Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi

A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un lung şir de lupte ce au loc între apărătorii puterii centrale şi reprezentanţii reînvierii fărâmiţării feudale, între vechea boierime conservatoare şi o boierime nouă, interesată în întărirea puterii centrale, între diverse grupări de boieri, interesate în acapararea puterii politice în stat.

După forţele aflate în luptă, după mijloacele pe care le-au folosit ele şi după scopul urmărit, se pot distinge două faze: cea dintâi - cuprinzând aproximativ deceniile al cincilea şi al şaselea - se caracterizează prin reacţiunea marii boierimi împotriva domniei, prin lupta pe care o duce pentru reînvierea vechilor ei privilegii, pentru imunităţile avute anterior; cea de-a doua - întinzându-se asupra următoarelor trei decenii - se caracterizează prin ridicarea unei noi boierimi, care duce mai departe lupta pentru întărirea puterii centrale, în propriul interes, împotriva tendinţelor anarhice ale boierimii vechi.

În încercările ei de întoarcere la o etapă istorică depăşită, aceea a fărâmiţării feudale, marea boierime, în această primă fază, a deceniilor cinci-şase, a găsit un sprijin în afara hotarelor ţării, în Transilvania şi Polonia, la care a recurs ori de câte ori i-a fost cu putinţă. Imperiul Otoman era, de asemenea, interesat în menţinerea acestei anarhii, atâta vreme cât Ţara Românească şi Moldova nu îi erau total aservite.

Turcii au căutat să întreţină disensiunile interne, care slăbeau forţele celor două ţări şi capacitatea lor de rezistenţă la presiunile otomane şi, de asemenea, să menţină la cârma lor domni cu putere limitată, incapabili să grupeze în jurul lor toate forţele ţării, în vederea recâştigării independenţei. Schimbările dese în domnie, precum şi sprijinul primit de ea dinafară, au constituit pentru marea boierime un puternic îndemn de a încerca recucerirea vechilor sale poziţii economice şi politice, de a redobândi privilegiile de imunitate avute mai înainte.

Domnia încetează să mai acorde hrisoave de imunitate şi anulează treptat imunităţile existente. În Moldova, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi până în aceea a lui Petru Şchiopul, nu se mai întâlnesc acte interne cuprinzând imunităţi totale, aşa cum se prezentau ele înainte de 1475. În Ţara Românească, ultimul hrisov de imunitate din veacul al XVI-lea este din timpul domniei lui Pătraşcu cel Bun. De la el şi până la Mihai Viteazul nici unul din cei şapte domni ce s-au perindat pe tronul ţării nu a mai dat asemenea hrisoave. Lipsa unor atare acte de imunitate oglindeşte nu o simplă modificare a formularului actelor ieşite din cancelaria domnească, ci o schimbare adâncă în raporturile dintre puterea centrală şi marii feudali.

Domnia a lovit mai întâi în puterea economică a marii boierimi şi apoi în cea politică. Atât boierii, cât şi mănăstirile, au fost impuşi la bir, în ambele ţări. Principiul răspunderii solidare la dări s-a extins şi asupra stăpânilor de moşii. S-au confiscat tot mai multe domenii de la marea boierime, care apoi au fost cedate unor oameni noi, ridicaţi dintre boiernaşi şi grupaţi în jurul puterii centrale.

Marii boieri încep să fie înlocuiţi în sfatul domnesc cu alţi oameni, din rândurile micii boierimi. În cele din urmă, domnia trece chiar la măsuri de exterminare a multora dintre ei. Cu excepţia lui Pătraşcu cel Bun, în Ţara Românească, şi a lui Petru Şchiopul, în Moldova, toţi ceilalţi domni - îndeosebi Mircea Ciobanul şi Alexandru Lăpuşneanu - prin ucideri de grupuri importante, au rărit simţitor rândurile marii boierimi. Aceste măsuri radicale erau menite să ducă la creşterea puterii domniei.

Lupta marii boierimi împotriva domniei s-a manifestat prin comploturi, având de scop uciderea domnului, prin pribegiri peste hotare, care lipseau domnia de ajutor în guvernarea ţării, prin pâri la Poartă şi prin luptă armată. Având posibilitatea de a alcătui oştiri puternice, primind adesea şi ajutor străin, marea boierime ducea cu domnia adevărate războaie feudale, îndeosebi în deceniile cinci-şapte ale veacului. În relaţiile cu domnia, marii boieri tratează adesea de la egal la egal, prezentându-se ca o putere similară cu a domnului. Pătraşcu cel Bun şi Mircea Ciobanul, pentru a putea guverna în linişte, sunt nevoiţi să încheie cu boierii pribegi adevărate pacte, cu făgăduieli de pace şi prietenie de o parte şi de alta.

Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul veacului şi se răresc rândurile marii boierimi, care nu mai este în stare să organizeze o oaste, să atace sau să se opună puterii domneşti, ea recurge tot mai adesea la ajutorul Porţii, pârând pe domni. Acest apel la Poartă a atras după sine amestecul tot mai frecvent al turcilor în treburile interne ale Moldovei şi Ţării Româneşti. În această etapă, însă, când fusese temeinic instaurat regimul dominaţiei otomane, anarhia internă stânjenea procesul normal de exploatare, şi, din acest motiv, turcii sprijină pe domn împotriva boierimii, el fiind cel mai adesea un om al Porţii, care prezenta mai multe garanţii de împlinire a obligaţiilor economice faţă de turci, decât boierii.

Este de reţinut că toate aceste facţiuni boiereşti, adesea în luptă între ele, nu se deosebeau prin nimic în ceea ce priveşte programul lor de politică internă sau externă, că nici una nu-şi punea problema eliberării ţării de sub jugul otoman şi că ţelul lor cel mai de seamă era recâştigarea vechilor poziţii în stat, cu concursul unui domn care să cârmuiască sub completa lor tutelă. În afara loviturilor primite din partea domniei, marea boierime se ruinează şi prin luxul extrem pe care-l practica, prin împrumuturi ruinătoare de bani, pe care nu le mai putea restitui, pierzându-şi astfel moşiile.

Opunându-se procesului normal al dezvoltării statului, era firesc ca marea boierime să piardă lupta. În ciocnirea dintre tendinţele de apărare a intereselor fiecărui feudal în parte şi cele de apărare a intereselor lor generale, ale clasei dominante luate în întregimea ei, şi a căror expresie este însuşi statul centralizat, au învins acestea din urmă. Puterea centrală s-a dovedit în stare să reziste presiunilor boierimii cu tendinţe anarhice, să pună capăt luptelor interne şi să iasă astfel întărită din aceste puternice frământări ce aveau loc în interiorul clasei stăpânitoare.

Izvoarele vremii arată aproape unanim că, încă în deceniile şase-şapte, în urma loviturilor primite din partea domniei şi a aliaţilor ei (curtenii, mica boierime şi chiar ţăranii liberi, pe plan intern, uneori turcii, pe plan extern), puterea politică a marii boierimi privilegiate fusese serios zdruncinată. Paralel cu dispariţia vechii boierimi înzestrate cu imunităţi, ia naştere o boierime nouă, recrutată în special din mijlocul micilor boieri sau al curtenilor. Analiza atentă a actelor interne ale epocii duce la concluzia că principalii beneficiari ai favorurilor domneşti nu mai sunt marii boieri din vechile familii, ci aceşti boiernaşi, mici dregători în serviciul domniei, şi pe care aceasta se sprijină. Vechilor familii boiereşti încep să nu le mai fie confirmate prin privilegii de cancelarie proprietăţile ce le au mai demult.

În Ţara Românească, din totalitatea actelor emanate din cancelaria domnească în timpul lui Mircea Ciobanul (1545-1554, 1558-1559) şi al lui Petru cel Tânăr (1559-1568), marii boieri beneficiază de numai 8% din ele, pe când acestor mici boieri şi dregători li se acordă 26% din acte. În Moldova, între anii 1546-1574, marii boieri sunt beneficiari a 26% din acte, iar cei mici, a 39%. În ultimul sfert al veacului, raportul se schimbă în favoarea marii boierimi, fapt explicabil însă, căci nu mai era vorba de vechea boierime beneficiară a privilegiilor de imunitate, ci de una nouă, ridicată chiar de puterea centrală şi sprijinitoare a acesteia.

După slujbele pe care le îndeplineau aceşti beneficiari ai actelor de privilegii emise de cancelaria domnească, cei mai mulţi erau: logofeţi, cluceri, armaşi, postelnicei, medelniceri, portari, pârcălabi, vornici, starosti, aprozi, pitari, vameşi etc. În procesele dintre ei şi vechea boierime, domnia ia adesea apărarea celor dintâi. Din rândurile lor şi a unor oameni ai Imperiului, negustori bogaţi sau îmbogăţiţi în ţările noastre, se naşte marea boierime de la sfârşitul veacului al XVI-lea şi din veacul următor, şi tot din rândurile lor îşi recrutează domnia majoritatea sfetnicilor. Trebuie precizat însă că nu toată vechea boierime a fost nimicită, ci că o parte din ea s-a adaptat noilor situaţii, încadrându-se între sprijinitorii puterii centrale. Între sfetnicii domniei găsim reprezentanţi ai vechilor familii boiereşti, dar destul de puţini.

Noua boierime era interesată în întărirea autorităţii centrale a statului, care garanta consolidarea propriilor ei poziţii politice şi economice. Pentru ea, puterea centrală constituia sprijinul de bază în exploatarea producătorilor direcţi. Vechea boierime folosise, pentru constrângerea extraeconomică a ţărănimii dependente, mai ales organele domeniale; noua boierime, nedispunând de asemenea organe, se foloseşte în cea mai mare măsură de cele ale statului. Legată de economia de schimb, urmărind deci intensificarea exploatării ţărănimii, noua boierime înţelege că singura putere în stare să ţină în frâu masele în lupta lor pentru limitarea acestei exploatări este puterea centrală. Pentru acest motiv ea sprijină domnia cu toate forţele de care dispune.

Domnia, la rândul ei, caută să întărească puterea acestui factor politic nou, făcând însemnate donaţii de moşii din cele vechi ale statului, sau din acelea de curând confiscate. Cei care beneficiază de aceste danii, făcute pentru „dreaptă şi credincioasă slujbă”, adesea „şi cu sânge vărsat” sau „prin ţări străine”, fac parte mai ales dintre boiernaşi şi curteni, şi anume: armaşi, postelnici, portari, cluceri, pârcălabi, vătafi etc. Spre sfârşitul veacului, unii din aceştia ajung în funcţii de mari dregători. Din asemenea familii, răsplătite de domni pentru servicii, fac parte şi cele ale Goleştilor şi Buzeştilor, care joacă un rol de seamă în Ţara Românească spre sfârşitul epocii de care ne ocupăm.

Examinând listele marilor dregători din divanele Ţării Româneşti în ultimele trei decenii ale veacului, se poate constata că marea majoritate a lor se trage din asemenea boierime de ţară, ridicată de domnie, sau dintre oamenii turcilor, negustori şi cămătari îmbogăţiţi aci. În Moldova, situaţia în ultimele două decenii se prezintă la fel. În lupta pe care o ducea împotriva boierimii mari, domnia a ştiut să folosească în interesul său şi contradicţiile ce existau între feudalii clerici şi cei laici. Atrasă prin numeroase şi bogate danii de moşii confiscate de la boierii hicleni, biserica, în genere, a sprijinit acţiunile domniei, menite să întărească puterea centrală. Ajutorul bisericii, dată fiind importanţa acestei instituţii în statul feudal, a cântărit greu, contribuind în parte la victoria puterii centrale.

Cu excepţia lui Iliaş Rareş, Despot vodă şi Ioan vodă, în Moldova, şi a lui Mihnea Turcitul, în Ţara Românească, toţi ceilalţi domni dintre 1545-1600 au sprijinit biserica, au încărcat-o de danii, şi unii chiar au reînceput să-i acorde privilegii de imunitate parţială (Petru Şchiopul, Ieremia Movilă). Din totalul actelor de confirmare emise de cancelaria domnească, care oglindeşte orientarea domniei spre una sau alta din categoriile sociale existente - cu excepţia celor patru domnii amintite mai sus - clerul şi mănăstirile beneficiază de o parte însemnată, mergând de la 25 %, în domnia lui Alexandru Mircea, la 42% în cea a lui Petru Cercel, în Ţara Românească şi de la 16% în domniile lui Alexandru Lăpuşneanu, la 51% într-aceea a lui Aron vodă, în Moldova.

