Populaţia Transilvaniei în secolul al XVIII-lea

Secolul al XVIII-lea, mai ales în cea de a doua jumătate, reprezintă în general, în comparaţie cu cel precedent, o epocă de linişte internă, fără războaie pustiitoare, ceea ce a avut ca urmare creşterea simţitoare a populaţiei. Datele statistice în această privinţă reprezintă rezultatele unor numărători parţiale.

Cel dintâi recensământ general a fost întreprins abia în 1785-1786, pe timpul lui Iosif al II-lea, când au fost înregistraţi în principatul Transilvaniei 1.440.986 de locuitori stabili, 20.833 veniţi din alte părţi şi 23.218 notaţi ca lipsind temporar de la domiciliul lor. Pentru a afla totalul populaţiei mai trebuie însă adăugaţi soldaţii şi locuitorii din graniţă, deci încă aproape 200.000 de suflete. Deoarece datele recensământului nu au consemnat pe locuitori după naţionalitate sau confesiune, în privinţa aceasta nu se pot da decât evaluări probabile, folosind unele numărători parţiale anterioare.

Românii au fost înregistraţi după confesiuni în 1733, în urma dispoziţiei episcopului Inochentie Micu, apoi în 1750, pe timpul episcopului Petru Pavel Aron, şi, în sfârşit, a treia oară, în 1760-1762, din ordinul generalului Buccow. Ultima numărătoare, fiind întreprinsă de organele administrative, poate fi socotită că se apropie mai mult de realitate. În 1760-1762 au fost înregistrate 157.088 de familii româneşti, ceea ce, înmulţit cu 5, ar da 785.440 de suflete pe care, dacă le raportăm la numărul saşilor şi ungurilor dat de Iosif Benko pentru anul 1766, obţinem următoarele proporţii: români 66,46%, unguri şi secui 21,62%, saşi 11,72%.

Caracterul covârşitor românesc al populaţiei era recunoscut şi de Maria Tereza, care numea Transilvania, „principatul nostru românesc”. O numărătoare întreprinsă de guvernul principatului Transilvaniei în 1767 a înregistrat locuitorii ţării după categoriile sociale. În frunte sunt amintiţi magnaţii cu 262 de familii. Nobilimea de rând număra 25.947 de familii, fiind cuprinşi aici nu numai nobilimea mijlocie, dar şi nobilii cu o sesie, pătura nobiliară a secuilor (primipili), precum şi boierii români din Ţara Făgăraşului.

Urmau apoi saşii liberi (18.364 de familii), ungurii liberi (5.553 de familii), secuii liberi (7.866 de familii) şi românii liberi (14 648 de familii). Orăşenii numărau 11.865 de familii, minerii 636, iar tăietorii de sare 923. Pătura cea mai largă a populaţiei era constituită din iobagi (107.945 de familii) şi jeleri (45.495 de familii). La urmă sunt amintite şi unele categorii mai restrânse, cum ar fi ţiganii, grecii, armenii, evreii şi alţii.

Deoarece o parte a teritoriului Banatului era mai slab populată din cauza mlaştinilor şi a climei nesănătoase, s-a procedat la punerea lui în valoare prin secarea bălţilor şi aducerea de colonişti din afara ţării. Coloniştilor li se asigura nu numai un lot însemnat de pământ, dar şi casă de locuit, uneltele şi vitele de muncă necesare, precum şi scutirea de sarcini faţă de stat un anumit număr de ani. Opera de colonizare întreprinsă de austrieci în Banat cuprinde două perioade distincte.

Între 1719 şi 1739 au fost colonizate 55 de localităţi cu germani, italieni, francezi, spanioli şi bulgari catolici. Majoritatea coloniştilor au fost aşezaţi în satele româneşti şi sârbeşti, care devin localităţi cu populaţie mixtă, unde autorităţile le repartizau terenurile cele mai fertile. Uneori însă populaţia băştinaşă era evacuată în întregime, cum s-a întâmplat la Aradul Nou, care, înainte de a fi colonizat cu germani, se chema Schela şi era locuit de români şi sârbi. În urma dispoziţiei guvernatorului Mercy, românii au fost strămutaţi la Mănăştur, iar sârbii şi-au întemeiat un sat nou, Fenlacul.

În etapa a doua a colonizării Banatului, care începe după 1763, numărul imigranţilor a sporit continuu. Astfel, dacă în 1.768 au fost aşezate 462 de familii, cuprinzând 1.888 de persoane, în 1773 numărul nou-veniţilor s-a ridicat la 1.385 de familii, cu un total de 5.568 de suflete. În timpul domniei lui Iosif al II-lea, înlesnirile acordate coloniştilor au sporit şi mai mult. Imigranţii primeau, în afara cheltuielilor de transport, şi câte 2 florini de cap.

Suprafaţa lotului de pământ arabil varia între 8 şi 34 de iugăre, în funcţie de numărul membrilor familiei care avea să-l folosească. Coloniştilor li se mai distribuiau gratuit o pereche de boi sau cai, o oaie, căruţă, plug şi alte unelte necesare la munca câmpului. Ca urmare a acestei politici de stat, la moartea lui Iosif al II-lea populaţia colonizată a Banatului număra aproape 80.000 de suflete. Colonizări masive cu imigranţi din Germania s-au întreprins şi în comitatele Arad şi Sătmar.

În ceea ce priveşte naţionalitatea populaţiei Banatului, o statistică fiscală din 1743 înscrie 542 de sate, dintre care 380 erau româneşti, 121 sârbeşti, 19 sârbeşti-româneşti, 15 germane, 2 româno-germane, iar restul bulgare, italiene etc. Recensământul din timpul guvernatorului Clary von Altringen (1770) a înregistrat 317.928 de locuitori în districtele camerale, reprezentaţi astfel după naţionalitate: români 181.639, sârbi 78.780, bulgari 8.683, ţigani 5.272, germani, italieni şi francezi colonizaţi 43.201, evrei 353. Proporţia românilor este şi mai mare dacă se adaugă grănicerii şi familiile lor din districtele Panciova, Palanca Nouă, Mehadia şi 23 de sate din ţinutul Caransebeşului necuprinse în recensământ.

Check Also

Ecoul Războiului de Independenţă în Transilvania

Războiul de Independenţă purtat de România în 1877-1878 a avut un puternic ecou în Transilvania, …

Clasele şi păturile sociale din Transilvania în perioada 1849-1867

Ţărănimea Procesul de diferenţiere a ţărănimii, început încă înainte de evoluţia din 1848, s-a accentuat …

Industria în Transilvania (1822-1847)

În deceniile premergătoare revoluţiei burgheze, chiar şi unii stăpâni de moşie care urmăreau lărgirea pieţei …

Adâncirea crizei feudale în Transilvania. Încercări de reforme (1822-1847)

În deceniul al treilea din secolul al XIX-lea, Imperiul habsburgic continuă să rămână sub raportul …

Consolidarea voievodatului Transilvaniei şi lupta antiotomană a ţărilor române sub conducerea lui Iancu de Hunedoara (1441-1456)

În prima jumătate a veacului al XV-lea, primejdia cotropirii otomane a început să ameninţe direct …