Politicile culturale şi românii din afara graniţelor

Epoca constituirii şi organizării statului naţional român modern, marcată de revoluţia de la 1848, de actul Unirii din 1859 şi de războiul de independenţă din 1877-1878 se încheiase. Cultura acestei epoci contribuise prin căile ei proprii, la procesul de transformare a României moderne ea fiind o cultură naţională militantă. Deşi lipsită de cadrul politic al unui stat pe deplin unitar, viata culturală a românilor a beneficiat de o relativă coeziune.

În perioada 1878-1918, Vechiul Regat a constituit centrul către care au gravitat forţele creatoare din provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină. Unii oameni de cultură din Transilvania, Bucovina şi Basarabia s-au stabilit definitiv la sud şi răsărit de Carpaţi. Alţii au continuat să trăiască şi să activeze în provinciile natale, dar au păstrat o strânsă legătură cu România.

Învăţământul

Învăţământul a devenit preocuparea constantă a acestei perioade. Acţiunea de modernizare a învăţământului au început-o cărturarii Gheorghe Lazăr în Ţara Românească şi Gheorghe Asachi în Moldova. Prin Regulamentele Organice s-a introdus în Principatele Române învăţământul public. O măsură importantă privind organizarea sistemului de învăţământ din România şi a accesului tuturor categoriilor sociale la educaţie a reprezentat-o Legea Instrucţiunii publice a lui Alexandru Ioan Cuza din 1864, care introducea obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar.

În acelaşi timp are loc dezvoltarea învăţământului superior prin înfiinţarea universităţilor din Iaşi, în 1860 şi Bucureşti, în 1864. În opera de modernizare a sistemului de învăţământ din România se remarcă în mod special activitatea lui Spiru Haret, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Ocupând funcţia de ministru al Instrucţiunii Publice în mai multe rânduri, „omul şcoalelor”, cum a mai fost numit, a reorganizat pe baze moderne învăţământul de toate gradele şi a iniţiat un amplu program de construire a localurilor de şcoli în mediul rural.

Pentru românii aflaţi sub stăpânirea străină obiectivul principal a fost apărarea şcolilor cu predare în limba naţională. În Transilvania şi Bucovina existau şcoli româneşti de nivel primar şi mediu, dar se simţea lipsa învăţământului superior. În Transilvania, pentru români, învăţământul superior s-a limitat la existenţa facultăţilor de teologie: ortodoxe la Sibiu, Arad şi Caransebeş şi unite la Blaj, Lugoj, Oradea şi Gherla.

Universitatea din Cluj, înfiinţată în 1872, era inaccesibilă populaţiei româneşti deoarece predarea se realiza în limba maghiară. Politica de maghiarizare promovată de statul ungar după crearea Imperiului Austro-Ungar (1867) a afectat învăţământul românesc din Transilvania. Legile Trefort din 1879 şi 1883 şi mai ales legea Appony din 1907, au dus la închiderea unui număr mare de şcoli secundare, ajungând în 1914 la doar 2.170 faţă de 3.000 câte erau în 1880.

În Bucovina situaţia învăţământului românesc era asemănătoare cu cea din Transilvania. Politica de germanizare s-a manifestat în şcolile româneşti. Deşi în planul de învăţământ al liceelor, gimnaziilor şi a unor instituţii de învăţământ superior a fost introdusă limba şi literatura română, predarea acesteia se făcea în limba germană. În cadrul universităţii de la Cernăuţi, înfiinţată în 1875, a fost organizată o catedră de limbă şi literatură română.

În Basarabia situaţia învăţământului pentru români este mult mai dramatică. Politica de deznaţionalizare a populaţiei româneşti a culminat cu interzicerea folosirii limbi române în scoli, în 1867. În Dobrogea învăţământul românesc a beneficiat de sprijinul guvernului României şi al unor dascăli veniţi din celelalte teritorii. Profesorul ardelean Nifon Bălăşescu şi-a adus contribuţia la ridicarea mai multor şcoli primare.

Instituţii de cultură, societăţi şi asociaţii culturale

În dezvoltarea culturii un rol foarte important l-au avut o serie de societăţi şi instituţii de cultură. Un element de coeziune a spiritului creator din întreg spaţiul românesc l-a reprezentat Academia Română, înfiinţată în 1879 printr-un decret regal. Ea a devenit forul în jurul căruia s-au grupat cele mai importante forţe creatoare ale poporului român, atât din Vechiul Regat, cât şi din provinciile aflate sub dominaţie străină.

Românii din afara graniţelor

Unirea din 1859 nu a adus în graniţele statului naţional român toate teritoriile locuite de români. Astfel Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Dobrogea au rămas în componenţa statelor vecine. Transilvania a cunoscut după revoluţia de la 1848 un regim neoabsolutist. Noul regim şi-a asociat o componentă reformistă promovând o serie de măsuri în anumite domenii: economie, societate, învăţământ, biserică. Începând cu anul 1860, instaurarea unui regim liberal permite afirmarea politică a naţionalităţilor, deci şi a românilor din imperiu. Transilvania dispunea acum de autonomie internă.