Măsurile luate împotriva bisericii de către unii domni erau sortite eşecului. Chiar dacă temporar acţiunea lor a fost victorioasă, ea n-a avut urmări, datorită lipsei unor condiţii propice de consolidare a rezultatelor. Asupra impunerii la dări a mănăstirilor - măsură luată de Iliaş Rareş şi Mihnea Turcitul - s-a revenit curând, iar satele de ţărani dependenţi, confiscate de Ioan vodă de la mănăstiri, nefiind eliberate de rumânie, ci donate unor credincioşi ai domnului, sunt redobândite, după câtva timp, de vechii lor proprietari. Încercările acestea de a lovi biserica, a cărei proprietate fusese inviolabilă până atunci, se înscriu pe linia aceloraşi preocupări ale domniei, de desăvârşire a operei de centralizare a statului.

Datorită dominaţiei otomane şi intensificării la maximum a exploatării producătorilor direcţi, realizată de noua boierime, aliată a puterii centrale, procesul de centralizare a statului nu a putut fi dus până la capăt şi nu a putut avea un rol pozitiv nici în dezvoltarea relaţiilor social-economice, nici în raporturile externe, cu Imperiul Otoman sau cu alte state. Centralizarea astfel înfăptuită, în interesul păturii celei noi a boierimii, a dus la crearea statului nobiliar, care se consolidează în veacul următor.

Organele administrative centrale şi locale

Victoria domniei asupra marii boierimi şi continuarea procesului de întărire a autorităţii centrale au determinat, pe plan intern, o creştere a autorităţii personale a domnului. Ea se manifestă prin desele schimbări ale marilor dregători, prin nesocotirea divanului şi încercarea de a guverna fără el, prin amestecul domniei şi al organelor sale pe teritoriile cu privilegii de imunitate, prin preluarea de către acestea a unor atribuţii ale organelor administrative domeniale şi orăşeneşti.

Domnul înţelege să conducă ţara cu oameni devotaţi persoanei sale şi interesaţi în lupta pentru desăvârşirea centralizării statului. Cei care nu corespund acestor cerinţe sunt înlocuiţi cu alţii. Este grăitoare în acest sens o comparaţie ce se poate face între schimbările de dregători ce au loc în prima parte a veacului şi acelea din vremea de care ne ocupăm. Astfel, în Moldova, între 1501 şi 1546, au loc cinci schimbări de portari de Suceava, şase de spătari, cinci de postelnici, şase de logofeţi; de la 1546 şi până la sfârşitul veacului sunt 25 de schimbări de portari, 25 de spătari, 24 de postelnici, 12 de logofeţi.

În Ţara Românească, în cadrul aceloraşi perioade, sunt 23, respectiv 31 de spătari; 17, respectiv 41 de vistieri; 18, respectiv 39 de stolnici; 25, respectiv 37 de postelnici. Schimbările dese de dregători nu se pot explica numai prin schimbarea domnilor, căci primele sunt mult mai frecvente decât cele din urmă. E de observat, de pildă, că Mihnea Turcitul, în a doua domnie a sa, de aproximativ şase ani, schimbă doi comişi, trei vornici, câte patru logofeţi, vistieri şi paharnici şi şase stolnici. Aproape aceeaşi situaţie o găsim în această vreme şi în Moldova. Din 1591 şi până în 1594, Aron vodă schimbă câte doi spătari, vistieri şi logofeţi, câte trei ceaşnici şi portari de Suceava şi câte cinci stolnici şi postelnici.

Apariţia şi frecvenţa mare a unor acte domneşti în care nu mai este invocată „credinţa” boierilor din sfat - îndeosebi în Moldova - nu se poate explica numai printr-o schimbare de formular. E de remarcat, de pildă, că din a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1568) n-a rămas nici un document în care să fie amintit şi divanul, ci numai acte fără mărturia marilor dregători. Faptul indică, fără îndoială, existenţa unei stări de încordare între marea boierime şi domnie, cea dintâi încercând să-l lipsească pe domn de colaboratori în cârmuirea ţării, iar domnul dovedind că se poate lipsi temporar de ea.

Întărirea aparatului central are loc mai ales în ultimele trei decenii ale veacului, după înfrângerea marii boierimi şi potolirea anarhiei interne. Actele acestei vremi marchează apariţia unor subalterni ai marilor dregători şi chiar ai unor dregători dinafară divanului (al doilea spătar, al doilea logofăt, al doilea vistier, al doilea armaş, al doilea clucer, al doilea portar etc.), precum şi a unor cete de subalterni mărunţi (armăşei, vistiernicei, postelnicei etc.).

Cei mai mulţi din aceşti subalterni nu rezidă la curte, ci sunt răspândiţi în provincie. Organizarea în cete a acestui corp complex de slujbaşi mărunţi a fost necesară datorită funcţiunilor întinse pe care le căpătase aparatul administrativ şi judecătoresc al statului, cel de represiune şi cel fiscal. Organele administrative şi judecătoreşti ale puterii centrale - pârcălabii, starostii, marii vătafi, banii de judeţ etc. - încalcă teritoriile cu imunitate feudală mănăstirească, care mai fiinţau încă, precum şi atribuţiile unor organe ale puterii locale, ca judeţul, şoltuzul şi pârgarii din târguri şi oraşe.

Spre deosebire de epoca anterioară, când în lupta pentru centralizare domnia găsise un aliat de bază în orăşenime, acum, datorită rolului puţin important al oraşelor, această alianţă nu mai funcţionează. Aliaţii principali ai domniei sunt păturile mijlocii de boiernaşi, din care ea îşi recrutează aparatul trebuincios guvernării. Creşterea aparatului de stat, pus în slujba clasei stăpânitoare, a contribuit în mare măsură la intensificarea exploatării maselor producătoare.

Rolul curtenilor şi slujitorilor

Pe măsură ce se întărea autoritatea puterii centrale, s-a mărit numărul şi au crescut atribuţiile organelor statului. Fără un puternic aparat de stat, care să poată fi utilizat în interesul clasei stăpânitoare, în întregimea ei, nu se putea duce lupta în bune condiţiuni nici împotriva elementelor cu tendinţe anarhice din însuşi sânul acesteia şi nici nu se putea efectua constrângerea extraeconomică asupra producătorilor direcţi.

Principalele instrumente ale puterii de stat în această epocă sunt constituite din curteni şi slujitori. Izvoarele îi prezintă pe curteni, în ambele ţări, ca pe o mică nobilime teritorială, o pătură de boiernaşi provinciali, care alcătuiau, încă din veacul al XV-lea, cadrele administrative ale statului în timp de pace şi un însemnat corp de oaste în timp de război.

Odată cu instaurarea dominaţiei otomane şi, deci, cu decăderea funcţiilor externe ale statelor feudale Ţara Românească şi Moldova, rosturile militare, până atunci importante ale curtenilor, decad treptat şi ele. Prefacerile care au loc acum în interiorul acestei categorii sociale fac ca şi principala lor funcţie internă, de reprimare a rezistenţei maselor exploatate, să nu se mai desfăşoare în mod normal. Începând chiar cu a doua treime a veacului al XVI-lea, pătura curtenilor, prin vârfurile ei ajunse la o stare economică destul de înfloritoare, constituie pentru domnie o rezervă de recrutare a noii boierimi, interesată în centralizarea statului şi susţinătoare a domniei.

Pe de altă parte, însă, în ultimul sfert al veacului, odată cu intensificarea exploatării fiscale, cea mai mare parte a curtenilor din privilegiaţi, cum erau înainte, încep să devină o masă impozabilă, de pe urma căreia domnul şi turcii obţin însemnate venituri. Categorie fiscală destul de numeroasă (în Moldova, în 1591, curtenii constituiau mai bine de 10% din totalul gospodăriilor birnice, iar în Ţara Românească foarte probabil la fel), în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea, începând să suporte greaua povară a birurilor, majoritatea curtenilor, prin starea lor economică şi juridică, se apropie tot mai mult de ţărănime.

Documentele interne şi cronicile Ţării Româneşti menţionează „birul de curte” şi „birul de roşii” ca pe o sarcină fiscală apăsătoare. Ca şi megiaşii, unii dintre curteni îşi vând părţile de moşie pentru a-şi putea plăti birul de curte Un act precizează că nişte curteni şi-au vândut ocinele ce le aveau în satul Măldăreşti, „când au fost nişte biruri de curte mari şi grele”. Spre sfârşitul, veacului, datorită creşterii cuantumului birului, situaţia curtenilor devine şi mai grea.

Cronica ţării menţionează că Petru Cercel (1583-1585) „au pus birul curţii foarte mare”; Mihnea Turcitul, în a doua domnie (1585-1591), „au pus pă roşii un bir foarte mare”. Roşii, una din cetele de curteni, se pare că au fost cel mai greu apăsaţi de bir. Actele pomenesc, până în deceniul al treilea al veacului următor, ocinele vândute de roşii în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, pentru a-şi putea plăti birul. Şi în Moldova, documente de la începutul veacului al XVII-lea, atestând însă o situaţie mai veche, menţionează greutatea „dajdiei curteneşti” şi vânzările de ocine pentru a se putea plăti de ea.

Se pare că darea era atât de grea, încât unii dintre curteni, la începutul veacului al XVII-lea, preferau să intre în rândul ţărănimii şi să scape de „curtenie”. Datorită nivelării gradului de exploatare a curtenilor şi a ţărănimii, cei dintâi nu mai puteau fi folosiţi cu succes în lupta împotriva maselor exploatate. Mare parte din curtenii de rând, ei înşişi producători direcţi, supuşi exploatării statului, manifestă acum unele forme de nesupunere, devenind mai mult aliaţi ai ţărănimii, decât instrumente ale puterii politice.

Alături de curteni, a existat în această vreme şi un alt corp de auxiliari ai guvernării, şi anume slujitorii, având aproape aceleaşi rosturi ca şi curtenii, cu deosebirea că ei sunt acum în plină ascensiune şi preiau multe din atribuţiile avute înainte de cei din urmă. Creată din elemente provenite din lumea satelor, organizaţia slujitorească beneficia de unele privilegii şi avea un regim fiscal aparte. În timp de pace, slujitorii îndeplineau funcţiile unor organe locale de execuţie administrativă, şi anume: asigurau poliţia satelor, încasau gloabele, împlineau năpăştile de bir, luau parte la hotărnicii de moşii etc. În timp de război, slujitorimea alcătuia baza oştirii ţării.

Principalele corpuri de slujitori, în ambele ţări, le constituiau călăraşii şi darabanii (dorobanţii). Cele mai mici unităţi de slujitori erau sub comanda unor ceauşi sau stegari. Mai multe asemenea unităţi formau grupuri mai mari numite steaguri şi comandate de şutaşi, hotnogi, iuzbaşi sau vătafi. Aceste grupuri constituiau apoi, pe ţinuturi sau judeţe, pilcurile sau căpităniile, având în frunte pe căpitanii de judeţ sau pe marii vătafi de ţinut. Comandant suprem al slujitorilor, atât în timp de pace cât şi în timp de război, era în Moldova hatmanul sau portarul de Suceava, iar în Ţara Românească marele spătar, în subordinea sa directă se afla comandantul darabanilor, marele agă.

Urmărind atribuţiile slujitorilor, îndeosebi la sfârşitul veacului al XVI-lea şi în primele decenii ale celui următor, se poate deduce că puterea lor sporită în această vreme este un rezultat al creşterii luptei de clasă a maselor exploatate şi al necesităţii împlinirii rapide a obligaţiilor economice către Poartă, şi nu un efect al necesităţii de apărare împotriva vreunui atac dinafară.

Check Also

Partida naţională

Partida naţională a fost gruparea boierilor din jurul colonelului Ion Câmpineanu, care, între 1835 şi …

Modelul politic liberal

Monarhia parlamentară Partizanii liberalismului au găsit în monarhia parlamentară engleză şi ulterior în democraţia republicană …

Anularea alegerilor din Moldova din iulie 1857

Dând curs uriaşei mişcări de protest din Principate, puterile favorabile Unirii, în frunte cu Franţa …

Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …