Povestire

Definiţie

Termenul povestire provine de la verbul „a povesti”. De aceea, în sens larg, povestirea se confundă cu naraţiunea. Într-o accepţie mai restrânsă, povestirea este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, dar mai întinsă decât schiţa, limitată de obicei la un singur episod narat din punctul de vedere al povestitorului, acesta luând adesea parte la acţiune ca personaj. Interesul nu se centrează în jurul personajului, ci al situaţiei.

Caracteristici

Ca întindere, povestirea se situează între schiţă şi nuvelă, specii cu care prezintă o serie de asemănări şi deosebiri. Ca şi schiţa, povestirea este o specie literară pe cât de simplă, pe atât de captivantă, deoarece suscită din plin curiozitatea ascultătorului sau a cititorului. Ca şi schiţa, povestirea narează un singur fapt epic. Spre deosebire de schiţă, povestirea fabulează o întâmplare încheiată; are un conflict, un crescendo spre punctul culminant şi un deznodământ; toate aceste momente se caracterizează prin limite restrânse, pentru a nu depăşi timpul necesar relatării ei.

Asemănătoare cu nuvela, de care o deosebeşte o mai mare implicare personală a naratorului în faptele relatate. Construcţia este mai puţin riguroasă decât schiţa şi nuvela. Desfăşurarea acţiunii este mai destinsă, mai puţin tensionată decât în nuvelă. Spre deosebire de nuvelă, povestirea dezvoltă, pe un singur plan, o întâmplare neîntreruptă şi are un caracter dominant subiectiv, în timp ce nuvela este mai sobră, mai obiectivă, povestirea presupune o participare afectivă mai intensă. Povestirea apelează, în mai mare măsură decât nuvela, la modalităţi plastice (imagini vizuale, auditive; cultivă gestul, mişcarea, culoarea).

Principala caracteristică a povestirii (care o diferenţiază de celelalte specii epice) este aceea că faptele sunt relatate din punctul de vedere al unui narator care a trăit el însuşi evenimentele sau care a fost martor la desfăşurarea lor integrală ori parţială. Relaţia narator - cititor este mai directă şi mai strânsă decât în cazul altor specii; faptul că naratorul este cel care a trăit sau văzut întâmplarea conferă acestei pecii o puternică impresie de autenticitate, mai multă sensibilitate şi forţă de atracţie.

Are un caracter subiectiv şi oral iar naratorul foloseşte persoana I, întrunind adesea statutul de personaj sau de martor al evenimentelor. Individualitatea narativă a povestirii se datorează raporturilor dintre narator, ascultător, personaj şi limbaj.

Povestirea implică o relaţie specială între narator şi ascultător, impunând un ceremonial al discursului menit să capteze atenţia şi a cultiva o stare de aşteptare. Naratorul împrumută diverse roluri: narator, martor, confident. El apelează la formule de captare a atenţiei ascultătorului şi de implicare a acestuia în naraţiune. Experienţa lui de viaţă, mediul social, sexul şi vârsta îşi pun amprenta asupra povestirii. În funcţie de intenţiile naratorului, povestirea poate stârni hazul, poate aduce exemple morale ori poate determina convingeri şi atitudini. În funcţie de sursele de inspiraţie, povestirea poate fi fantastic-mitologică, realistă ori istorică. Este prezent dialogul, a monologul, stilul direct sau stilul indirect.

Când povestirea nu este o unitate narativă autonomă, ci un pretext pentru a introduce alte povestiri înlănţuite într-un ciclu unitar, ea poartă numele de povestire în ramă sau în cadru.

În literatura universală, scriitorii care au abordat specia povestirii sunt: E.A. Poe (Povestiri ale grotescului şi arabescului), Nikolai Gogol (Serile în cătunul de lângă Dikanka), Ivan Turgheniev (Povestirile unui vânător), Gustave Flaubert (Trei povestiri), Emile Zola (Povestiri pentru Ninon), Alphonse Daudet (Povestiri din moara mea), iar în literatura română, povestirea a fost inaugurată de către cărturarii medievali şi diversificată în epoca modernă de prozatori, precum: Ion Creangă, Ioan Slavici, Ioan Al. Brătescu Voineşti, Emil Gârleanu, Ion Agârbiceanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu etc.

Copilăria este o temă frecventă în povestirile lui Mihail Sadoveanu, îndeosebi copilăria orfanilor. Critica a remarcat şi un reflex autobiografic, scriitorul însuşi pierzându-şi mama la o vârstă fragedă, dar păstrându-i o amintire plină de veneraţie toată viaţa.