În 1863-1864 la Sibiu a fost convocată Dieta în cadrul căreia, urmare a unei reprezentări româneşti semnificative, au fost adoptate: legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române şi a confesiunilor sale cu celelalte naţiuni din Transilvania şi legea prin care limba română era recunoscută drept limbă oficială în Transilvania, alături de cea maghiară şi germană. În 1861 a luat fiinţă la Sibiu Asociaţia Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) care şi-a adus o contribuţie majoră la susţinerea mişcării culturale naţionale a românilor transilvăneni.

Procesul politic liberal a fost stopat prin constituirea dualismului austro-ungar în 1867. Transilvania a fost anexată Ungariei pierzându-şi autonomia, iar populaţia majoritară românească a fost lipsită de drepturi. În aceste condiţii obiectivul urmărit de fruntaşii românilor a fost recâştigarea autonomiei Transilvaniei. Primul protest vehement împotriva dualismului a fost „Pronunciamentul de la Blaj” din 1868.

În 1869 i-au fiinţă două partide ale românilor: Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, condus de Alexandru Mocioni şi Partidul Naţional al Românilor din Transilvania condus de Ilie Măcelariu. În 1881 cele două partide se unesc formându-se Partidul Naţional Român. Au existat în cadrul elitei româneşti puncte de vedere diferite în privinţa tacticii politice ce trebuie adoptată: „pasivismul” , susţinut de cei mai mulţi conducători în frunte cu Ioan Raţiu, care susţinea, ca formă de protest neparticiparea la viaţa politică a Ungariei şi „activismul” promovat de o grupare în frunte cu mitropolitul Andrei Şaguna, care susţinea necesitatea participării la viaţa politică.

Apogeul politicii româneşti bazată pe pasivism a fost Memorandumul înaintat de fruntaşii mişcării româneşti Curţii imperiale de la Viena în 1892. Memorandumul, care cerea în principal înlăturarea dualismului şi acordarea autonomiei Transilvaniei, a fost trimis de Curtea de la Viena guvernului maghiar care l-a respins, iar semnatarii lui au fost judecaţi şi condamnaţi în 1894.

La începutul secolului al XX-lea tactica pasivismului a fost abandonată de noii fruntaşi ai mişcării, dintre care s-au remarcat „tribuniştii” - care impun activismul. Programul PNR din 1905 stabileşte un nou obiectiv: recunoaşterea individualităţii politice a românilor în cadrul statului maghiar. Treptat tot mai mulţi fruntaşi români vor deveni adepţii unirii Transilvaniei cu România. Lupta românilor ardeleni a fost susţinută de românii din Regat prin diferite mijloace.

Bucovina, parte a teritoriului Moldovei, anexată de habsburgi în 1775, cu o populaţie majoritar românească la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost supusă unui intens proces de deznaţionalizare. Această politică a vizat în special biserica şi şcoala, unde a fost interzisă folosirea limbii române. A fost încurajată aşezarea ucrainienilor, rutenilor şi germanilor în Bucovina, astfel că ponderea populaţiei româneşti a scăzut conţinu, ajungând în 1910 la doar 34,4% din populaţie. Mişcarea naţională a românilor din Bucovina s-a desfăşurat cu precădere pe tărâm cultural.

Au fost organizate societăţi culturale: Concordia, Junimea, Dacia, Societatea pentru Literatura şi Cultura Română, s-au editat numeroase gazete: Bucovina, Gazeta Bucovinei, Aurora Română, Patria, au fost organizate comemorări şi aniversări ale unor evenimente din istoria naţională (1875, comemorarea a 100 de ani de la anexarea Bucovinei, 1904 - 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare), a fost susţinută afirmarea învăţământului în limba română. În 1892 a luat fiinţă Partidul Naţional Român din Bucovina care a reuşit să-şi trimită deputaţi în Parlamentul de la Viena.

Aniversarea unor evenimente din istoria neamului a fost un prilej de strângere a legăturilor cu românii de pretutindeni. Românii din Vechiul Regat au participat la aceste acţiuni şi s-au solidarizat cu acţiunile unor intelectuali care vizau regenerarea vieţii culturale şi bisericeşti în această provincie (Iancu Flondor, mitropolitul Silvestru Morariu).

Basarabia, teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, a fost anexată în 1812 de Rusia. Autorităţile ţariste au urmărit integrarea rapidă a acestei provincii româneşti în imperiu, promovând o agresivă politică de deznaţionalizare. Au încurajat colonizarea, în provincie, a populaţiei rusofone, a germanilor, găgăuzilor şi bulgarilor. În 1867 limba română a fost interzisă în şcoli, în instituţiile statului şi biserică, fiind impusă limba rusă. Ponderea populaţiei româneşti a cunoscut o scădere continuă în raport cu celelalte naţionalităţi ajungând de la 86 % în 1834, la 56% în 1918.

Mişcarea naţională a populaţiei româneşti a fost condusă de intelectuali remarcabili: Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Pantelimon Halipa etc. După revoluţia rusă din 1905, când a avut loc o oarecare liberalizare, a fost înfiinţată „Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale”, au fost editate ziarele „Basarabia” şi „Cuvânt Moldovenesc” care au susţinut drepturile naţionale. În paralel conducătorii mişcării au menţinut strânse legături cu oamenii de cultură şi politici din Regat. Statul român a sprijinit material şi cultural activitatea acestora.

Check Also

Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …