Portretul literar al personajului principal Domnu Trandafir din povestirea „Domnu Trandafir”, de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu a creat o proză epico-lirică, în care se evidenţiază, cu mare forţă de evocare, particularităţile moldoveanului blând şi înţelept, simbolizându-l, parcă, pe acest scriitor masiv, „cu surâs blajin”, care „stă în mijlocul unui popor, zâmbind părinteşte generaţiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut şi păşind spre viitor”. (George Călinescu)

Sadoveanu a fost fascinat de anii copilăriei, a descifrat literele din abecedarul lui Creangă şi, ca şi acest mare povestitor, a evocat figura luminoasă a învăţătorului său de la şcoala din Paşcani, Mihai Busuioc, care l-a inspirat în conturarea personajului principal, real şi eponim (care dă numele operei) totodată, al acestei povestiri. Apărută mai întâi în revista „Albina” (1905), apoi în volumul La noi în Viişoara (1927), povestirea Domnu Trandafir este realizată sub forma unei epistole (scrisoare), iar naraţiunea este la persoana I.

Ca structură, povestirea are două părţi, prima este o descriere ce conturează trăsăturile fizice ale eroului, iar cea de a doua, prin naraţiune şi dialog, reliefează îndeosebi trăsăturile morale (sufleteşti) ale domnului Trandafir. Scrisoarea naratorului are în centru portretul complex (personaj „rotund”) al personajului principal, realizat prin îmbinarea însuşirilor fizice cu cele sufleteşti.

În prima parte a povestirii, este descris drumul pe care naratorul îl parcurge cu o „birjă mare”, de la mănăstirea Neamţului către „locul unde m-am născut”. Adresarea directă, formulată la persoana a II-a singular, este specifică stilului epistolar şi ilustrează, totodată, caracteristica de naraţiune memorialistică: „Mă gândeam la vremea când am cutreierat cu tine aceste locuri [...]”.

Chipul dascălului se conturează în memoria povestitorului din amintirile copilăriei, este, aşadar, un portret memorialistic, alcătuit din evocări, din ceea ce s-a întipărit profund în mintea şi sufletul autorului, deoarece povestirea are caracter autobiografic, învăţătorul lui Mihail Sadoveanu, căruia-i spunea Domnul Busuioc, este modelul uman pentru crearea personajului literar Domnu Trandafir. În debutul povestirii, naratorul, revenind pe meleagurile natale, revede cu bucurie locurile dragi, care-i trezesc amintirile copilăriei, „vii şi luminoase”, iar dintre toate „chipurile trecutului” răsare desluşit (clar) chipul învăţătorului său, domnu Trandafir.

Portretul dascălului este realizat în mod direct, prin descriere, figura învăţătorului rămânând neschimbată în memoria naratorului: „înalt, bine legat, cu mustăcioara neagră pe care şi-o tundea totdeauna scurt”. Trăsăturile fizice, exprimate direct prin epitetele „înalt”, „mustăcioara neagră”, sunt completate cu cele morale, între care blândeţea învăţătorului fiind sugerată de expresia „zâmbind cu bunătate”.

Amintirile naratorului aduc în prezent imaginea clasei, în care învăţau simultan (în acelaşi timp, concomitent) toţi elevii din clasele primare, de aceea el putuse afla încă din clasa întâi „istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul” pe care le povestea Domnu. Lecţiile de istorie îi înfiorau pe băieţi, iar explicaţiile învăţătorului erau atât de „minunate”, încât elevii auzeau, parcă, „freamătul luptelor”.

Din aceste rememorări (amintiri) reies, în mod indirect, talentul didactic, vocaţia în predarea lecţiilor, precum şi patriotismul „Domnului”, care povestea cu emoţie faptele de vitejie ale eroilor din istoria românilor. Impresionat şi acum de personalitatea puternică a învăţătorului, naratorul îl caracterizează direct, afirmând că „Domnu nostru a fost un om deosebit”, atât prin inteligenţa sclipitoare („îi scânteiau privirile”), cât şi prin măiestria cu care evoca „mărirea strămoşilor”, trăsături desprinse indirect din gestul pe care-l făcea domnu Trandafir cu mâna, de parcă „ridica o perdea de pe trecut”.

