Portretul literar al personajului principal Ştefan cel Mare din romanul „Fraţii Jderi”, de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este creatorul romanului istoric în literatura română. În opera sa, prozatorul ilustrează trei secole din istoria Moldovei: secolul al XV-lea (Ştefan cel Mare), secolul al XVI-lea (Ion Vodă cel Viteaz), secolul al XVII-lea (Ştefan Tomşa, Vasile Lupu, Duca-Vodă).

Viziunea lui Sadoveanu asupra istoriei este aceea a unui proces complex, cu perioade de ascensiune sau decădere, într-o succesiune imprevizibilă. El realizează o armonizare a contrariilor, îmbinând epopeea, eroicul şi grandiosul cu maleficul, nesemnificativul, antieroicul. Pentru Sadoveanu, aşadar, istoria înseamnă progres, civilizaţie, modernizare, stabilitate politică, evoluţie economică dar şi regres, primitivism, tiranie, instabilitate politică şi sărăcie.

Prozatorul are harul de a armoniza realul cu legendarul, într-o dimensiune fabuloasă, înălţând personajele la statutul unor semizei, prin etica şi faptele lor exemplare: Ştefan cel Mare, Ion Vodă cel Cumplit, Nicoară Potcoavă etc. Raportul dramatic dintre om şi istorie este ilustrat prin neconcordanţa dintre fluxul evenimentelor şi aspiraţiile umane, acestea din urmă rămânând neîmplinite din cauza agresivităţii pe care întâmplările istorice o exercită asupra individului.

Sadoveanu construieşte personaje dilematice, al căror conflict interior se declanşează între datoria responsabilităţii istorice şi pasiunile omeneşti. Atunci când iese învingător sentimentul datoriei, personajele sunt eroi exemplari ai neamului românesc. Când, dimpotrivă, conducătorii sunt dezinteresaţi de soarta ţării, romancierul creează personaje fără semnificaţie istorică şi fără aură legendară, antieroi, pe care istoria nu-i reţine între valorile neamului.

Atmosfera înălţătoare a prozei sadoveniene se datorează limbajului inconfundabil, care îmbină, cu o tainică magie, limba arhaică şi stilul cronicilor cu cea mai aleasă şi fermecătoare limbă populară moldovenească, rezultând o muzicalitate incantatorie, în care se manifestă, remarcabil, sugestia verbală.

În romanul Fraţii Jderi, Mihail Sadoveanu evocă epoca de glorie a Moldovei în secolul al XV-lea. Romanul se compune din trei volume, fiecare purtând un titlul semnificativ pentru esenţa subiectului: Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul Alb (1936) şi Oamenii Măriei Sale (1942).

Opera are în centru epoca de strălucire a domniei lui Ştefan cel Mare, cuprinsă în perioada 1469-1475, fiind prezentată de însuşi autorul ei cu subtitlul „roman istoric” şi este o epopee de reconstituire a atmosferei din acea perioadă, cu o deosebită autenticitate a evocării, o cronică, o legendă, un poem folcloric, un roman realist, un roman de aventură, un roman de dragoste, un roman de familie, un roman social. De aceea, această operă este cunoscută ca fiind „un roman de romane”, o adevărată rapsodie naţională, în care se împleteşte frumosul cu sublimul şi cu tragicul.

Ştefan cel Mare, personajul principal al romanului, este voievodul Moldovei, aşadar un personaj atestat istoric. Personalitate complexă (personaj „rotund”), Ştefan cel Mare este conturat prin două ipostaze: una ca domnitor, şi cealaltă ca om. Principalele trăsături ale protagonistului sunt inspirate din portretul făcut în Letopiseţul Ţării Moldovei, de Grigore Ureche: „se vorbeşte prin sate despre Măria Sa că-i om nu prea mare de stat, însă groaznic când îşi încruntă sprânceana”.

Deşi concis, portretul fizic pe care Sadoveanu îl face, în mod direct domnitorului, este semnificativ şi din punct de vedere psihologic: „Vodă Ştefan, călcând în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul de primăvară. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scurt de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus”. Accentuarea privirii sugerează forţa morală a eroului, marea sa voinţă, precum şi autoritatea lui asupra celor din jur.

Un alt personaj, Nechifor Căliman, îi face, în mod direct, un portret alegoric, „acolo şede Vodă ca un cerb frumos cu stea în frunte, iar împrejurul cerbului numai jivine”. Vodă Ştefan este un personaj construit mai ales din naraţiunile celorlalte personaje, el fiind la început absent, dar influenţând comportamentul oamenilor care-l aşteaptă şi care-i conferă o aură divină, de unde se compune şi valenţa legendară a voievodului. Se creează impresia că şi forţele naturii i se supun: „de când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omăturile îmbelşugate”.

Apariţia voievodului în roman are loc într-un moment cu totul deosebit, la Sărbătoarea Hramului Mănăstirii Neamţ, unde este adunată întreaga suflare omenească a Moldovei. Naratorul ilustrează cu măiestrie regizorală mişcările scenice ale mulţimii, duhul legendei, atmosfera de ireal ce învăluie totul. Se simt şi se aud reacţiile celor care îl aşteaptă pe Măria Sa cu o nerăbdare crescândă, „ca şi cum s-ar fi aprins pulbere de puşcă”.

Prozatorul pregăteşte cu artă apariţia domnitorului, creând o emoţie puternică în rândul maselor de moldoveni, iar evenimentul este notat prin reacţii şi gesturi foarte sugestive: „femeile prinseră a se tângui cu mâinile la tâmple şi a-şi căuta pruncii”. Atmosfera este redată prin verbe impersonale („se aude”, „se spune”, „se aşteaptă”, „are să se întâmple”), iar personalitatea voievodului se conturează prin acumulări treptate de păreri ale oamenilor: „numai un om viteaz poate cuteza să ridice ochii spre Măria Sa, cei nevrednici să-şi plece capetele în ţărână”.

Figura legendară începe să se contureze, indirect, prin întrebările pe care şi le pun oamenii despre Vodă, dacă „e cumplit la vedere” sau dacă are un „anume paloş cu care ceartă pe unii boieri?”. Ştefan apare în toată măreţia sa monumentală, „călare pe cal alb”, iar efectul asupra mulţimii este miraculos, „o femeie naşte de emoţie slobozind din măruntaiele ei un prunc”.

Ştefan este o personalitate recunoscută a Renaşterii: „Măria Sa a băut apa înţelepciunii din aceeaşi fântână răsăriteană din care s-a adăpat Apusul”. El este un învăţat, un mag iniţiat în tainele naturii, pentru că, aşa cum se autocaracterizează, „noi domnii şi stăpânitorii trebuie să urmăm pilda soarelui, dând în fiecare zi lumină şi căldură fără a primi”. Voievodul este familiar cu supuşii, apropiat de oamenii simpli, îi cunoaşte pe fiecare după nume, face dreptate celor mulţi, este generos şi îi răsplăteşte pe cei care luptă pentru libertatea Moldovei, însă cu boierimea trădătoare este neîndurător, pedepsindu-i exemplar.

Spirit justiţiar, Ştefan este neînduplecat cu cei ce greşesc, instaurând în Moldova orânduiala, siguranţa şi respectul dreptăţii, de aceea este venerat şi iubit de cei mulţi, dar şi temut de aceia care sunt tentaţi de trădare şi necinste, Vodă exercitând, astfel, o autoritate deplină asupra tuturor. Orice încercare de trădare a marii boierimi este imediat anihilată, pentru că Ştefan consideră că în Moldova sunt prea mulţi stăpâni şi „nu trebuie să fie decât unul”.

Ca personaj istoric, Ştefan cel Mare este simbolul puterii, autoritatea, instanţa supremă în Moldova, cel care trebuie să înţeleagă „de ce răsare şi asfinţeşte soarele”, deoarece „numai prostimea vieţuieşte pentru pântece”. Puterea supremă a domnitorului stârneşte spaimă şi admiraţie, sfială şi încredere, Voievodul este un înţelept care ajunge la cunoaştere prin respectarea ritualurilor strămoşeşti, astfel vânătoarea de la Izvorul Alb este iniţiatică, destinul Moldovei şi al domnitorului dezvăluindu-se prin integrarea în permanenţa naturii, singura dătătoare de forţă şi înţelepciune.

Ştefan cel Mare este şi un personaj clasic pentru că acţionează mereu sub imperiul datoriei faţă de ţară şi popor, iar între raţiune şi pasiune învinge totdeauna raţiunea, responsabilitatea de domnitor al Moldovei deţinând supremaţia în faţa slăbiciunilor omeneşti. Ştefan cel Mare se defineşte, mai ales, ca personaj romantic, având aură mitică şi legendară, trăsăturile excepţionale reieşind, în mod direct, din opiniile oamenilor şi, indirect, din comportamentul voievodului în bătălii, unde dovedeşte o vitejie fabuloasă precum şi din relaţiile cu celelalte personaje, răsplătindu-i pe eroii Moldovei şi pedepsind fără milă pe boierii trădători şi lacomi.

Definitorie pentru patriotismul fierbinte şi eroismul lui excepţional este lupta de la Vaslui, ca simbol al tuturor izbânzilor sale împotriva duşmanilor ţării, prilej cu care naratorul îl ilustrează ca păstrător al legilor nescrise strămoşeşti, ce trăieşte în cultul eroilor Moldovei, pe care-i pomeneşte pe fiecare pe nume, rugându-se pentru sufletul lor şi pentru care porunceşte să se împlinească sfânta slujbă şi datină a îngropăciunii.

Ştefan cel Mare simbolizează tipul domnitorului suveran luminat şi autoritar, înconjurat de boieri şi răzeşi supuşi voinţei sale. Este exponent al idealurilor de libertate şi dreptate ale poporului său, fiind înălţat la condiţia de supraom, căpătând trăsături mitice şi legendare. Trăsăturile ce domină portretul lui Ştefan cel Mare sunt aşadar: patriotismul fierbinte, setea pentru adevăr, vitejia, curajul, puterea de sacrificiu, spiritul justiţiar, toate acestea puse în slujba poporului şi a ţării,.cărora le-a dedicat întreaga viaţă.

Mihail Sadoveanu vede în Ştefan cel Mare, ca şi Nicolae Iorga, pe „cel mai cinstit şi mai harnic domnitor, straşnic la mânie şi senin în iertare”, aşa cum îl portretizase şi Grigore Ureche în Letopiseţ „iute la mânie”, menţinându-l într-o aură legendară prin modul în care se răsfrânge în conştiinţa celorlalţi, situând personajul la limita dintre fantastic şi real, dintre mit şi istorie, dintre istorie şi legendă.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …