Prima unificare a ţărilor române. Încercarea de reorganizare a statului feudal (1599-1600)

În cursul anilor 1599-1600, a avut loc unul din cele mai importante evenimente din istoria poporului nostru: prima unificare politică a teritoriului românesc. Aceasta se realizează la sfârşitul veacului al XVI-lea, în condiţiile unei conjuncturi internaţionale şi ale unor premise interne favorabile. Înlăturarea dominaţiei otomane la nord de Dunăre deschidea o problemă nouă în viaţa internaţională a vremii, problema ţărilor române.

Fiecare din marile puteri apropiate, şi în primul rând Imperiul habsburgic şi Polonia, încerca să ia locul dominaţiei otomane asupra acestor ţări. Din această cauză se făuresc diverse îndreptăţiri juridice şi se pun în circulaţie proiecte de unire a celor trei ţări române, sub patronajul diferitelor puteri străine. Astfel, chiar în ajunul începerii acţiunii de unificare întreprinse de Mihai Viteazul, curtea de la Praga punea în circulaţie planul creării unui mare stat habsburgic, alcătuit din Ungaria, Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Dar nu numai marile puteri, ci şi ţările române înseşi căutau să folosească în interesul lor curentul general de unificare. Acesta este sensul alcătuirii, în 1594, a confederaţiei antiotomane a ţărilor române, slăbită ulterior de ieşirea Moldovei şi de schimbările din Transilvania. Acelaşi era sensul acţiunilor imperiale din 1597-1598, de anexare - nu prin tratate de alianţă, ci prin încorporare - la sistemul habsburgic, a Transilvaniei şi Ţării Româneşti. Toate acestea însă erau sau proiecte, sau numai încercări începătoare.

Unificarea politică în adevăratul înţeles al cuvântului a fost cea încercată în 1599 şi întreprinsă de principala forţă politică şi militară din spaţiul carpato-dunărean, Ţara Românească. Posibilitatea ca Ţara Românească să folosească conjunctura internaţională favorabilă şi să devină forţa motrice a unificării a fost creată de rezultatele incipiente ale unui proces de dezvoltare internă. Domnia, în lupta pentru salvarea statului centralizat domnesc, a repurtat o biruinţă vremelnică, împiedicând, pentru un scurt răstimp, instaurarea regimului boieresc. Schimbarea, treptată, a raportului de forţe între domnie şi opoziţia boierească a făcut cu putinţă în acest răstimp încercarea de reorganizare a statului feudal.

Primele rezultate ale acestei încercări - evidente în prima jumătate a anului 1599 - au făcut ca Ţara Românească să dispună de soliditatea interioară şi de capacitatea militară necesară marii acţiuni care urma să fie întreprinsă. Biruinţa a fost însă vremelnică şi condiţiile istorice erau - în mare - coapte pentru instaurarea regimului boieresc; marea boierime alcătuia forţa dominantă a clasei conducătoare, iar domnia, în lupta ei, se baza doar pe o minoritate.

Gruparea „domnească” a boierimii nu putea oferi domniei forţa social-politică necesară înfăptuirii principalelor ţeluri ale acţiunii. Din această cauză, încercarea de reorganizare a statului feudal - care trebuia să se lovească de o împotrivire puternică - nu a putut fi asigurată decât prin instaurarea temporară a unui regim autoritar al domniei, realizat, între altele, prin smulgerea puterii militare din mâinile marilor boieri.

La acest regim autoritar se referea regele Poloniei în vara anului 1600, când îl acuza pe Mihai Viteazul nu numai că vrea să unifice statal cele trei ţări româneşti, dar şi că vrea să domnească „absolut”. În acest sens trebuie înţeleasă şi lupta îndârjită a lui Mihai Viteazul pentru recunoaşterea caracterului ereditar al domniei, în care privinţă cele mai importante momente sunt semnarea tratatului de la Târgovişte, din 1598, şi numirea fiului său, în decembrie 1599, ca domn al Ţării Româneşti.

Acest fapt nu a fost o dovadă de slăbiciune, de cedare, în faţa boierimii - care nu ar fi vrut un domn peste două ţări - ci de tărie, pentru că Mihai Viteazul continua să fie domn al Ţării Româneşti, semnând hrisoave în această calitate. Iar deasupra divanului de la Târgovişte exista un alt sfat domnesc pentru problemele mai importante, la Alba Iulia, care lua hotărâri pentru întreg teritoriul aflat sub autoritatea lui Mihai Viteazul.

Întărirea rolului autorităţii centrale în guvernarea statului feudal

Tendinţa unei participări mai active la administrarea statului feudal se înregistrează încă din anii 1595-1596 şi se intensifică în anii următori. Constatăm, astfel, o vădită diversificare a actelor de cancelarie - care înainte erau mai ales hrisoave de proprietate; apar într-un număr mare ordonanţele puterii centrale - „poruncile domneşti”- ilustrare a întăririi controlului domnesc asupra administraţiei statului feudal şi a îngrădirii autonomiei anterioare a organelor locale. Poruncile domneşti privesc mai ales reglementarea activităţii organelor locale ale domniei în raport cu moşiile feudale, obştile ţărăneşti, oraşele - dau directive chiar dregătorilor „particulari” ai moşiilor boiereşti - şi câte o dată au rost de arbitraj între diferitele categorii sociale.

Întărirea rolului autorităţii domneşti în guvernarea statului feudal capătă adesea forma concretă a „isprăvniciei” domneşti; formula „şi ispravnic însăşi spusa domniei mele” este mai frecventă în vremea domniei lui Mihai Viteazul decât în timpul domniilor precedente. O mărturie a acestei tendinţe este şi intensificarea activităţii cancelariei domneşti, manifestată nu numai prin înmulţirea actelor de cancelarie întocmite, ci, totodată, prin mărirea aparatului propriu-zis al cancelariei domneşti. Hrisoavele domniei lui Mihai Viteazul - mai ales cele din ultimii ani - se referă stăruitor la activitatea dregătorilor locali ai domniei, în special în probleme de hotărnicie, unde sunt pomeniţi ca „oameni domneşti”, alături de boieri.

Între dregătorii locali un loc de frunte îl ocupa banul de Craiova; bănia Craiovei avea o cancelarie organizată după modelul cancelariei domneşti şi a desfăşurat în anii domniei lui Mihai Viteazul o activitate mai intensă ca înainte în ce priveşte reglementarea diferitelor litigii de moşii; această activitate - majoritatea hrisoavelor Craiovei fiind ulterior confirmate de către domnie - mărturisea de asemenea controlul efectiv exercitat de autoritatea centrală asupra celei mai importante dregătorii locale.

Unul din aspectele cele mai importante ale încercării de întărire a rolului domniei în guvernarea statului feudal este vizibilul efort al lui Mihai Viteazul de a constitui un vast domeniu domnesc. Numărul foarte mare de achiziţii, tendinţa de a le concentra în complexe teritoriale omogene, sublinierea în acte a deosebirii dintre achiziţiile făcute ca boier şi cele ca domn indică încercarea de a constitui un mare domeniu rural al domniei (probabil mărit cu pământurile raialelor eliberate de sub dominaţia otomană), prin care se urmărea, în acelaşi timp, câştigarea unei nete superiorităţi economice asupra marilor boieri şi obţinerea unor surse importante de venituri, atât de necesare acţiunii politico-mili-tare în desfăşurare.

Reorganizarea aparatului militar

Cea mai mare atenţie a fost acordată însă de domnie reorganizării aparatului militar. Sub presiunea evenimentelor interne şi externe, smulgerea din mâna marii boierimi a ceea ce mai rămăsese din monopolul feudal al armelor şi statornicirea unui monopol militar al domniei era o arzătoare necesitate. Domnia nu putea să aştepte cristalizarea procesului de reorganizare internă. Din această cauză, lipsa de concordanţă dintre puterea militară - de care dispunea domnia - şi puterea politică reală - de care dispunea marea boierime - a fost un factor de slăbire, care a dus, până la sfârşit, la eşecul politicii interne şi externe a lui Mihai Viteazul.

Tendinţa cea mai importantă a reorganizării aparatului militar este constituirea unei puternice oştiri de mercenari. Sensul istoric al acestei tendinţe era clar: peste tot unde se manifestă fenomenul, el ilustrează lupta autorităţii centrale pentru independenţă faţă de aristocraţie. Această tendinţă e vădită la Mihai Viteazul încă de la începutul domniei, dovadă grija pentru ostaşii cu leafă în anii 1595-1596. Momentul de cotitură este însă în anii 1597-1598; el se găseşte menţionat în cronica internă astfel: „După aceia, Mihai vodă, deaca pierdu atâtea voinici, el fu scârbit. Şi începu a trimite pen toate ţările streine, ca să strângă voinici viteji şi aduse Ieşi şi cazaci şi de tot feliul de oameni, cari-i erau de folos”.

Într-o convorbire cu reprezentantul imperial, în septembrie 1597, domnul se plângea că nu putea conta pe steagurile boiereşti şi că o bază sigură militară nu-i puteau oferi decât mercenarii. Aceasta arată că Mihai Viteazul era hotărât să-şi constituie o forţă militară proprie şi că întreaga lui luptă pentru obţinerea subsidiilor imperiale avea în vedere nu constituirea unei forţe militare oarecare, ci a uneia care să fie în acelaşi timp, pentru domnie, şi o forţă de sprijin politic.

Pentru aceasta domnul insistă să capete bani, nu oameni, pe care urma să-i recruteze domnia, potrivit necesităţilor politice; astfel, apare firească preferinţa pentru mercenarii sud-dunăreni şi cazaci, mai devotaţi domniei decât cei germani sau apuseni. Până în anul 1599, domnul organizează câteva corpuri de mercenari, plătiţi din subsidiile imperiale sau din mijloace proprii.

În al doilea rând, în ce priveşte reorganizarea aparatului militar, tendinţa era spre lărgirea locului ocupat de elementul pământean sau împământenit: voluntari aduşi din sudul Dunării, slujitori - mai ales „dărăbanţi” - cuprinşii adesea în noţiunea de „lefegii”, împreună cu mercenarii, dar independenţi de aceştia - şi, alături de ei, oameni „traşi la oaste” de către recrutori numiţi de domn, tocmai cu scopul alcătuirii şi a unei forţe militare interne neboiereşti şi nemercenare. În sfârşit, în această nouă structură a aparatului militar se acorda o mai mare importanţă ca în trecut boierimii mărunte a „roşilor”, lăudată de străini şi al cărei loc în aparatul militar oglindea rolul pe care-l ocupa în acţiunea politică a domniei. Aceasta nu făcea să scadă importanţa acordată de Mihai recrutării mercenarilor, dată fiind superioritatea tehnico-militară a acestora.

Cadrul de funcţionare a acestui aparat militar reorganizat începea să-l depăşească pe cel feudal propriu-zis; se constată, astfel, existenţa unor corpuri militare teritoriale, care nu mai aveau nimic comun cu moşiile feudale din regiunile respective, ci cu împărţirile administrative, cu dregătoriile locale ale domniei, deci. Marii boieri comandau aceste corpuri teritoriale - ca cele ale Craiovei, Jiului, Mehedinţilor, de pildă - nu în calitate de boieri, ci de comandanţi de armată.

Din această cauză, „tabăra” - locul unde se concentrau forţele militare mobilizate - era a domniei, şi numai a domniei; prezenţa domnului în tabără - câteodată timp de câteva luni, ca în 1596 sau 1599 - era nu numai impusă de necesitatea apărării în faţa unor primejdii externe, ci slujea totodată şi ca mijloc eficace de presiune internă, în lupta pentru întărirea poziţiilor domniei faţă de marea boierime.

Fixarea raporturilor dintre stat şi biserică

Biserica a avut un rol important în desfăşurarea acţiunii politice a domniei lui Mihai Viteazul. Faptul că cei mai mulţi prelaţi semnaseră tratatul de la Alba Iulia arăta că biserica trebuia neutralizată, sau chiar câştigată de partea domniei, în lupta ei împotriva instaurării regimului boieresc. În această direcţie a fost folosită în mare măsură influenţa patriarhului de Constantinopol - în acelaşi timp mediator în tratativele dintre Mihai Viteazul şi Poartă - şi apoi cea a mitropolitului de Târnovo, Dionisie Rally, sfetnic de seamă al domnului Ţării Româneşti.

Pentru câştigarea bisericii, domnia acorda cu generozitate, din domeniul domnesc - considerabil mărit, prin confiscări şi achiziţii - danii de multe ori foarte importante. În afară de acestea, în ce priveşte fixarea raporturilor dintre stat şi biserică, s-a trecut la măsuri directe de reformare a organizării interioare bisericeşti, între care de cea mai mare importanţă a fost aşezământul de organizare a vieţii mănăstireşti din 13 aprilie 1596. Prin acest aşezământ, se interzicea amestecul boierilor în viaţa interioară a mănăstirilor, se întărea controlul „soborului” mănăstiresc asupra egumenilor şi conducerii în general, se delimitau atribuţiile organelor bisericeşti şi ale organelor de stat în ce priveşte controlul asupra mănăstirilor.

Importanţa aşezământului din 13 aprilie 1596 stă şi în aceea că, fiind o hotărâre pentru toate mănăstirile, se aplica pe întreg teritoriul statului, fapt caracteristic pentru un stat feudal centralizat, cu o autoritate centrală în stare să controleze întreg teritoriul ţării. Însărcinarea episcopului Luca al Buzăului, în 1596, cu misiunea diplomatică de strângere a legăturilor cu Rusia, sau încredinţarea altor clerici cu misiuni de a influenţa în favoarea politicii lui Mihai Viteazul opinia publică transilvăneană, moldovenească sau cercurile ortodoxe din Polonia ne arată că această latură a politicii interne a domniei lui Mihai Viteazul a înregistrat curând unele succese.

Înfrângerea opoziţiei boiereşti

Cristalizarea programului politic al domniei trebuia în chip firesc să adâncească conflictul dintre domnie şi opoziţia boierească. Conflictul dintre majoritatea şi minoritatea forţei dominante a clasei conducătoare a îmbrăcat în perioada anilor 1599-1600 forme violente, cum sunt acelea ale conspiraţiilor şi chiar ale răzmeriţelor boiereşti făţişe.

Caracterul ireductibil al contradicţiei dintre politica domnească şi ţelurile urmărite de o bună parte a marilor boieri a făcut ca numeroşi sfetnici şi căpitani - despre a căror „credinţă” cronicile ţării au transmis o falsă imagine - să conspire pe ascuns, să participe la subminarea politicii domneşti. Un exemplu de acest fel este cel al conspiraţiei lui aga Leca, cumpărat de turci ca să organizeze asasinarea lui Mihai Viteazul, conspiraţie neizbutită.

Destul de gravă trebuie să fi fost de asemenea mişcarea boierească din vara anului 1599, determinată de creşterea sarcinilor fiscale impuse boierimii, care a stabilit unele contacte cu Poarta. O manifestare a ostilităţii crescânde faţă de politica lui Mihai Viteazul, din partea unei părţi a marii boierimi, a fost şi conspiraţia lui Radu Calomfirescu, descoperită abia în 1600 şi înăbuşită prin arestarea căpeteniei mişcării.

Caracteristică pentru această perioadă este stabilirea unor legături între opoziţia boierească din ţară şi cea din Moldova, a unui plan de acţiune comună, la care se referă uneori boierii munteni fugiţi în Moldova, când vorbesc de atitudinea boierimii din ţară, lezată în interesele ei. Se poate afirma că în anii 1599-1600 începe unificarea opoziţiei boiereşti, care, unită, va da lovitura finală - la sfârşitul anului 1600 - domniei lui Mihai Viteazul. Până la această dată, însă, manifestările opoziţiei boiereşti nu erau periculoase pentru domnie, care era în stare să le înăbuşe la timp.

Această stare de lucruri din interiorul clasei boiereşti îşi găseşte o confirmare totală în scrisoarea din septembrie, probabil 1598, trimisă de aproape toţi boierii munteni celor fugiţi din ţară şi în care se cerea sprijinul Moldovei şi Poloniei pentru alungarea lui Mihai şi înlocuirea acestuia cu Simion Movilă. Scrisoarea-mesaj adresată de o grupare celeilalte grupări boiereşti atestă procesul de unificare a opoziţiei boiereşti.

Ea scoate la iveală gravitatea crizei raporturilor dintre domnie şi marea boierime, determinată de întărirea caracterului autoritar al domniei şi Mihai vodă atâta mare rău şi mai mare năpăşti ne face, de căţi am rămasu şi căţi amu hălăduit de turci şi de tătari, de dânsul noi perim acum...”. Această scrisoare arată că, din cauza politicii lui Mihai Viteazul, se manifestă şi un început de îndepărtare a grupării „domneşti” a boierimii de domnie.

Criza raporturilor dintre Ţara Românească şi Transilvania

La 29 martie 1599, cardinalul Andrei Bathory era ales principe al Transilvaniei în locul lui Sigismund Bathory, care abdicase a doua oara. Acest eveniment avea loc în momentul în care Mihai - prin soli şi scrisori - trata cu imperialii extinderea şi intensificarea războiului antiotoman. Alegerea lui Andrei Bathory, înfeudat întru totul facţiunii polone conduse de Ian Zamoyski, ameninţa să răstoarne toate aceste planuri.

Şi într-adevăr, imediat după alegere, principele Transilvaniei începea negocieri cu Poarta pentru ieşirea Transilvaniei din războiul antiotoman, cu preţul integrării în sistemul polon. Înconjurat din toate părţile de duşmani, ameninţat de un atac din partea lui Ieremia Movilă, pregătindu-se pentru un eventual refugiu în Rusia, Mihai Viteazul - în această fază a desfăşurării evenimentelor - accepta, pentru a câştigă timp, să încheie un nou tratat cu Transilvania. Dar tratatul încheiat la Târgovişte, la 26 iunie 1599, nu avea nici o asemănare cu cel de la Alba Iulia, în afară de recunoaşterea unei formale suzeranităţi a lui Andrei Bathory; se recunoştea caracterul ereditar al domniei în familia lui Mihai Viteazul, se consfinţea independenţa Ţării Româneşti în, raport cu Poarta otomană.

La mijlocul verii se precipită însă criza raporturilor dintre Transilvania şi Ţara Românească; nici una din părţi nu avea interes să menţină în vigoare tratatul. Era clar că regimul lui Andrei Bathory tindea să pregătească terenul pentru instaurarea dominaţiei polone în Ţara Românească; era de asemenea clar că regimul lui Mihai Viteazul era un obstacol important în calea realizării unor astfel de planuri. În aceste împrejurări, Ian Zamoyski, Andrei Bathory şi Ieremia Movilă au pornit o acţiune comună, având ca scop scoaterea lui Mihai din domnie şi înlocuirea lui cu fratele domnului Moldovei, Simion Movilă. Un ajutor însemnat l-a primit această acţiune din partea Porţii, care a plănuit chiar, se pare, în înţelegere cu unii dregători munteni, asasinarea lui Mihai Viteazul la Târgovişte, cu ocazia ceremoniei predării unui nou steag de domnie de către ceauşi.

Proiectele acestea au căpătat un caracter făţiş când Andrei Bathory, printr-un trimis special al său, i-a cerut lui Mihai Viteazul să părăsească domnia şi să plece din ţară. În felul acesta, sub presiunea evenimentelor, domnul Ţării Româneşti face cunoscut curţii imperiale planul său de ocupare a Transilvaniei, ca singura ieşire din impas. Era clar că numai unirea în lupta antiotomană a ţărilor române - dar pe alte baze decât cele din 1594, şi anume pe baza mai trainică a unificării politice, şi nu a legăturilor de suzeranitate-vasalitate - putea asigura consolidarea mai departe a independenţei, cucerită cu atâtea jertfe. O astfel de tendinţă se manifesta încă din 1597, când între Mihai şi cancelarul ardelean Josika a fost discutată eventualitatea ca Mihai Viteazul să fie proclamat domn al Ţării Româneşti, Transilvaniei şi chiar al Bulgariei.

Prima etapă a unificării politice: Transilvania

Planul campaniei lui Mihai Viteazul în Transilvania a fost calculat cu măiestrie, în detalii care au fost realizate cu stricteţe. Armata a fost împărţită în două coloane. Prima coloană, alcătuită din lefegii unguri şi cazaci şi din slujitori, sub conducerea personală a domnului Ţării Româneşti, a pătruns în Transilvania la 4/14 octombrie 1599, pe la Braşov, pentru a se uni cu numeroasele detaşamente ale secuilor, duşmani de moarte ai familiei Bathory, care le răpise libertăţile.

Cea de-a doua coloană, formată din corpurile teritoriale din Oltenia, sub comanda banului Udrea şi a Buzeştilor, pătrundea în Transilvania câteva zile mai târziu, prin pasul Turnu Roşu. La 16/26 octombrie, cele două coloane s-au unit lângă Sibiu, chiar în momentul în care Andrei Bathory termina concentrarea forţelor sale adunate în pripă. Bătălia s-a dat la Şelimbăr, lângă Sibiu, la 18/28 octombrie.

Armata lui Andrei Bathory avea o artilerie şi o cavalerie destul de puternice, pe care comandanţii săi au voit să le pună în valoare. Astfel, la începutul luptei, artileria lui Bathory a provocat armatei lui Mihai pierderi grele iar în spărturile provocate de artilerie au pătruns unităţile de cavalerie. În rândurile armatei lui Mihai Viteazul a început să-şi facă loc deruta. În acest moment al bătăliei - din nou ca şi la Călugăreni - intervenţia personală a lui Mihai a determinat victoria.

În fruntea unor unităţi de elită, „cu cea mai mare vitejie şi îndrăzneală, prin pericolul la care s-a expus”, domnul Ţării Româneşti a aruncat înapoi armata lui Andrei Bathory cu atâta violenţă încât rândurile acesteia au fost rupte şi învălmăşite în asemenea măsură că nu şi-a găsit salvarea decât prin fugă. După această victorie, trupele lui Mihai Viteazul au intrat triumfal în Alba Iulia şi au ocupat întreg teritoriul Transilvaniei, în cetăţile căreia au fost instalate garnizoane.

Organizarea guvernării Transilvaniei

Cu toate că vechiul sistem administrativ al Transilvaniei a fost în linii mari menţinut, era vădită de la început tendinţa spre unificarea politică şi chiar spre statornicirea unei administraţii româneşti. În sfatul de la Alba Iulia au fost introduşi imediat, pe lângă nobilimea transilvăneană, dregători - din Ţara Românească. Aceştia, împreună cu subalternii lor, executau multe dintre hotărârile sfatului sau ale domnului şi controlau aplicarea lor.

Modul de organizare a guvernării tindea să capete în acest fel înfăţişarea a două administraţii paralele, cea veche şi cea nouă, civilă - alcătuită din dregătorii domnului - şi militară - formată din căpitanii şi pârcălabii cetăţilor numiţi de domn - paralelism ilustrând, în fapt, acţiunea de unificare, dar care, perpetuându-se, a creat o situaţie de nestabilitate şi nesiguranţă.

Vechile instituţii şi, în primul rând, dieta, au fost păstrate. În vremea stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania au fost convocate trei diete. Prima dietă, ţinută între 20 şi 28 noiembrie 1599 la Alba Iulia, a hotărât o impunere generală foarte grea, în bani şi în natură, a confirmat restituirea privilegiilor acordate de domn secuilor, a obţinut din partea lui Mihai Viteazul jurământul de a respecta cu sfinţenie drepturile nobilimii şi ale oraşelor libere şi a luat măsuri drastice pentru a înăbuşi mişcarea iobagilor începută odată cu ocuparea Transilvaniei de către armata Ţării Româneşti.

A doua dietă, care s-a ţinut la Braşov, între 12 şi 15 martie 1600, a hotărât o nouă impunere excepţională şi a înăsprit şi mai mult măsurile îndreptate împotriva iobagilor. A treia dietă, întrunită la Alba Iulia, între 20 şi 27 iulie 1600, a hotărât, în afară de măsurile obişnuite privitoare la alte impuneri şi obligaţii, noi măsuri contra iobagilor, dar şi unele îmbunătăţiri cu privire la situaţia preoţilor şi a iobagilor români.

Caracterul general al guvernării lui Mihai Viteazul în Transilvania era de cedare în faţa nobilimii. Această cedare era însă atenuată de câţiva factori caracteristici: măsurile largi luate în favoarea secuilor, unele măsuri modeste, de ocrotire a populaţiei româneşti, majoritare; impunerea generală, de care nu era scutită nobilimea şi care alcătuia premisa unui fel de egalitate fiscală; presiunea exercitată tot timpul asupra clasei conducătoare de către regimul militar de ocupaţie.

Criza raporturilor dintre Ţara Românească şi Polonia

Campania din Transilvania, înfrângerea şi moartea cardinalului Andrei Bathory, reprezentantul intereselor polone în spaţiul carpato-dunărean, trebuiau să ducă în chip firesc la un conflict deschis cu Polonia. Acesta se agravase de altfel brusc în timpul verii anului 1599, probabil din cauza acţiunii comune a lui Andrei Bathory, Zamoyski, Ieremia Movilă şi Poartă, în vederea răsturnării lui Mihai.

Ca un fel de represalii, acesta ordonă o incursiune fulgerătoare asupra Obluciţei, unde sunt atacaţi, prădaţi şi răniţi, împreună cu turcii, numeroşi negustori poloni şi moldoveni, incident care a contribuit la agravarea raporturilor dintre Ţara Românească şi Polonia. La sfârşitul anului 1599, coroana Poloniei a oprit recrutarea cazacilor de către emisarii lui Mihai Viteazul şi a ordonat mobilizarea palatinatelor de la graniţa de miazăzi.

Autoritatea de care se bucura domnul Ţării Româneşti - mai ales după ocuparea Transilvaniei - era atât de mare, încât regele Poloniei a acceptat, în martie 1600, să ducă tratative cu Mihai Viteazul, pe baza planului elaborat de Mihai de a uni cele trei ţări româneşti sub sceptrul său şi de a se supune Poloniei. Un factor activ în agravarea acestei crize a fost Ieremia Movilă, care - executând ordinele lui Ian Zamoyski - a împiedicat buna desfăşurare a tratativelor dintre regele Poloniei şi Mihai Viteazul, aţâţându-l tot timpul împotriva domnului Ţării Româneşti.

Ruperea tratativelor, cauzată de manevrele lui Ieremia Movilă, l-a convins pe domn că trebuia numaidecât înlăturată baza permanentă de intrigi şi acţiuni ostile, câteodată periculoase, pe care o constituia regimul lui Ieremia Movilă. Campania din Moldova, rezultat al crizei raporturilor dintre Ţara Românească şi Polonia, era în acest fel urmarea hotărârii domnului de a ataca primul, atunci când ruptura devenise evidentă.

A doua etapă a unificării politice: Moldova

În vederea înfăptuirii celei de-a doua etape a unificării, la 2 mai 1600, Mihai Viteazul ordona trupelor să treacă munţii din Transilvania în Moldova. Pregătirea grăbită a campaniei a fost determinată şi de prezenţa lui Sigismund Bathory la Suceava, ceea ce părea să promită un atac moldo-polon împotriva Transilvaniei.

La 5 mai, un corp de oaste, trecând fulgerător munţii, ataca Suceava, între timp, pe valea Trotuşului se angaja lupta cu ariergărzile moldoveneşti. După ocuparea oraşului Bacău - la 18 mai - armata s-a împărţit în patru coloane, dintre care trei au pornit asupra Sucevei, prin Bistriţa, Baia, Roman. După un scurt asediu, la 16 mai 1600, armata Ţării Româneşti se afla în cetatea Sucevei. La Verbia, într-o nouă luptă - câteva zile după căderea Sucevei - Mihai Viteazul câştiga o nouă victorie împotriva resturilor armatei adverse.

