Petru Dumitriu

Petru Dumitriu (8 mai 1924, Baziaş, judeţul Caraş-Severin - 6 aprilie 2002, Metz, Franţa) - prozator, dramaturg şi eseist. Tatăl său, Petre Dumitriu (născut în 1890), se trăgea dintr-o familie ţărănească din judeţul Ilfov. Străbunicul scriitorului era fierar, pe bunicul său îl chema Nicolae Dumitru şi era, se pare, mic negustor. Negustorul şi-a dat copilul la şcoală şi, cu această ocazie, Dumitru a devenit Dumitriu. Tatăl lui Dumitriu a îmbrăţişat cariera militară, a făcut războiul, a fost decorat şi a avansat până la gradul de colonel. Mama, Theresa (născută la Bucureşti, 10 septembrie 1894), este fiica Ecaterinei şi a lui Carol von Debretzy, inginer secui din Sfântu Gheorghe; mama lui Dumitriu şi-a petrecut anii tinereţii la Dresda. Era protestantă, de cultură germană şi franceză. A moştenit de la părinţi o casă şi o vie la Baziaş. Aici îl cunoaşte pe tânărul ofiţer de grăniceri Petre Dumitriu. Limba lor comună a fost, la început, franceza. Primul lor născut, Petru, viitorul prozator, este botezat în religia tatălui (ortodox). La fel al doilea copil, Carolina (Lia), născută în 1926, la Turtucaia, în Cadrilater. În privinţa limbii, mama - fire voluntară - tranşează: „Copiii mei sunt copiii soţului meu; el e român, copiii vor fi români; n-am să-i învăţ ungureşte”.

Dumitriu începe şcoala primară la Orşova (1930). Tot aici urmează şi prima clasă de gimnaziu; în 1935 este înscris la gimnaziul şi, în 1938, la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, pe care îl va absolvi în 1941; prima experienţă erotică („fata din Baziaş”) e întreruptă brutal de autoritara Theresa, mama viitorului scriitor (o fantasmă reluată în Proprietatea şi posesiunea, 1991). Începându-şi studiile la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, obţine o bursă Humboldt şi, în baza ei, se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Munchen. Asistă la epurarea profesorilor „nearieni”. Unul dintre ei, Kurt Huber, a fost decapitat de nazişti. Întrerupe studiile în 1944; pregătea o teză despre Jacob Boehme. Întors în ţară, încearcă să se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Nu reuşeşte. Face gazetărie la „Fapta”.

În 1943, debutase cu proza Nocturnă la Munchen în „Revista Fundaţiilor Regale”. Începuse să scrie în 1938, în franceză: Les Trois combats avec l’Hydre (text pierdut) şi o piesă în versuri, Meşterul Manole (text de asemenea pierdut). Este remarcat de Dumitru Caracostea, apoi de Camil Petrescu. Publică în „Revista Fundaţiilor Regale”, în 1944, povestirile Niobe şi Argonautica sau Fabuloasa aventură, cea de-a doua fiind distinsă de revistă cu Premiul pentru cea mai bună proză a anului. Din juriu fac parte prozatoarea Henriette Yvonne Stahl (cu ea, Dumitriu va avea mai târziu o legătură sentimentală puternică, încheiată, în 1952, cu o căsătorie), Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu şi Felix Aderca. Tot acum (1945), reuşeşte să publice în „Revista Fundaţiilor Regale” piesa Preludiu la Electra, cu note autobiografice, şi scrie altă piesă, Greşala sau Procurorul tiranului, rămasă în manuscris, comentată favorabil de Petru Comarnescu în „Universul literar”.

În 1946, publică, în „Caiet de poezie”, supliment al „Revistei Fundaţiilor Regale”, un ciclu de şapte poeme. Poemele sunt însoţite de o prezentare elogioasă făcută de Tudor Arghezi: „Asemăn poema Cetitorule cu o perlă care creşte în straturi concentrice; dar cu cât se adaugă cuvinte mai depărtate în timp de cele care au tradus emoţia generatoare, cu atât este mai puţin poemă. Ai gusta desigur textul nemijlocit, forma primă. Dar multora li s-ar părea această formă haotică, şi emoţia, de nerecunoscut fără frază, numai cu ajutorul succesiunii de imagini; şi pe bună dreptate. Elaborarea textului este asemănătoare cu demersul esenţial al ştiinţei, care consistă în a introduce înţelesuri în datele brute ale realităţii. Aşa, eu întâi am copiat fluxul mental, apoi am încercat să leg imaginile între ele, prin sensuri. Cetitorule, vei continua cum îţi place operaţiunea aceasta: vei adăuga sensuri; vei adăuga mai ales vibraţia emoţională specifică ţie.” Peste un an, Dumitriu scoate primul volum, Euridice. 8 proze, consemnat de George Călinescu în „Naţiunea”: „nu-i lipsit de graţia condeiului şi de paletă; clasicităţile sale sunt revopsite în culori vii”.

În 1948, intră redactor la „Flacăra”, trece apoi la „Viaţa românească” (în 1953 ajunge redactor-şef). Publică, în 1948, în „Viaţa românească” fragmentul Duşmănie care va intra, ulterior, în romanele sale, şi Bedros din Bazargic (în „Contemporanul”), iar în 1949, nuvelele Bijuterii de familie, Vânătoare de lupi şi Nopţile din iunie. Tot acum, tipăreşte broşura O sută de kilometri. În 1950, începe să publice în „Contemporanul” şi în „Viaţa românească” fragmente din romanul Drum fără pulbere (apărut în volum în 1951), având ca temă construirea Canalului Dunăre - Marea Neagră. Va fi compromisul cel mai mare pe care îl face tânărul prozator. A încercat, va explica el mai târziu, să încheie un pact cu diavolul roşu pentru a trece puntea. Puntea a trecut-o, compromisul moral şi estetic a rămas. Dumitriu a plătit pentru el cu 42 de ani de exil.

În 1952, începe să tipărească fragmente din alt roman, Pasărea furtunii, cu un conflict şi în stilul realismului socialist, dominant atunci. Câteva pagini de evocare rămân. Are o intensă activitate publicistică în revistele vremii, unde justifică ideologia regimului comunist şi tezele lui privitoare la literatură. Pasărea furtunii apare, în volum, în 1954. Tot acum, Dumitriu publică volumul de articole Despre viaţă şi cărţi (cu însemnări din perioada 1948-1954) şi fragmente epice din ceea ce, în 1956, va deveni trilogia Cronică de familie.

În 1955, i se joacă piesa La ora 6 (scrisă în colaborare cu Sonia Filip). Continuă tipărirea unor episoade (Aquarium, 1956) ce vor intra în trilogie. Tipăreşte, sub numele său, traducerea din Hamlet; în realitate, traducerea era făcută, cum va mărturisi Dumitriu mai târziu, de Ion Vinea care avea, atunci, interdicţie de a publica. La Congresul Uniunii Scriitorilor din 1956, se detaşează de formula „literatură de partid”, susţinută de ideologii literari ai momentului, zicând că literatura trebuie să fie realistă. În acelaşi an, Editions du Seuil îi publică o ediţie prescurtată din Cronica de familie sub titlul Les Boyaras, tradusă de Constantin Borănescu-Lahovary şi Mariana Vitoreanu (transpunerea este revăzută de Frederic Mars).

În 1957, apare volumul Noi şi neobarbarii (eseuri şi articole publicate în „Gazeta literară” şi „Contemporanul”). Divorţează de Henriette Yvonne Stahl. Începe să scrie o continuare a Cronicii de familie sub forma unei Colecţii de Biografii, Autobiografii şi Memorii Contemporane; primele texte apar în „Steaua” din 1958. Un proiect epic vast pe care nu l-a încheiat; multe naraţiuni rămân necunoscute.

Dumitriu se căsătoreşte, în 1958, cu Irina Fotino (născută Medrea), ilegalistă, originară din Transilvania. Editions du Seuil îi republică, în trei volume, Les Boyaras. În martie 1959, i se naşte primul copil, Irina-Ileana. Intră în conflict cu Mihai Beniuc şi cu Leonte Răutu (atotputernicul şef al direcţiei de propagandă al CC al PMR). Este dat afară de la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, unde era director, şi i se oferă un post onorific la Consiliul Superior al Editurilor.

În februarie 1960, i se permite să facă o călătorie, cu soţia, în ţările socialiste, în vederea unei documentări. Evadează din Berlinul de Est în Berlinul de Vest prin punctul de frontieră Charlie (nu se construise încă zidul Berlinului). În maşină, Dumitriu are ascunse manuscrisele sale (îndeosebi note, însemnările din Colecţia de Biografii, Autobiografii şi Memorii Contemporane). Lasă în ţară un copil. Scrie lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cerându-i să-i trimită, pe adresa domnului Gallimard, copilul rămas ostatic. Se adresează Ambasadei Franţei din Bonn, dar nu primeşte răspuns timp de 2 ani. Părinţii şi sora sunt arestaţi. Irina-Ileana, fiica, este trimisă sub alt nume într-un orfelinat.

Dumitriu primeşte în 1961 cetăţenia germană. În acelaşi an scrie Rendez-vous au Jugement Dernier. Aici şi în romanul Incognito (scris iniţial în limba română, text din nefericire pierdut) introduce elemente din Colecţia de Biografii... Se stabileşte la Frankfurt într-un apartament modest. I se naşte, în 1961, a doua fiică, Carolina. Sora lui Dumitriu (medic ortoped) este eliberată din închisoare şi trimisă să lucreze la Sanatoriul Dobriţa din Gorj. Sunt eliberaţi şi părinţii, în 1962, apare la Paris Incognito, romanul cel mai important scris de Dumitriu în exil, iar scriitorul este propus pentru Premiul Academiei Franceze. Un vechi prieten din vremea studiilor la Universitatea din Munchen, Ernst Teves, devenit industriaş, îl susţine materialiceşte.

În 1964, publică L’Extreme-Occident, roman autobiografic, despre dezamăgirea pe care i-o va provoca, după cum va spune el mai târziu, „imperiul frigului” (Occidentul), după ce fugise de „socialismul tătărăsc” (comunismul răsăritean). În acelaşi an, îşi recapătă fiica rămasă în România. Dumitriu lucrează ca agent de publicitate pentru Beethmann Bank. Cunoaşte pe Samuel Fischer, editor la „Frankfurter Algemeine Zeitung”, unde publică articole despre lumea pe care o părăsise. Scrie mult.

Publică în 1966 romanul Les Inities, cu o temă germană, apoi, Le Sourire sarde (1967), despre tema alienării individului; în 1968, începe o trilogie romanescă, L’Homme aux yeux gris, Retour a Milo şi Le Beau voyage (ultimele două apărute în 1969), un roman istoric cu tema căutării lui Dumnezeu. Trece printr-o puternică criză existenţială şi psihică şi are o tentativă de sinucidere în 1970; repetă gestul în 1975 şi 1978. Distruge versiunea românească a Biografiilor... Timp de 10 ani nu scrie nimic, ani întregi nu iese din casă. Prietenul Ernst Teves îl ajută să trăiască.

În 1978, începe să redacteze confesiunea Au Dieu inconnu (apărută în 1979), o autobiografie spirituală. Moare, în 1981, prietenul şi binefăcătorul său Ernst Teves. Dumitriu se converteşte la catolicism (1981). Publică Zero ou le point de depart şi Comment ne pas l’aimer! - un eseu biografic despre viaţa lui Iisus, pornind de la Evanghelia lui Marcu. Propoziţia acestuia - „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” - va fi punctul de plecare în toate confesiunile spirituale ale lui Dumitriu.

În 1982, călătoreşte la New York. Tipăreşte, în 1983, eseul autobiografic La Liberte (despre condiţia individului la Est şi Vest), apoi un volum de povestiri, Mon semblable, mon frere, şi, din nou, o confesiune, Walkie-Talkie, cu subtitlul Marcher vers Dieu, parler a Dieu. În 1987, îl părăseşte soţia. Dumitriu scrie un roman despre tinereţea sa îndepărtată, La Femme au miroir (1988), apoi La Moisson (1989), carte dedicată Francoisei Mohr, alsaciană din Metz, profesoară de filosofie la un colegiu catolic. O cunoscuse cu un an înainte; se stabileşte la Metz. Lucrează mult, îşi găseşte un oarecare echilibru.

În 1990, publică volumul de povestiri Les Amours singulieres, cu tema metempsihozei. Reia legăturile cu viaţa literară românească. În 1991, îi reapar Euridice şi, din seria Biografii..., micul, excepţionalul roman Proprietatea şi posesiunea. Este vorba despre un alt stil şi altă anvergură intelectuală în proza lui. În 1993, se reeditează la Bucureşti Cronica de familie şi este tradus romanul Incognito. Dumitriu o duce, materialiceşte, greu. Traduce din germană în franceză (1994) cartea lui Eugen Drewermann, Das Madchen ohne Hande, o interpretare de tip psihanalitic a unei povestiri a Fraţilor Grimm. Scrie în engleză eseul Non credo, oro, rămas în manuscris. În martie 1993, Eugen Simion are cu el, la Metz, o convorbire care va fi publicată, într-o primă variantă, în 1994. În noiembrie 1996, îl întâlneşte din nou, de data aceasta la Strasbourg, şi continuă discuţia.

În 1998, apare ediţia a doua, mult amplificată, a cărţii Convorbiri cu Petru Dumitriu. Scriitorul vorbeşte despre exilul „câinos” prin care a trecut. Îşi deconspiră modelele filosofice, are curajul să spună că nu-i place Joyce. „Am fost un Galilei, n-am fost Bruno.” Promite să scrie din nou în româneşte. În 1996, se întoarce, după 36 de ani, în România, la invitaţia preşedintelui Ion Iliescu. Scriitorii români îl primesc, cu mici excepţii, cu ostilitate, amintindu-i vechile lui compromisuri. Numit consilier cultural itinerant de preşedintele Ion Iliescu, Dumitriu îşi pierde funcţia (şi sprijinul material) când se schimbă guvernul, în 1997. Moare în spitalul din Metz. Urna funerară a scriitorului este depusă în cimitirul din Jussy, în capela familiei Mohr.

Euridice. 8 proze (1947) constituie alături de Întâlnirea din pământuri (1948) de Marin Preda unul dintre debuturile cele mai interesante din anii ’40 în proza românească. O proză barocă, mitologizantă, în interiorul unor naraţiuni parabolice. Ideea de a actualiza miturile este în spiritul epocii (Jean Cocteau, Jean Anouilh, Jean Giraudoux).

Niobe sugerează cruzimea geloziei divine şi singurătatea tragică a femeii. Dumitriu imaginează, în marginea mitului, un scenariu epic mai apropiat de necesităţile prozei moderne. Cei 12 copii ai mândrei Niobe capătă în acest fel o anumită identitate: unul este negustor, altul (Alfenor) îşi iniţiază elevii în cultul solar, Lamippe şi Melia, gemene, se alătură lui Dionysos şi dispar într-o infinită orgie, Melibeea şi Xanthos încalcă legea morală (complexul oedipian) şi, după ce păcătuiesc, se sinucid. O fiică, Eunoia, măsurată şi liniştită, piere într-o căsnicie mediocră. Unul singur dintre fii, Amfion, scrie poeme şi acesta ar putea fi un simbol al scriptorului care înregistrează tragedia.

Nu se salvează însă nici el pentru că poemele sale sunt pure jocuri ale unui spirit pustiit. Niobe îşi pierde, rând pe rând, copiii şi ultima ei reflecţie în faţa tragediei care o loveşte de douăsprezece ori arată resemnare şi scepticism. Suntem deja departe de spiritul tragediei antice şi mai aproape de scepticismul omului modern: „Nu ştiu cine mi i-a luat, o, străine, zice Niobe. Nu voi încerca să mă amăgesc, clădindu-mi lumi fantastice, unde ne-am putea regăsi. A fost o întâmplare totul; repetată de douăsprezece ori, şi de infinite ori înaintea mea”.

Argonautica este „jurnalul mincinos” al unei călătorii fabuloase. Înainte de a căuta aur, lason caută un zeu unic în care să creadă. Ajunşi la Templul Cabirilor şi al Tuturor Zeilor, argonauţii participă la o dezbatere despre „Zeul inexistent”, zeul ideal, aşa cum şi-l imaginează oamenii. Armenida vede în el un zeu casnic, pedagogic, model pentru copii. Asiana, sora ei, îl gândeşte ca pe un „Domn al inimilor rănite şi îmbucătăţite”, mai apropiat, aşadar, de viziunea creştină, un altul (Euphnes) îl imaginează ca o întruchipare perfectă a metafizicii („părintele şi raţiunea lucrurilor ultime, a celor fără cauze”).

Marele Preot recomandă însă taina, tăcerea etc. Stilul acesta vine, evident, de la filosofi şi scriitorul îl va folosi în aproape toate naraţiunile din Euridice pentru a da o idee despre complexitatea pasiunilor oarbe din om. Iason este un spirit al datoriei, patimile lui sunt calculate, îndrăgostit de Amazoana şi refuzat, se serveşte de implacabila Medeea pentru a pune mâna pe aurul Colhidei. Fiica lui Aites sacrifică totul pentru o pasiune iraţională şi, fugind cu Iason, se simte purtată în mijlocul universului de „puteri dulci, dar teribile şi nemăsurate”. Natura ei tragică este abia schiţată şi naraţiunea se încheie înainte ca mitul să arate răzbunarea teribilă a femeii înşelate.

Cea mai complexă naraţiune din Euridice - şi cea mai reuşită estetic - este Metamorfoza lui Sebastian Românu. Eroii trăiesc în Pasargarda, unul dintre ei pleacă în Bactrania, altul ajunge într-un ţinut în care oamenii sunt închişi după culoarea ochilor. Motiv absurd care sugerează teroarea politică a epocii. Sebastian salvează pe Armanda printr-o căsătorie umanitară, o evită ca femeie, apoi, când se îndrăgosteşte de-a binelea de ea, descoperă o fiinţă înstrăinată şi retractilă. Ce urmează este o intrigă veche în circumstanţe noi: Armanda atrage pe scepticul Prospero şi, după ce acesta descoperă bucuria simţurilor, fuge în lume lăsând celor doi câte o scrisoare justificativă. Scuza sa este că greşeala lui mică se pierde în marea de greşeli a lumii. Experienţa îl maturizează pe Sebastian şi-i deschide calea spre inima şi trupul împietritei Armanda.

Naratorul, de faţă la toate acestea, comentează metamorfoza lui Sebastian Românu şi bucuria lui obosită şi ironică. Epica este, aici, mai legată şi simbolurile slujesc bine parabola. Textul este complex, prozatorul vizionar este dublat de un analist de multe ori pătrunzător. Efortul este de a prinde nu numai culorile unei lumi în apocalips, ci şi mişcarea imprevizibilă a psihologiei individului în situaţii capitale (suferinţa erotică, sentimentul trădării, voluptatea etc.). De aici vor ieşi, mai târziu, creatorul de atmosferă şi portretistul admirabil din Cronica de familie şi Incognito. După acest debut, consemnat între alţii de G. Călinescu, Dumitriu schimbă completamente stilul epic, adoptând - sub presiunea circumstanţelor - schemele „unicei metode de creaţie” (cum spun ideologii literari ai momentului), adică schemele realismului socialist.

Faptul se vede limpede (şi extrem de deprimant pentru spiritul critic) în nuvelele Duşmănie, O sută de kilometri, Nopţile de iunie, Vânătoarea de lupi, Dreptatea, Poveşti adevărate, Din tată în fiu, Focul nestins şi, într-o formă şi mai pregnantă, în romanele Drum fără pulbere şi Pasărea furtunii. Se asociază la aceste scrieri, un număr mare de articole publicate în ziarele şi revistele vremii, strânse, o parte dintre ele, în volumul Despre viaţă şi cărţi. Aici, prozatorul îşi exprimă, într-o manieră brutal ideologică, ceea ce în limbajul gazetăresc din acea vreme se cheamă „concepţia de viaţă” şi „gândirea artistică”. Gândirea artistică nu are mari complicaţii, ca şi concepţia de viaţă. Amândouă respectă, în chip ortodox, principiile realismului socialist care, în domeniul epicii, trebuie să unească performanţele realismului din secolul al XIX-lea cu noua ideologie a clasei muncitoare. O alianţă cel puţin bizară într-o ideologie care se revendică din „materialismul dialectic şi istoric” al lui Hegel şi Marx.

Dumitriu, nevoit - cum va justifica el mai târziu (în Convorbirile cu Eugen Simion şi cu George Pruteanu) - să supravieţuiască, el, ca scriitor, şi să-şi salveze părinţii arestaţi, le ilustrează pe toate în naraţiunile din această fază, scriind despre „lupta de clasă” din lumea satului, despre duşmanii puterii populare care uneltesc neîncetat, despre „bogătani”, care, în mod fatal, sunt „oameni cu păcat”, şi despre „lupii” vânaţi de reprezentanţii ordinei publice, în fine, despre „marile construcţii ale socialismului”. Este greu de reţinut ceva valabil din punct de vedere estetic din aceste texte dramatic conformiste: câteva pagini descriptive (peisajul dobrogean din povestirea Bedros din Bazargic) sau mesajul ascuns din Scrisoare de pe mare, o mică naraţiune pe care Ion Vartic o socoteşte „o capodoperă a prozei scurte româneşti”.

Drum fără pulbere concentrează toate fantasmagoriile literaturii angajate (varianta stalinistă) şi ale „metodei unice de creaţie”. Masivul roman (666 de pagini) poate fi socotit, din acest punct de vedere, o performanţă, un model negativ. Totul a început, explică prozatorul, printr-o vizită de documentare. Un mare proiect se anunţă: un canal care să străbată şi să fecundeze pământul sterp al Dobrogei şi să lege, totodată, Dunărea de Marea Neagră, facilitând, astfel, circulaţia pe marele fluviu (ideea nu este nouă, se discuta încă din timpul Regulamentului Organic). Gheorghiu-Dej, stimulat, se pare, de Iosif Stalin, a folosit acest proiect pentru a-şi lichida adversarii politici (reprezentanţii aristocraţiei şi ai burgheziei, oamenii politici din vechiul regim, intelectualii refractari etc.). Literatura, obedientă, a exaltat latura eroică a şantierului. Dumitriu mărturiseşte că abia după ce a publicat primele capitole din roman (în „Viaţa românească”) a aflat că „măreaţa construcţie” este, în fapt, un loc de exterminare a prizonierilor politici. Şi, când a aflat, n-a mai putut să abandoneze romanul.

Fapt sigur este că Drum fără pulbere este un execrabil roman politic care falsifică totul: tipologia, psihologia de clasă, datele esenţiale ale epocii. Viziunea gazetărească partizană şi, încă o dată, mistificatoare, este evidentă. Excepţie fac câteva pagini descriptive (despre stepa dobrogeană, cartierele pitoreşti ale Constanţei), care amintesc că în această scriere propagandistică, imensă şi falimentară, se află un scriitor autentic. Şi, cum va dovedi mai târziu, chiar un mare scriitor.

Scriitorul adevărat se putea observa, în aceeaşi perioadă de confuzie şi obedienţă, în excelenta nuvelă Bijuterii de familie, cuprinsă ulterior în trilogia Cronică de familie. Dumitriu folosea, aici, alte mijloace epice. Dar până să le utilizeze deplin, el mai scrie un roman politic, Pasărea furtunii, ceva mai coerent decât Drum fără pulbere. Schema realismului socialist rămâne însă dominantă: pescarii dintr-un sat din Deltă, aflaţi pe vaporul „Steaua lui Octombrie”, reuşesc să dezamorseze acţiunea de sabotaj pusă la cale, evident, de adversarii regimului socialist. Eroul pozitiv în această operetă realist-socialistă este Adam Jora, onest şi inteligent activist de partid, provenit din rândurile pescarilor. Ce urmează se poate ghici. O abatere de la schemă se observă în capitolul liminar (descrierea reuşită a unei furtuni pe mare) şi, în final, în prezentarea inspirată a unei scene apocaliptice: omul singur (în cazul de faţă, Adam Jora) în luptă cu stihiile mării. Din nou autorul aminteşte că talentul lui, remarcabil, are nevoie de altă viziune şi alt stil epic pentru a se ilustra în plenitudinea lui.

Prilejul i-l oferă ampla scriere romanescă Cronică de familie, cu 24 de părţi şi 335 de personaje. Un proiect ambiţios ridicat pe alte fundamente socio-psihologice şi cu alte performanţe epice. Ca formulă epică, scriitorul foloseşte ceea ce am putea numi, inspiraţi chiar de titlul cărţii, „cronica romanescă”, formulă pe care au utilizat-o şi realiştii de tip Balzac, aceia care studiau comedia umană în evoluţie. Dumitriu observă lumea românească pe o perioadă de aproximativ o sută de ani (cronica familiei Cozianu începe, propriu-zis, la 1862 şi se termină în 1954), dar în preambulul naraţiunii sunt povestite întâmplări de la 1848 şi, în continuare, din 1850, când Alexandru Cozianu dărâmă casele vechi de pe uliţa Culmea Veche şi ridică o casă nouă „potrivită cu marea lui avere”.

Unii comentatori (Dumitru Micu) văd în Cronică de familie o replică la Romanul Comăneştenilor (Duiliu Zamf irescu) şi, în genere, la proza sentimentală despre lumea aristocraţiei româneşti (de la Nicolae Filimon la Mihail Sadoveanu şi Mateiu I. Caragiale). Faptele epice pot fi judecate şi aşa, însă ambiţiile şi posibilităţile epice ale lui Dumitriu sunt de altă natură. El i-a citit, se vede clar, pe realiştii secolului al XIX-lea, dar îl ştie bine şi pe Marcel Proust, aşa încât „balzacianismul” de care s-a vorbit în cazul lui este cu mult mai complex. Este trecut, ca şi în cazul romanelor lui G. Călinescu, prin experienţa realismului psihologic, intelectualizant, din secolul al XX-lea.

Dumitriu foloseşte o metodă complexă de a picta epoca şi indivizii care o ilustrează: cronică socială, portret interior, analiza pasiunilor, descrierea vieţii intelectuale şi a mondenităţilor lumii politice, dar şi a cruzimilor şi laşităţilor, instabilităţii ei morale. Stilul naraţiunii este liber, decomplexat, prozaic, ironic când este nevoie, stil de prozator cultivat care ştie că pasiunile se pot fixa printr-o analiză rece şi elocventă. Iese, la urmă, o tipologie care se ţine minte. Davida Cozianu, fată inteligentă, nu prea frumoasă, iubeşte în taină pe amantul mamei sale, Şerban Vogoride. Din ură, pune la cale asasinarea lui, folosindu-se de iubirea lui Anghel Popescu, fiul popei Agapit, reprezentantul clasei care se ridică. Acest amestec de ură şi pasiune este bine analizat.

Conflictul sentimental se deschide spre conflictele din lumea politică (conspiraţia revoluţionarilor, complicitatea guvernului, lupta politică dintre partida lui Cuza - Kogălniceanu şi partida conservatoare a lui Vogoride, confruntările din Camera Deputaţilor etc.). Lăscăruş Lascari trece în partida lui Kogălniceanu şi, şantajând pe Davida (ştie de implicarea ei în complotul împotriva lui Vogoride), se căsătoreşte cu ea şi ajunge guvernatorul Băncii Naţionale. Davida naşte cinci copii şi se închide într-o ură devastatoare.

Prozatorul îi face, întâi, un portret la tinereţe şi altul înainte de moarte. Linii puţine, pregnante, dure: „Există un portret al ei din 1860, o fotografie făcută după metoda, părăsită de atunci, a lui Daguerre. Şi o altă fotografie din 1889, la un an înainte de moarte. Prima arată o fată de vreo optsprezece ani, în crinolină şi cu fâşii subţiri de dantele la gât şi la mâneci. Faţa îi e îngustă, copilărească; Davida îşi ţine capul sus, cu o mândrie feroce, iar ochii ei mari şi negri privesc ca spre o soartă eroică şi spre o lume în care fiinţa aceasta are toate drepturile şi va stăpâni totul şi pe toţi, după bunul ei plac şi poftele ei. A doua fotografie e a unei femei trecute de patruzeci de ani, colţuroasă, slabă, cu gura suptă şi ochii încercănaţi: pare încăpăţânată, uscată şi dură, iar privirea ei e pustie, plină de deznădejdea ostenită a unui om care nu înţelege, n-a înţeles şi nu va înţelege niciodată.”

În această manieră sunt executate şi celelalte portrete. Stil de realist iscoditor şi rece, scene reuşite (ca aceea în care Elena, fiica Davidei, ascultă la uşă ce se petrece în camera părinţilor), descrieri bune de interioare, prezentarea vestimentaţiei de epocă, conflicte sentimentale şi momente de explozie a simţurilor, portrete care vin şi revin, chiar după ce personajele au murit. O fotografie veche, o întâmplare de demult, o casă în care a locuit altă generaţie de Cozieni, toate aceste coincidenţe sunt folosite de prozator pentru a redefini, îngroşa, îmbogăţi tabloul de familie. Centrul acestei lumi imaginare este oraşul N., oraş din câmpia dunăreană. Cleopatra trăieşte cu bătrânul Lăscăruş, Eustaţiu - soţul încornorat - consultă cărţile de astrologie pentru a vedea dacă pierde sau nu procesul cu ţăranii din Dobrunu. Nu-i ocolit, în această frescă a societăţii româneşti, momentul răscoalei.

Dumitriu este, aici, aproape de viziunea lui Rebreanu. Eustaţiu Cozianu este omorât, iar senzuala, desfrânata Cleopatra îşi duce mai departe destinul ei. Dar până atunci apare, agresiv, Bonifaciu, al doilea frate al Davidei, un personaj memorabil. Om dur, fără scrupule, posedă cu violenţă pe Cleopatra, pe o altă femeie din înalta societate (Doamna Ascherliu) o repede cu vorbe mahalageşti („hai sictir, putoare”), în fine, se lansează în politică şi ajunge deputat. Este rapace şi de un cinism primitiv. O lume care se epuizează, fără perspectivă istorică şi morală.

Romancierul îngroaşă această idee şi, în ultima parte, intervine cu neinspirate reflecţii politice despre decăderea neamurilor (veche temă din literatura nuveliştilor de la 1900, tratată acolo cu duioşie şi resemnare). Alte tipuri memorabile: Elena Vorvoreanu, una dintre fiicele Davidei (Davida este, se poate zice, personajul-matrice în Cronică de familie), îşi ucide sora pentru a-i lua bijuteriile; Dimitrie Cozianu, mic geniu financiar, membru al grupului „Corupţia română” (din care fac parte profesorul Fănică Niculescu, Ghighi Duca, Titel Negruzzi, Cezar Lascari), abil politician; sculptorul Pius Dabija, un alter ego posibil al prozatorului (oricum cu multe date din biografia lui), cel care se salvează prin artă de eşecul social al clasei sale etc.

Apare şi un Petre Dumitriu (numele real al tatălui scriitorului), care trece printr-o întâmplare despre care Dumitriu a vorbit în mai multe rânduri (tânăr ofiţer, Petre Dumitriu refuză să împuşte nişte ţărani bulgari). Spre sfârşit, această cronică a lumii care petrece, bagă intrigi, trădează, combină, face carieră şi se destramă, este supusă de narator unei critici directe, vădit partizane. El renunţă la stilul obiectiv, mult mai potrivit, de până acum şi, ca să liniştească, probabil, suspiciunile cenzurii, condamnă propagandistic o clasă socială care dăduse, totuşi, mari personalităţi. Valoarea estetică a romanului scade considerabil în asemenea momente. „Mă plictisesc de moarte! - strigă Ghighi Duca - Nimic de făcut. Whisky şi pe urmă cavoul familiei.” „Căderea neamurilor” este ilustrată, între altele, prin exacerbarea sexualităţii. Prea făţiş şi în forme prea groteşti pentru a convinge epic. E limpede că Dumitriu îi sancţionează, politic şi moral, ca grup social, aşa cum va face şi George Călinescu în Scrinul negru.

Totuşi, Cronică de familie este, în laturile ei fundamentale, un mare roman, printre cele mai bune (alături de Moromeţii, Bietul Ioanide, Cel mai iubit dintre pământeni) date de literatura română după 1945. Dumitriu impune un stil epic şi stilul se bazează pe renunţarea la lirismul, viziunea mitică, umorul, fabulosul, dominante până atunci în proza românească. În linia Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, George Călinescu, el orientează romanul spre studiul de caractere şi creaţia de tipuri, cum cerea George Călinescu în Sensul clasicismului. Cronica socială se transformă, în acest caz, într-o suită de portrete şi de pasiuni definite bine, într-un limbaj prozaic şi exact, apropiat de acela al codului penal. Eroii au acces la idei şi, chiar dacă ideile nu sunt totdeauna memorabile, efortul prozatorului de a introduce experienţa intelectuală în epică este de luat în seamă. Pius Dabija şi Rafael Gheorghiu discută despre artă şi ascultă Passacaglia de Bach. Caracterele se nuanţează în funcţie de opţiunile lor artistice.

În finalul Cronicii..., Dumitriu anunţă Colecţia de Biografii, Autobiografii şi Memorii Contemporane, cu sugestia că va continua cronica comediei umane româneşti prin noi episoade. Este ceea ce, în parte, a realizat printr-o serie de fragmente publicate, parte dintre ele, în revistele vremii (Nexus - 1958; Viaţa şi moartea lui Constantin Andreica - 1958; Viaţa şi moartea unui om fără acte de identitate - 1958; Din Autobiografia lui Panait Petre -1959; Memoriile lui Toto Istrati ori Vârsta de aur sau Dulceaţa vieţii - 1959; Memoriile lui Prosper Dobre. Optimist - 1959). Altele au rămas în manuscris. Tipologia şi temele de aici reapar în Incognito, Rendez-vous au Jugement Demier şi în alte scrieri din exil.

În 1997, într-un proiect de prefaţă la ediţia Opere (ediţie ce nu a fost înfăptuită), Dumitriu notează referitor la Colecţia de Biografii...: „Am scris cu inima grea, între mârâiturile piticului sinistru Beniuc şi acreala de sus a călăului literaturii române Răutu.” Valoarea estetică a acestor fişe epice diferă de la un fragment la altul. Unele, ca Proprietatea şi posesiunea, sunt excepţionale, peste nivelul epic al Cronicii de familie. Micul roman face parte, după cum avertizează autorul, din Memoriile lui Erasmus Ionescu, născut în 1922, în oraşul N.

Un roman de familie, roman psihologic, cu o tematică gidiană. Datele esenţiale: în casa magistratului Ionescu din N., păstoreşte peste un soţ docil şi greoi, dispreţuit pe faţă, şi peste cinci copii cu firi diferite, dintre care patru băieţi, o femeie autoritară („frumoasă şi clasică, ca o Medee de Anselm Feuerbach” - zice naratorul într-un stil portretistic care uneşte observaţia directă cu referinţa culturală, stil frecvent în proza modernă). Medeea din N. se fixează afectiv asupra fiului cel mic, Cristian, şi are cu ceilalţi relaţii tensionate. A trecut prin trei crize nervoase grave (indicii pentru o ascendenţă încărcată şi pentru o natură psihică labilă) şi, în spaţiul cuprins de roman, mai cunoaşte una, manifestată prin izbucniri aprige de plâns, fuga de acasă şi baricadarea într-o cameră de hotel.

Pe fiul cel mare, Sebastian, îl urăşte în chip iraţional, pe Erasmus (naratorul) îl socoteşte mediocru şi nu-l bagă în seamă, cu Fili (Filip), tânăr cu gusturi homosexuale, raporturile sunt, tot aşa, de ostilitate. Atmosfera unei familii, bine prinsă în roman. Apar la lectură relaţiile dintre părinţi şi copii în mediul românesc, aducând în discuţie şi sugestii din câmpul psihanalizei. Sebastian este imaginea răzvrătită a tânărului care, ieşit din adolescenţă, vrea să scape de tutela unei mame posesive. El ia apărarea tatălui mediocru şi onest şi, când conflictul nu mai poate fi evitat, pleacă de acasă, înrolându-se voluntar în armată. Trimis pe frontul din răsărit, face acte de cruzime, apoi se arată plictisit („peste tot mi-e urât”) şi, dezamăgit de ipocrizia generală, dispare nu se ştie unde.

Filip este artist şi tablourile lui arată un număr de fantasme erotice care indică, pentru un ochi expert, un grav complex interior. Complexul este discutat, pe faţă, de mama freudiană atunci când fiul îi face portretul. Privind învălmăşeala de forme bărbăteşti şi femeieşti de pe pânză, de o lubricitate intensă, madam Ionescu este la început scandalizată, apoi, înţelegând mesajul ascuns al tabloului, îşi judecă sever fiul: „E în toată mâzgâleala ta un erotism absolut dezgustător, parc-ai fi obsedat! Da, da, eşti obsedat, nu te mai gândeşti la altceva decât la coadă. Fă duşuri reci”. Băiat frumos şi inteligent, Fili are succes erotic, două ciobăniţe se bat pentru el, apoi, din relatarea unui oarecare Matejko, cititorul află că pictorul obsedat de sex a optat pentru pederastie. Trăieşte oarecare vreme în Italia şi, când revine la N., are o morală deja formată. Ea se bizuie, în sensul eroilor lui Gide, pe ideea libertăţii şi a plăcerii nelimitate.

Discuţiile dintre inteligentul şi concupiscentul pederast şi fratele său, Erasmus (naratorul, rămas la plăcerile normalităţii), sunt edificatore în acest sens. Teoria lui Fili este că miturile erotice (Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta etc.) nu sunt pure şi nici esenţiale. Esenţiale sunt doar plăcerea şi puterea de a stăpâni, prin relaţii, societatea spiritelor fine. România îi pare un loc prea mic pentru a-şi realiza proiectele („ţară înapoiată semibarbară; n-am ce face aici, nu mă încape [...]; cel mai mare om de-aici e un om de mâna a treia sau a zecea în lumea largă şi mare”). Nu există în româneşte, se plânge el, un cuvânt care să exprime o senzualitate deplină. Filip vrea, de aceea, să plece, dar în altă direcţie şi cu alt scop decât fratele Sebastian. Soluţia lui este succesul monden obţinut prin abilitate şi dăruire fizică. Are un program în acest sens şi programul prevede coruperea bătrânilor cu avere şi a babelor disponibile. Strategie veche, morală mai mult decât discutabilă.

Iată în ce termeni exprimă el dorinţa de a cuceri lumea mondenă a Occidentului: „Am douăzeci şi doi de ani, am citit, am văzut, ştiu: şi sunt gata şi doritor să aflu orice. Pe urmă, am un fizic care place la toate sexele şi vârstele. Chiar dacă atracţia pe care-o simt când mă văd, sau îmi vorbesc, nu e de ordin neapărat erotic; deşi evident, în fond asta e. Se încălzesc când mă văd, femei, bărbaţi, bătrâne, tinere, bătrâni, tineri. Şi am o artă nemaipomenită să nu trezesc geloziile, iritaţia concurenţilor mai slabi. De la sine îmi vine, şi mă feresc, îi previn, mă retrag ca un tipar, puişor! Ca un tipar foarte vioi. Şi pe urmă, am talent de artist, ceea ce nu importă însă chiar atât; esenţialul este să te protejeze o clică sau un domn bătrân care poartă un colier de perle sub cămaşă. Babele sunt, nu ştiu de ce, mai dezonorante faţă de opinia publică. Şi pe urmă, o babă e una singură, pe când un domn bătrân subînţelege mii de alţi domni bătrâni, maturi sau tineri, în lungul şi-n latul Europei, toţi activi, toţi mondeni, toţi amestecaţi cu artele, distracţiile, plăcerile şi chiar şi banii. Deci, e de preferat calea aceasta”.

Îi lipseşte acestui erou matein fineţea gândirii şi chiar fineţea viciului. Teoriile lui sunt primitive în latură intelectuală şi nu au credibilitate, din pricina brutalităţii lor, în ordine psihologică şi, deci, epică. Pare de aceea un Tănase Scatiu al perversităţii. Rămâne doar intenţia prozatorului de a crea un personaj dominat de un conflict psihanalitic. El este, sub acest aspect, relativ nou în proza noastră, foarte pudică atunci când este vorba de complicaţiile vieţii sexuale. Fili moare în urma unui bombardament şi visul lui de a cuceri lumea mondenă europeană dispare în mod absurd.

Normalul, modestul Erasmus Ionescu are funcţia de martor imparţial şi, în conflictul din interiorul familiei, rolul lui este neînsemnat. Trece şi el prin tulburări erotice ale vârstei (sugestia este că el practică viciul solitudinii juvenile), dar suferinţele sale nu interesează pe nimeni şi nu complică în nici un fel viaţa familiei. Este ipostaza banală a fiului cuminte şi înţelept, respectuos faţă de părinţi, solidar cu fraţii săi. El îşi asumă rolul de a fi cronicarul onest al familiei provinciale şi de a nota, în nişte memorii lipsite de ambiţii literare, evenimentele prin care trec în timpul războiului o Medee de la Dunăre şi cei patru fii ai săi. E de reţinut însă şi cel mai tânăr dintre aceşti adolescenţi, Cristian, băiatul preferat al posesivei mame freudiene. Ea îl iubeşte cu o pasiune care depăşeşte relaţia normală de afecţiune. Când fiul aduce în casă o frumoasă nemţoaică, Elisabeth-Charlotte, mama, având sentimentul frustrării, trece printr-o criză teribilă.

Momentul acestei drame sentimentale, cu multe cauzalităţi obscure, este notat cu subtilitate. Femeia se simte părăsită, trădată şi încearcă să-i separe pe cei doi tineri care în mod evident se iubesc şi urmează legile naturii. Ea ascultă disperată noaptea la uşă, îi pândeşte şi, când nu mai poate face nimic, plânge în neştire. Elisabeth-Charlotte înţelege resorturile acestui comportament şi, după o luptă discretă şi tenace pentru a-şi câştiga bărbatul de partea ei, se întoarce în Germania. Pleacă numaidecât şi Cristian şi, în urma lor, părăseşte casa magistratului din N. şi Erasmus, martorul liniştit şi cuminte al istoriei. Mama îşi pierde, astfel, toţi fiii; spiritul prea mare al posesiunii a dus, inevitabil, la pierderea proprietăţii. Romanul are o deschidere socială mai largă şi, în jurul dramei de familie, există alte evenimente pe care naratorul, decis să privească lucrurile în relaţie unele cu altele, le consemnează cu mare acuitate.

Există, de pildă, un frumos roman de dragoste în Proprietate şi posesiune şi el are ca fundal o Germanie devastată de război. Pentru a scăpa de militărie, Erasmus şi Cristian sunt trimişi de părinţi la studii în Germania şi ajung la Universitatea din Altfurt. Pretext bun pentru o proză realistă de a înfăţişa o veche civilizaţie ameninţată de dezastru. Erasmus este serios şi solitar, asistă la cursurile de filosofie şi, cum este şi naratorul romanului, înregistrează totul cu exactitate: interioarele, stilurile arhitecturii, discuţiile din seminar, mişcarea străzii etc.

Proza este, şi sub acest aspect, substanţială şi cei care cred că informaţia intelectuală din interiorul naraţiunii este parazitară greşesc pentru că, fiind vorba de nişte tineri instruiţi sau dornici de a se instrui, elementele de cultură intră în preocupările lor. Cristian, fiul adorat, se îndrăgosteşte de fiica profesorului Faber, frumoasa şi incoruptibila Elisabeth-Charlotte, şi idila lor, cu prelungite momente de exaltare, este notată în amănunt. Cristian, aflat la prima lui experienţă erotică (o experienţă care-l eliberează într-o oarecare măsură de vechiul complex), povesteşte fratelui cel bun şi înţelept emoţiile sale, iar fratele, care este îndrăgostit în secret de aceeaşi Elisabeth-Charlotte, ascultă cu loialitate şi suferă în tăcere.

Drama sentimentală este urmărită, apoi, în oraşul N. şi în casa de vacanţă a familiei. Apar situaţii inedite, cum ar fi gelozia aprigă a mamei şi încercarea ei de a-şi îndepărta rivala. Reuşeşte. Elisabeth-Charlotte, nemaiputând suporta ura soacrei, acceptă sacrificiul şi dispare. Romanul se încheie cu aceste plecări în lanţ şi cu sugestia că nici una din cele patru soluţii n-a fost bună. Medeea, prin iubirea ei sugrumătoare, autoritară, şi-a pierdut fiii şi a provocat un şir de tragedii ireversibile. Romanul este substanţial, cu mult peste valoarea prozei din epocă, aduce în literatura română un tip nou de conflict şi sondează, curajos, psihologia tulbure a unei vârste dificile: sfârşitul adolescenţei şi începutul tinereţii.

Opera literară

  • Euridice. 8 proze, Bucureşti, 1947; ediţia (Euridice. 8 proze. Preludiu la Electra), Bucureşti, 1991;
  • Duşmănie, Bucureşti, 1948;
  • Bijuterii de familie, Bucureşti, 1949;
  • O sută de kilometri, Bucureşti, 1949;
  • Nopţile din iunie, Bucureşti, 1949;
  • Wolfsjagd, Bucureşti, 1950;
  • Primăvara lui şaptezeci şi unu, Bucureşti, 1950;
  • Drum fără pulbere, Bucureşti, 1951; ediţia II, Bucureşti, 1952;
  • Nuvele, Bucureşti, 1951;
  • Sărbătoare în zi de lucru, Bucureşti, 1951;
  • Dreptate, Bucureşti, 1952;
  • Prietenul Sava, Bucureşti, 1952;
  • Din tată în fiu, Bucureşti, 1953;
  • Poveşti adevărate, Bucureşti, 1953;
  • Despre viaţă şi cărţi, Bucureşti, 1954;
  • Pasărea furtunii, Bucureşti, 1954; ediţia II, Bucureşti, 1955;
  • Pentru demnitatea şi fericirea omului (Note dintr-o călătorie în Uniunea Sovietică), Bucureşti, 1954;
  • Cronică de la câmpie, Bucureşti, 1955;
  • Focul nestins, Bucureşti, 1955;
  • Cronică de familie, Bucureşti, 1955; ediţia, I-III, Bucureşti, 1956; ediţia (Les Boyards), traducere de Constantin Borănescu-Lahovary şi Mariana Vitoreanu, Paris, 1956; ediţia II (Cronică de familie), I-III, Bucureşti, 1958; ediţia III, I-III, postfaţă de Nicolae Manolescu, alte câteva cuvinte Geo Şerban, Bucureşti, 1993;
  • Aquarium, Bucureşti, 1956;
  • La ora 6 (în colaborare cu Sonia Filip), Bucureşti, 1956;
  • Noi şi neobarbarii, Bucureşti, 1957;
  • Romanticii (în colaborare cu Sonia Filip), Bucureşti, 1957;
  • Rendez-vous au jugement Dernier, Paris, 1961; ediţia (Ne întâlnim la Judecata de Apoi), traducere de Andriana Fianu, Bucureşti, 1992;
  • Incognito, Paris, 1962; ediţie tradusă de Luminiţa Brăileanu şi Delia Vasiliu, prefaţă de Geo Şerban, Bucureşti, 1993;
  • L’Extreme-Occident, Paris, 1964; ediţie tradusă de Luminiţa Brăileanu, prefaţă de George Pruteanu, Bucureşti, 1996;
  • Les Inities, Paris, 1966;
  • Le Sourire sarde, Paris, 1967;
  • L’Homme aux yeux gris, vol. I: L’Homme aux yeux gris, vol. II: Retour a Milo, vol. III: Le Beau voyage, Paris, 1968-1969; ediţia (Omul cu ochi suri), I-III, traducere de Magdalena Popescu, Bucureşti, 1996;
  • Au Dieu inconnu, Paris, 1979;
  • Zero ou le point de depart, Paris, 1981; ediţia (Zero sau punctul plecării), traducere de Maria Vodă Căpuşan şi Horia Căpuşan, Bucureşti, 1992;
  • Comment ne pas l’aimer!, Une lecture de l’Evangile selon Saint Marc, Paris, 1981;
  • La Liberte, Paris, 1983;
  • Mon semblable, mon frere, Paris, 1983;
  • Walkie-Talkie. Marcher vers Dieu, parler a Dieu, Paris, 1983;
  • Je n’ai d’autre bonheur que Toi. Essai de devotion moderne, Paris, 1984;
  • La Femme au miroir, Paris, 1988;
  • Les Amours difficiles, Lausanne, 1989;
  • La Moisson, Paris, 1989;
  • Les Amours singulieres, Paris, 1990;
  • Proprietatea şi posesiunea, ediţie îngrijită şi prefaţă de Geo Şerban, Cluj Napoca, 1991;
  • Vârsta de aur sau Dulceaţa vieţii (Memoriile lui Toto Istrati), ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic, Cluj Napoca, 1999.

Check Also

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …

Anghel Dumbrăveanu

Anghel Dumbrăveanu (21 noiembrie 1933, Dobroteasa, judeţul Olt) – poet, prozator şi traducător. Este fiul …