Gândurile naratorului se îndreaptă către alte fapte cărora, atunci când era copil, nu le acorda prea mare importanţă. În mod indirect, se evidenţiază prin epitete pasiunea domnului Trandafir pentru profesie, întrucât, deşi era un om „năcăjit” şi „amărât”, „hărţuit de administraţie”, venea cu drag la şcoală pentru a împărtăşi elevilor „învăţătura de toate zilele”.

Amintirile naratorului conturează interesul pe care „Domnu” îl avea pentru educaţia elevilor, responsabilitatea lui de a forma copiilor o personalitate complexă. Aceste trăsături morale se desprind indirect din faptele învăţătorului, care îi învăţa pe elevi cântece şi rugăciuni, le insufla respect pentru trecutul istoric şi le stimula încrederea în forţele proprii. Toate învăţăturile dobândite de copii au fost ca nişte seminţe sădite în sufletele lor, care „au înflorit bogat mai târziu”, metafore care accentuează patriotismul, credinţa în Dumnezeu şi tactul pedagogic, însuşiri ce compun personalitatea complexă a dascălului.

O nouă imagine din copilărie vine în prezent pentru a ilustra, în mod indirect, dragostea pentru literatură a învăţătorului, care i-a fermecat pe copii cu glasul său „ca un cântec frumos” atunci când le-a citit Povestea lui Harap-Alb, scrisă de „moş Creangă”. Apropiindu-se de locul unde odată fusese şcoala, naratorul este trist şi înduioşat că domnu Trandafir murise, „nu mai era nici vesel, nici trist, nici bătrân...”.

Partea a doua a scrisorii - şi a povestirii totodată - începe cu descrierea meleagurilor natale, care au rămas „vii pentru sufletul meu” şi cu amintirea întâmplărilor „luminoase ale copilăriei aşa de îndepărtate”. Naratorul este foarte mişcat de locul în care era odată şcoala şi unde acum nu mai este nimic, iar emoţia puternică pe care o simte este comunicată prietenului căruia îi este adresată scrisoarea.

Autorul îşi aminteşte prima zi de şcoală, prima întâlnire cu domnu Trandafir, prilej cu care face o descriere succintă a înfăţişării acestuia, apelând la epitete: „om bine făcut, puţin chel în vârful capului, cu ochi foarte blajini”, trăsături fizice exprimate în mod direct, care conturează un om blând şi viguros. Sinceritatea şi căldura sufletească reies din descrierea directă a altor însuşiri fizice: „Când zâmbea, se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi, cu strungă mare la mijloc” (strungăreaţă = distanţă mai mare decât în mod obişnuit între cei doi dinţi din faţă).

Portretul domnului Trandafir continuă prin caracterizare indirectă, reliefând pasiunea pentru profesia de dascăl şi patriotismul profund, trăsături reieşite din gesturile şi atitudinea personajului: atunci când îi învăţa pe copii să recite poezii patriotice, „vorbea tare şi înălţa în sus braţul drept”. Înainte de a le citi vreo poveste de Ion Creangă, domnu Trandafir îşi privea elevii cu bunătate, le zâmbea „ţinând cartea la piept, în dreptul inimii”, în timp ce în clasă se lăsa o linişte totală, „ca într-o biserică”.

În continuarea scrisorii, prin adresare directă, naratorul îi destăinuie prietenului său că însuşirea cunoştinţelor de gramatică şi aritmetică devenise banală în comparaţie cu „învăţătura cealaltă, sufletească, pe care ne-o da Domnu!”. În cadrul povestirii, urmează conturarea chipului atât de luminos al învăţătorului Trandafir prin alte procedee artistice: naraţiunea şi dialogul.

Trăsăturile morale ce individualizează personalitatea impresionantă a dascălului reies în mod indirect dintr-o întâmplare surprinzătoare. Într-o zi, doi străini au venit să viziteze şcoala. Domnu, care era „foarte gospodăros” şi meticulos (caracterizare directă făcută de către narator), supraveghea descărcarea unui car cu fân, în timp ce elevii erau în clasă cu monitorii (elevi mai mari şi mai bine pregătiţi, care îl ajută pe învăţător la predarea materiei şi la menţinerea disciplinei).

La solicitarea străinilor, învăţătorul îi invită pe cei doi orăşeni în clasă, unde aceştia pun tot felul de întrebări, după care îl roagă pe dascăl să ţină o lecţie. Din această întâmplare, reies în mod indirect talentul didactic, sensibilitatea şi inteligenţa domnului Trandafir. Musafirii misterioşi sunt plăcut impresionaţi de lecţie, de aceea capătă „altă lumină în ochi” şi au glasurile schimbate. Domnu este foarte mirat atunci când află că unul dintre cei doi străini era inspector, iar celălalt era chiar „ministrul şcoalelor”, care-l felicită zâmbind pe inimosul învăţător pentru lecţia excepţională la care asistaseră.

Amintindu-şi întâmplarea, naratorul reliefează încă o dată pasiunea domnului Trandafir pentru profesie, argumentând că învăţătorului îi era drag să-i înveţe pe copii. Învăţătorul se supăra foarte rar, cea mai aspră dojana fiind „Măi domnule!”, iar atunci, cel admonestat se ruşina atât de tare, încât îi venea să intre în pământ.

Altă dată, când se zvonise că Domnu va fi mutat într-o comună, peste Siret, toţi băieţii au hotărât să-l urmeze la noul loc, însă nu a mai fost nevoie, deoarece învăţătorul a rămas pentru totdeauna „pe pământul nostru”, unde a fost şi îngropat. Din atitudinea acestor personaje reiese, în mod indirect, faptul că Domnu inspira respect, admiraţie şi era foarte iubit de elevii săi.

Revenind la prezent, naratorul este cuprins de tristeţe atunci când vede crucea de stejar, „înnegrită de ploi”, şi un brad ce străjuiau mormântul. Din păcate, pe cruce se mai puteau citi doar câteva cuvinte: „Aici odihneşte robul lui D-zeu Neculai Trandafir...”. Mâhnirea naratorului este accentuată de faptul că nici şcoala nu mai exista, băieţii învăţau acum într-o clădire „nouă, naltă şi frumoasă”. Locul pe care odinioară fusese şcoala, deşi acum este pustiu, păstrează amintirea personalităţii excepţionale a domnului Trandafir: „în locul acela odată a trăit un om.”

Autorul-narator a scris epistola pentru a rememora chipul unui învăţător model, care, deşi trăise cu mulţi ani în urmă, rămăsese în memoria elevului de odinioară la fel de îndrăgit şi de venerat. În centrul acestei scrisori se află personajul literar Domnu Trandafir, care este şi protagonistul (personaj principal) povestirii create sub forma unei scrisori.

Amintirile autobiografice ale lui Mihail Sadoveanu subliniază sensibilitatea prozatorului, care a atins „culmile artei portretistice” prin creionarea figurii „de neuitat a învăţătorului Busuioc, întruchipat de personajul literar Domnu Trandafir. Asemenea lui Ion Creangă, scriitorul păstrează amintirile copilăriei cu sfinţenie, adânc înfipte în sufletul său: „Mulţămesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie”.

Check Also

Caracterizarea personajului Mutul din nuvela „O reparaţie”, de I.L. Caragiale

Mutul din nuvela O reparaţie, de I.L. Caragiale, este unul dintre cei patru locatari ai …

Caracterizarea personajului Miţa Baston din drama „D’ale carnavalului”, de I.L. Caragiale

Spre deosebire de Nae Girimea, Iordache, Didina Mazu, Ipistatul şi Catindatul care, fie sunt rătăciţi …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţele „Căldură mare”, „Five o’clock”, „Iniţiativa…”, „Inspecţiune”, „Justiţie”, „La Moşi”, „Lanţul slăbiciunilor”, „Mitică”, „Proces-verbal”, „Tot Mitică”, „Tren de plăcere” şi „1 Aprilie”, de I.L. Caragiale

Gruparea textelor caragialiene unde apare nominal personajul, rezervă lectorului numeroase surprize şi revelaţii şocante ce …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Ţal!…”, de I.L. Caragiale

Să-l urmărim puţin în acţiune pe Mitică, degajat de povara prejudecăţilor inerţiale şi etichetelor tendenţios-simplificatoare. …

Caracterizarea personajului Mitică din schiţa „Inspecţiune”, de I.L. Caragiale

Camaradul Mitică din Inspecţiune, de I.L. Caragiale, este o apariţie halucinantă, enigmatică, nebuloasă şi neguroasă, …