La 28 mai 1600, în desfăşurarea rapidă a campaniei, trupele lui Mihai se aflau în faţa Hotinului, pe care, însă, cu toată îndrăzneala atacului, nu izbutesc să-l ia, din cauza lipsei artileriei de asediu. O altă coloană, condusă de Baba Novac, ocupă teritoriul dintre Siret şi Prut şi instalează o garnizoană în oraşul Iaşi. După câteva încercări fără rezultat, Mihai Viteazul renunţă la asediul Hotinului. Unităţi ale trupelor sale au pătruns adânc în teritoriul Poloniei, pentru ca, prin acţiuni de diversiune, să împiedice mobilizarea forţelor polone, iar în sud au ocupat cetăţile Tighina, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail. Campania din Moldova se încheia astfel cu ocuparea, în mai puţin de o lună, a ţării, excepţie făcând doar cetatea Hotinului.

La 27 mai 1600, Mihai Viteazul dădea din Iaşi un hrisov în care se intitula „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei”, formulă ce se va repeta în toate hrisoavele sale moldoveneşti. Dorind să pună în scaunul Moldovei pe Ştefan, fiul lui, Petru Şchiopul, sau pe Marcu, fiul lui Petru Cercel, Mihai Viteazul nu-i considera pe aceştia decât ca locţiitori, „ispravnici” ai săi, ca Nicolae Pătraşcu pentru Ţara Românească. O adunare a boierilor pare a-l fi cerut domn pe Nicolae Pătraşcu, ceea ce Mihai nu a încuviinţat, numind o cârmuire de patru boieri, în frunte cu Udrea banul.

În Moldova, ca şi în Transilvania, se păstra vechea organizare politico-administrativă a statului, dar se vădea, în acelaşi timp, tendinţa de a pune deasupra acesteia un organ de conducere dependent de domnul Ţării Româneşti. Programul unificării reiese clar din însăşi acţiunea de organizare, care urmărea crearea unei baze politice statornice. Mihai Viteazul punea în acest fel în valoare experienţa cu rezultate oarecum negative din Transilvania, unde împotrivirea nobilimii era foarte mare.

Se pare că, în împrejurările din mai-iunie 1600, a fost convocată o dietă boierească - poate chiar mai largă, a mai multor stări - care avea tocmai ca scop dobândirea unei astfel de baze politice. Scutirea generală de dări pentru locuitorii satelor şi oraşelor, despre care vorbesc unele izvoarenu era, desigur, o uşurare acordată numai ţăranilor şi orăşenilor, ci totodată şi boierilor, deoarece impunerea fiscală devenise generală în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea. Fireşte că aceste hotărâri erau limitate de regimul apăsător de ocupaţie militară, care a împiedicat în bună măsură aplicarea şi dezvoltarea unor măsuri pozitive.

În acţiunea de organizare a guvernării Moldovei iniţiată de Mihai Viteazul, un loc important îl ocupa biserica, a cărei forţă materială şi spirituală voia s-o folosească pentru planurile sale. Toate actele semnate de Mihai în vremea guvernării sale moldoveneşti sunt întăriri de proprietăţi ale bisericii. Semnificativ este mai ales sinodul de la Iaşi, din iunie 1600, în care înalţii prelaţi fugiţi împreună cu Ieremia Movilă erau caterisiţi şi declaraţi decăzuţi din drepturile lor. Mitropolit al Moldovei devenea Dionisie Rally, sfetnicul lui Mihai Viteazul.

Rostul principal al acestui sinod era însă altul, şi anume consfinţirea legitimităţii domniei lui Mihai Viteazul în Moldova, fapt confirmat de jurămintele de credinţă către domn ale episcopilor de Roman şi Rădăuţi. Aceste acte alcătuiesc documente ale unei practici şi gândiri politice care ţintea la înfăptuirea unificării politice a ţărilor române. Scurta guvernare moldovenească ilustra limpede şi conştiinţa unei asemenea acţiuni, şi perseverenţa realizării ei. Tratativele, începute imediat, cu Polonia, pentru recunoaşterea domniei lui Mihai Viteazul în Moldova, dovedesc de asemenea acest fapt.

Tratativele cu imperialii pentru Transilvania şi Moldova. Imperiul Otoman şi desfăşurarea procesului de unificare

Imediat după biruinţa de la Şelimbăr, începeau între domnul Ţării Româneşti şi curtea imperială de la Praga tratativele pentru definitivarea titlului juridic de stăpânire asupra Transilvaniei şi apoi a Moldovei, tratative care aveau să se desfăşoare în tot timpul acţiunii de unificare politică. Ele au fost duse fie prin reprezentanţii lui Mihai Viteazul - Petru Armeanul şi apoi banul Mihalcea şi vistiernicul Stoica - trimişi în misiune diplomatică la Praga, fie prin consilierii imperiali David Ungnad, Mihail Szekely şi apoi Bartolomeu Pezzen (fost ambasador la Constantinopol), acreditaţi pe lângă curtea de la Alba Iulia a domnului Ţării Româneşti.

Punctele de vedere au fost clare şi ireductibil diferite de la început. Pentru Mihai Viteazul şi sfetnicii săi, ceea ce a fost câştigat prin forţa armelor şi corespundea împlinirii unor năzuinţe mai vechi nu trebuia pierdut. Ocuparea Transilvaniei şi apoi a Moldovei erau etape necesare ale unificării politice. Instrucţiunile şi răspunsurile lui Mihai Viteazul, păstrate în limba română - reprezentând deci exprimarea directă a gândirii sale politice - oglindesc fermitatea acestui punct de vedere.

Conştiinţa lui Mihai Viteazul, în ce priveşte rostul său istoric de întemeietor de familie domnitoare în toate cele trei ţări româneşti, este ilustrată de texte categorice: „pentru această slujbă şi nevoinţă ce s-au nevoit, să-i lase Ţara Românească şi ţara Ardealului să-i fie de moşie lui, şi cine să va ţinea den feciorii lui să le fie moşie”; sau mai târziu, referitor la Moldova: „Alta, pohteaşte ţara Moldovei, să fie de moşie pre fiiul lui şi pre feciori şi pre feate ca şi Ţara Românească”. În acest sens, cererea lui Mihai Viteazul de retrocedare a cetăţilor din „Partium” nu trebuie înţeleasă ca o înşelare a domnului de către nobilimea din Transilvania, interesată să provoace vrajbă între domn şi împărat, ci ca năzuinţa realistă de a avea şi dinspre apus acoperirea strategică a teritoriului unificat politiceşte.

Acest program s-a izbit, fireşte, de rezistenţa imperialilor, care doreau integrarea celor trei ţări în sistemul habsburgic, dar neunite, nelegate între ele. Realitatea unificării teritoriului românesc era însă atât de puternică, încât curtea de la Praga a trebuit până la urmă să cedeze şi s-o accepte, la începutul lunii septembrie 1600, pe baza unei soluţii de compromis, conform căreia Transilvania urma să fie cârmuită de Mihai Viteazul, cu titlul de guvernator, nu de principe. Ridicarea generală a nobilimii din Transilvania, în septembrie-octombrie 1600, a fost, între altele, răspunsul la încheierea acestei înţelegeri, care consfinţea într-o anumită măsură unificarea politică şi-i acorda în acest fel legitimitatea.

Regimul de autoritate domnească nu excludea faptul că, între altele, acţiunea de unificare politică a ţărilor române avea ca scop desfăşurarea războiului în condiţii favorabile. Experienţa militară acumulată arăta că o lovitură hotărâtoare nu putea fi dată turcilor, în spaţiul carpato-dunărean, decât prin lichidarea poziţiilor turceşti care înconjurau Transilvania dinspre apus. În felul acesta s-a cristalizat concepţia strategică - împărtăşită şi promovată de Mihai Viteazul - că toate forţele trebuie concentrate pentru cucerirea Timişoarei. Întreg planul militar alcătuit în acest sens a fost zădărnicit de întorsătura evenimentelor din toamna anului 1600.

Existenţa acestui plan nu a rămas necunoscută turcilor; cu toate acestea, în tot timpul acţiunii de unificare - până la sfârşitul anului 1600 - Imperiul Otoman s-a plasat pe o poziţie de expectativă. Încercarea de represalii, din martie 1599, pentru înfrângerile de la Nicopole, Vidin şi Cladova, din 1598, a fost amânată mai bine de un an şi jumătate, în care timp forţele turceşti nu au făcut decât puţine încercări agresive.

Autoritatea lui Mihai Viteazul devenise atât de mare, încât, în perioada anilor 1599-1600, Imperiul Otoman este cel care are iniţiativa consolidării armistiţiului cu Ţara Românească. Această problemă a născut chiar grave disensiuni în sânul guvernului otoman, unde se poate vorbi de două partide, pentru sau contra păcii cu Ţara Românească.

În primăvara anului 1600, Poarta mediază chiar aplanarea conflictului în dezvoltare dintre Ţara Românească şi Polonia şi intervine la curtea din Varşovia pentru începerea tratativelor cu Mihai Viteazul. Pasivitatea otomană, ca şi cedarea imperială, arătau că unificarea politică a teritoriului românesc dădea o anumită impresie de soliditate, de unde politica de aşteptare şi de evitare a actelor de agresiune.

Check Also

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Moldova

În vremea în care în Moldova creşteau nemulţumirile populaţiei fata de politica regatului maghiar şi …

Statul de drept şi instituţiile sale după 1989

În decembrie 1989, pentru toţi românii cel mai important era ca regimul Ceauşescu să fie …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie …