Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de V. Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

După ce i se revelă literatura populară, Vasile Alecsandri ia hotărârea culegerii ei. Aceasta trebuia să fi început poate chiar din toamna anului 1848, „descoperirea” folclorului românesc răsunând la acea dată într-o conştiinţă ca a scriitorului nostru, impregnată chiar fără ca el să-şi dea seama bine de întregul interes pentru folclor ce-l întâlnise în anii săi de studii în Franţa, de la Fauriel, cu a sa Chants populaires de la Grece moderne (1824), până la muzica atât de impregnată de filoane populare poloneze, atât de caracteristică şi atât de plină de prestigiu european a lui Chopin. În orice caz, în 1844, scriitorul strânsese suficient de mult material folcloric ca să se gândească la publicarea lui într-un voluta. Într-o notă din „Propăşirea”, reprodusă şi de „Gazeta Transilvaniei”, Alecsandri anunţa apropiata tipărire a unui volum cu poezii populare, solicitând eventuale noi materiale de la cititori.

Volumul n-a apărut însă atunci, dar scriitorul a continuat să strângă material şi să-l orânduiască, să-l pregătească pentru tipărire. Într-un calendar pe anul 1848, deci la sfârşitul lui 1847, apărea balada Pălmaşul codrilor, prima ce o publica din nenumăratele ce le avea încă de la acea dată, la gruparea cărora reluase lucrul, aşa cum mărturisea în corespondenţa sa din această vreme, după încheierea dramaticului episod de dragoste cu Elena Negri. De altfel, publicând Păunaşul codrilor, Alecsandri anunţa din nou că Poeziile populare sunt sub tipar, ceea ce pune în lumină în orice caz că această intenţie era mereu prezentă în conştiinţa lui.

Ele n-au apărut însă nici de astă dată. Este foarte posibil ca anunţul din calendarul pe 1848 să nu fi fost o simplă anticipare, ci să fi corespuns unei situaţii reale, iar evenimentele revoluţionare din martie 1848 de la Iaşi, apoi exilul poetului să fi întrerupt lucrul, definitivarea şi publicai ea în acel moment. În orice caz, în mai 1849, cu ocazia călătoriei de la Paris la Constantinopole, tatăl său i-a adus din ţară manuscrisele între care se aflau şi culegerile de poezii populare.

Din august 1849, când revine la Paris, reia cu cea mai mare intensitate lucrul la definitivarea culegerii sale de poezii populare. La sfârşitul lui septembrie din acest an, în febra acestei elaborări şi dorind să pregătească spiritele pentru înţelegerea în întreaga lor bogăţie lăuntrică şi expresivă a baladelor populare, din care câteva mostre trimitea pentru a fi publicate Bucovinei lui Hurmuzache, Alecsandri scria prima parte din studiul Românii şi poezia lor, a cărui redactare şi publicare a continuat şi în cursul anului următor, însoţind numeroasele balade ce s-au publicat în această vreme în revista cernăuţeană.

În sfârşit, în 1852, apare prima parte din Poezii poporale, Balade (Cântice bătrâneşti) adunate şi îndreptate de Vasile Alecsandri, 104 pagini de formatul 13/19 cm, scoase de tipografia „Buciumul român” din Iaşi. Partea a doua a acestei culegeri a apărut în anul următor. Cu aceasta, Alecsandri neîndoielnic punea o piatră de hotar folcloristicii româneşti.

Vasile Alecsandri

Culegerea poeziilor populare realizată de Alecsandri, care a avut un mare ecou în ţară, a devenit de îndată o „piesă” de cea mai mare importanţă pentru propaganda românească în Apus. Scriitorul nostru însuşi, sfătuit de Prosper Merimee, dar mai cu seamă pentru a răspunde nevoii de a face cunoscut, în acea perioadă de pregătire a Unirii, în Apusul Europei, poporul român, a tradus această culegere în limba franceză: Ballades et chants populaires de la Roumanie (Principautes danubiennes). Recueillis et traduits par V. Alecsandri. Avec introduction par M. A. Ubicini (Paris, 1855).

O antologie de poezie românească, în care, lângă versuri din ciţiva poeţi români ai vremii, apar şi poezii populare din culegerea lui Alecsandri scoate, un an mai târziu, Henry Stanley într-o traducere engleză: Rouman Anthology (Hertford, 1856); iar în 1857, Wilhelm de Kotzebue, prieten cu Alecsandri încă din vremea când locuise el însuşi în Moldova, de care rămăsese legat prin sinceră afecţiune, publica o traducere germană: Rumanische Volkspoesie. Gesammelt und geordet von B. Alecsandri (Berlin, 1857).

Alecsandri însă, publicând culegerea sa de literatură populară din 1852-1853, nu-şi epuizase materialele. Diverse împrejurări îl împiedică o bună bucată de vreme să continue această preţioasă publicare începută. În 1855, în câteva suplimente ale României literare, Alecsandri publică noi materiale de literatură populară. Pentru că problema Unirii devenea în acel moment de prim plan, scriitorul nostru ţine ca în culegerile sale de folclor să reprezinte toate provinciile româneşti. În note foarte clare, care atestă deplina onestitate a scriitorului, el arată că materialul din Transilvania şi Banat în parte l-a cules singur, cu prilejul pribegiei din 1848, în parte i-a fost comunicat de alţii, iar cel din Valahia este transcris după Spitalul amorului al lui Anton Pann.

În iarna 1861-1862, în primăvara şi vara anului 1862, scriitorul lucrează intens la desăvârşirea ediţiei mai complete de poezii populare, pe care o încheie definitiv încă de la Paris, în vara 1862. La începutul lui octombrie, el încredinţează Elenei Cuza manuscrisul, pentru a fi tipărit şi vândut în folosul azilului Elena Doamna, întemeiat recent de soţia domnitorului. Ediţia apare în sfârşit în condiţii tehnice excepţionale, spre sfârşitul anului 1866, poate chiar la începutul lui 1867. Această ediţie, Poezii populare ale românilor adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri (Bucureşti, 1866), fiind cea mai completă şi cea din urmă alcătuită de autor, o considerăm ediţie de bază, reproducând-o, cu mici excepţii, în întregime în ediţia de faţă.

De-a lungul anilor, relativ târziu după publicarea ei, mai cu seamă către sfârşitul secolului trecut, culegerea lui Alecsandri a avut numeroşi critici, dintre care unii n-au fost lipsiţi, în împrejurările obiective ale momentului, de intenţii vădit minimalizatoare. Nu este, fireşte, simplă întâmplare că analiza critică riguroasă a activităţii folcloristice desfăşurate cu mult înainte de scriitor se produce târziu de tot, în cadrul campaniei de denigrare a lui Alecsandri de la sfârşitul vieţii acestuia. Obiecţia principală ce se aducea de către denigratorii scriitorului nostru în activitatea lui de folclorist era că a „îndreptat”, a modificat, în consecinţă a alterat şi chiar falsificat textul autentic al poeziilor populare din ediţia sa.

Folcloriştii obiectivi au recunoscut că procedeul unei reproduceri nu întru totul riguros exactă, care este un principiu elementar al culegerii de folclor astăzi, nu era rezultatul unei uşurinţe şi cu atât mai puţin al unei tendinţe de falsificare, ci corespunde nivelului folcloristicii europene de la mijlocul secolului trecut. De altfel, în această privinţă nu trebuie să uităm că, foarte onest, scriitorul a consemnat explicit metoda sa de culegere, care era curentă la data respectivă, indicând că textele sunt „îndreptate” de el.

Dar această indicaţie nu trebuie interpretată nici într-un chip excesiv, care e clar că nu corespunde realităţii. Cercetarea materialului demonstrează fără putinţă de tăgadă că intervenţiile scriitorului nu sunt masive, ci adăugiri, eliminări, sau stilizări de amănunt, în genere el respectând textul popular cules cu un simţ uneori surprinzător. Am da în această privinţă doar două fapte deosebit de concludente. Primul e că renunţă să includă între poeziile populare, aşa cum avea iniţial intenţia, poemul Mărioara-Florioara şi că de câte ori include între cele populare câte o poezie ce-i aparţine, specifică acest lucru. De altfel, o asemenea includere corespundea unui anumit spirit al epocii despre ceea ce este literatură populară, pe care la un moment dat îl formula George Bariţiu, iar mai târziu Eminescu însuşi.

Al doilea fapt, mi se pare încă mai important şi mai convingător, pentru că el relevă tocmai respectul lui Alecsandri pentru creaţia populară. Este vorba de faptul că el îşi dă seama sau crede că Mioriţei îi lipseşte sfârşitul, marchează limpede acest lucru prin rândul de puncte de la sfârşitul baladei şi o şi spune, dar nici o clipă nu-i trece prin minte să alcătuiască el un final. Dată fiind onestitatea şi sinceritatea de care a dat totdeauna dovadă Alecsandri, cred că putem accepta, în spiritul celor afirmate până aici, ca întru totul valabile declaraţiile pe care el le făcea la 1874 tânărului cercetător Crăciunescu, care-i ceruse să precizeze în ce consta contribuţia sa personală la poeziile populare pe care le publicase.

„Nu le-am făcut nici o modificare - spunea foarte limpede scriitorul nostru - afară de câteva versuri adăugate de către lăutari ţigani, pe care am găsit de cuvinţă să le las afară. Pentru unele din aceste poezii am făcut ceea ce un giuvaergiu ar face pentru unele pietre preţioase. Am respectat subiectul, stilul, forma şi chiar mai multe din rime incorecte care fac parte integrantă din caracterul lor. Departe de a le fi aranjat în conformitate cu gustul modern, le-am conservat ca pe nişte giuvaeruri de aur, pe care le-aş fi găsit acoperite de rugină şi turtite. Le-am curăţat de petele de rugină, şi le-am dat strălucirea primitivă. Iată tot meritul meu. Comoara aparţine poporului, care singur era în stare să producă minuni atât de originale... Este uşor de crezut că dacă natura binevoitoare m-ar fi înzestrat cu un geniu atât de puternic, în stare să compună Mioriţa, un Toma Alimoş, un Mihu Copilul etc. - m-aş fi simţit onorat şi aş fi fost destul de egoist pentru a le publica sub a mea iscălitură.”

În ediţia aceasta au fost reproduse notele lui Alecsandri, ele constituind, un adevărat document de epocă, unul din aspectele pe care le îmbrăca pe plan literar lupta naţională şi socială atunci. Este însă evident că în această privinţă trebuie să fim foarte circumspecţi. Alecsandri era totuşi, când depăşea terenul „instinctului artistic” şi intra în domeniul strict ştiinţific, un diletant. De aceea, notele din ediţia poeziilor populare, păstrându-şi interesul dacă sunt examinate în mod critic, sunt în linii mari depăşite din punct de vedere ştiinţific.

Ele oglindesc tendinţele patriotice, naţionale - în sensul bun al cuvântului - ale scriitorului, dorinţa lui de a ilustra însuşirile etice, fizice, estetice ale românului din popor, atitudinea antiboierească, simpatia pentru haiduci etc. etc. Dar nu e mai puţin adevărat că uneori în aceste note îşi fac loc exagerări, confuzii, erori - fie cu intenţie, din simplă şi sinceră dorinţă de a servi cauza poporului său, fie fără intenţie, din pricina mentalităţii sale. Trebuie să mai adăugăm, însă, că asemenea note, în care-şi fac loc exagerări, confuzii sau erori de fapte sau de interpretare sunt rare şi niciodată nu îmbracă forme foarte grave.

Încă în 1872, salutând noua ediţie a Cronicelor României, B.P. Hasdeu spunea: „Kogălniceanu în literatura istorică a României şi Alecsandri în literatura noastră poporană joacă până la un punct rolul lui Columb în privinţa geografică. America exista din ziua creaţiunii şi a cunoscuseră de secoli întreprizii plutaşi din Scandinavia; dar marele genovez cel dintâi a dat-o la lumină şi printr-însul ieşită la lumină ea va rămânea pentru totdeauna copilul lui Columb. Tot astfel cronicele şi doinele române nu sunt nici ele noi, şi nu odată le-au atins ici-colea în treacăt câte un turist în undele vieţii noastre naţionale; însă numai Kogălniceanu şi numai Alecsandri se pot făli de a le fi scos din întunerec, înfruntând amândoi, asemenea lui Columb, stupida indiferenţă şi chiar invidiosul sarcasm al contemporanilor.

Lor li se aplică pe deplin energicul vers al anticului poet: «Plin de gloria ta, acest monument te cuprinde pe tine, deşi nu este al tău!» Vor trece sute de ani, dar niciodată nu va răsuna numele unui Mihu-Copilul, Toma Alimoş, Erculean etc. fără ca ecoul să nu vibreze: Alecsandri!” dar în anii din urmă, academicianul George Călinescu, în cadrul unor discuţii în jurul poeziei populare în genere şi a valorii diverselor variante, făcând din Mioriţa la drept vorbind un adevărat simbol al poeziei populare din culegerea lui Alecsandri şi implicit apreciind însăşi valoarea de folclorist a acestuia, conchidea că „nu Mioriţa ca Ur-ballade e o capodoperă, ci unele variante ale ei în frunte, orice s-ar zice, cu versiunea V. Alecsandri”.

Şi între aceştia doi, între atâţia alţii, dominant ca un uriaş munte, Sadoveanu spune cuvinte ce rămân ca săpate în bronz despre aceeaşi Mioriţă din versiunea scriitorului nostru, strălucită întrupare reprezentativă a întregii lui activităţi folcloristice: „Din nou, în leagănul acesta al munţilor ş-al baladelor, mă simţeam uimit şi săgetat de lacrimi şi înţelegeam ce suflet de adevărat poet a avut marele Alecsandri. Căci el întâia oară a auzit ducând silabele misterioase ale Mioriţei în plaiurile munţilor Moldovei. El a urmărit-o din vale-n vale, din ecou de vânt în ecou de bucium; el i-a simţit forma fină şi mlădioasă în variantele tufoase şi imperfecte; el a căutat-o până ce-a găsit-o pusă ca o piatră rară, perfectă şi unică, aşa cum ne-a transmis-o. Balada aceasta fără seamăn în literatura noastră este cel mai mare titlu de glorie al poetului de la Mirceşti. Dacă numai atâta ar fi făcut, era de ajuns ca să trăiască până la amurgul neamului.”

Poate râvni vreodată cineva la o recunoaştere mai mare şi mai deplină a străduinţelor sale? Şi putem cere noi, fără să renunţăm la nimic din exigenţele ştiinţifice fireşti, chezăşie mai temeinică decât asemenea mărturii pentru aurul curat al gândirii şi simţirii poporului pe care Alecsandri le-a ştiut aduna în epocala sa culegere Poezii populare ale Românilor?

Check Also

Legenda lui Jolde, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Ideea acestei drame istorice, nedusă până la capăt, încolţeşte în mintea lui Alecsandri la Mirceşti, …

Becri-Mustafa, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Schiţa unei drame istorice în trei acte cu acest titlu se află pe fila 14r …

La Bucureşti, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

În scrierile sale dramatice de după 1862, Vasile Alecsandri critica multele păcate ale administraţiei şi …

Sânziana şi Pepelea, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

După apariţia în volum a lui Despot-Vodă, Vasile Alecsandri părăseşte Bucureştii, pe la jumătatea lui …

Les bonnets de la comtesse, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

În iarna 1863-1864, când Vasile Alecsandri atinsese vârsta de 43 de ani, faima lui de …