prorogare temporară a Adunării.

În Moldova, deputaţii pontaşi au depus o jalbă, adevărat monument literar, în care-şi descriau suferinţele şi cereau dârzi îndreptarea situaţiei lor, îndeosebi prin desfiinţarea boierescului şi împroprietărire. „... Până în ziua de astăzi - se scria în jalbă - toate sarcinile cele mai grele numai asupra noastră au fost puse şi noi mai nici de unele bunuri ale ţării nu ne-am îndulcit, iar alţii, fără să fie supuşi la nici o povară, de toată mana ţării s-au bucurat; câtu-i Dunărea de mare şi de largă curge râul sudorilor noastre, se duce peste mări şi peste hotare, acolo se preface în râuri de aur şi de argint şi curg iarăşi înapoi de se revarsă în ţeara noastră, iar noi nici rânduială, nici dreptate nu am avut”. Ţăranii mai cereau în jalba lor ca „săteanul să fie şi el pus în rândul oamenilor, să nu mai fie ca până acum asămăluit cu dobitoacele necuvântătoare”. Deşi prezentată la 9/21 noiembrie, jalba n-a intrat în discuţie decât la 18/30 decembrie. Petiţia ţăranilor a fost punctul de plecare al unei aprige dezbateri în jurul problemei agrare.

Deputaţii diferitelor clase şi pături sociale au venit cu propriile lor propuneri privind soluţionarea problemei. Majoritatea comitetului proprietarilor mari lua act de cerinţele ţăranilor, dar afirma că jalba a fost scrisă de anumite persoane care au încercat să propage teorii subversive şi atribuia propunerii sătenilor „tendinţe comunistice”. Se admitea ca în viitor ţăranii să fie trataţi omeneşte, desfiinţându-se bătaia, ca şi beilicurile, havalelele şi birul de cap, se accepta chiar şi desfiinţarea boierescului, dar se respingea cu vehemenţă împroprietărirea, în concluzie, se declara că ţăranii îşi puteau câştiga proprietatea numai prin „înţelegere” cu proprietarii.

Nu toţi marii proprietari au fost însă de aceeaşi părere. Minoritatea comitetului - în frunte cu Mihail Kogălniceanu, deputat al marilor proprietari din judeţul Dorohoi - a propus desfiinţarea clăcii şi statornicirea unor relaţii agrare definitive de către viitoarea adunare legiuitoare, fără a-şi fixa însă o poziţie precisă în chestiunea împroprietăririi. Majoritatea comitetului proprietarilor mici a venit cu altă părere, propunând ca sătenii să utilizeze ca emfiteoţi ceea ce aveau în stăpânire, iar Constantin Hurmuzaki cerea ca relaţiile dintre proprietari şi săteni să se rezolve prin bună înţelegere, în decursul celor doi ani următori.

Un grup de deputaţi favorabili ţăranilor şi conduşi neîndoielnic de V. Mălinescu, unul dintre foştii colaboratori apropiaţi ai lui Nicolae Bălcescu, a propus răscumpărarea boierescului cu lăsarea pe seama sătenilor a câtimii de pământ pe care le-o atribuia aşezământul. Intervenind şi Costache Negri, care - susţinut de Ioan Roată şi de alţi deputaţi ţărani - a cerut vânzarea pământurilor către săteni, la vot această propunere a dobândit şi sprijinul lui Alexandru Ioan Cuza. Aceste două propuneri din urmă, deşi nu duceau la sfărâmarea moşierimii ca clasă, se apropiau cel mai mult de revendicările ţărănimii. Văzând neputinţa de a se soluţiona chestiunea într-un mod favorabil, dată fiind componenţa Adunării, Anastasie Panu a propus amânarea rezolvării şi chiar a discutării problemei ; în continuare, Kogălniceanu a luat cuvântul, situându-se pe aceeaşi poziţie.

În şedinţa următoare s-a mai produs, totuşi, o propunere a deputatului mic proprietar Bosie, care cerea desfiinţarea boierescului şi împroprietărirea. Punându-se la vot diversele propuneri privind rezolvarea chestiunii agrare, toate au fost respinse cu o majoritate mai mică sau mai mare. În ceea ce priveşte propunerea deputaţilor pontaşi, aceasta a fost respinsă cu 44 de voturi, votând pentru ea 25 de deputaţi, printre care şi Mălinescu.

Este semnificativ faptul că istoriografia burgheză n-a dat însemnătatea cuvenită luptei ţărănimii pentru Unire şi pentru îmbunătăţirea stării ei. A.D. Xenopol afirma că în 1856 ţărănimea nu şi-ar fi fixat atitudinea faţă de Unire, nepricepând „însemnătatea lucrului”, teză infirmată de realitatea istorică, care arată neîntrerupta frământare a ţărănimii pentru Unire. De asemenea, istoriografia burgheză n-a tratat în mod ştiinţific dezbaterile ce au avut loc în Adunările ad-hoc asupra problemelor sociale. A.D. Xenopol socotea că propunerea deputaţilor pontaşi „lovea” în interesul „obştesc” şi că era neoportună, înveninând „înfrăţirea” claselor, iar Nicolae Iorga analiza superficial dezbaterile ce au avut loc în jurul problemelor sociale în Adunarea ad-hoc din Moldova şi nici nu amintea cel puţin discuţiile care au avut loc în această privinţă în Adunarea ad-hoc din Ţara Românească.

Făcând jocul moşierimii, burghezia s-a situat pe o poziţie reacţionară faţă de reforma agrară, reformă socială esenţială pentru lichidarea rânduielilor feudale, menită să asigure progresul multilateral al ţării. În Ţara Românească, reprezentanţii burgheziei s-au alăturat boierimii pentru a împiedica orice dezbatere în această chestiune, iar în Moldova chiar deputaţii cu vederile cele mai avansate n-au voit să forţeze lucrurile. Singurii interesaţi în revendicarea imediată a reformei agrare erau deputaţii ţărani, dar ei constituiau în Adunările ad-hoc o minoritate.

Check Also

Basmele lui Ioan Slavici

Partizan al criteriului valoric, conform căruia crezul său artistic se subsumează celui moral, fidel ideii …

Roman

Romanul există ca specie epică, nu întotdeauna distinctă însă, încă din antichitate, când a fost …

Schiţă

Termenul de schiţă (< it. schizzare = „a schiţa”, a desena ceva schematic, a face …

Povestire

Definiţie Termenul povestire provine de la verbul „a povesti”. De aceea, în sens larg, povestirea …

Coordonatele basmului

Una dintre coordonatele importante ale basmului este atemporalitatea – care exprimă prin formula introductivă: „A …