Petre Dulfu

Petre Dulfu (10 martie 1856, Tohat, judeţul Sălaj - 31 octombrie 1953, Bucureşti) - poet şi traducător. Fiu al Agapiei (născută Bran) şi al lui Nichif or Dulfu, intelectuali ai satului, Dulfu urmează liceul la Baia Mare şi Cluj, în oraşul de pe Someş făcând şi studii universitare. Este profesor, pentru scurt timp, la Şcoala Normală din Bucureşti, profesor şi director al Şcolii Normale din Turnu Severin, profesor la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti, la Şcoala Normală a Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, din 1884 fiind şi profesor suplinitor de limba română la Şcoala Normală; în 1893, primeşte numirea de profesor definitiv.

În anul 1918, se retrage de la Şcoala Normală de Fete „Elena Doamna”, iar în 1921, de la Şcoala Normală de Băieţi. În anul 1881, a obţinut doctoratul în filosofie la Universitatea din Cluj, cu o teză, scrisă în limba maghiară, despre activitatea lui Vasile Alecsandri. A debutat cu versuri în „Familia” (1874), colaborând apoi şi la „Amicul familiei”, „Cărţile săteanului român”, „Gutinul”, „Ideea pedagogică-literară-socială”, „Luminătorul”, „Revista nouă”, „Românul”, „Şezătoarea” şi „Tribuna”.

Scrierile sale, alcătuite din lirică personală şi prelucrări ale eposului popular românesc, au stat, încă de la debut, sub semnul marii admiraţii pentru Vasile Alecsandri. Bardul de la Mirceşti i-a apreciat primele încercări poetice, pe care i le trimisese, în manuscris, profesorul clujean Grigore Silaşi. Tânărul poet avea, opina Alecsandri, „în suflet scânteia sacră şi sub condei o limbă armonioasă pe care ştie s-o mlădie sub cerinţele ritmului”. Atracţia pentru zăcămintele folclorice s-a datorat exemplului lui Alecsandri, însă, spre deosebire de acesta, Dulfu nu a fost decât în mică măsură un colecţionar de la sursă.

Sursa lui de inspiraţie pentru „epopeile populare” Isprăvile lui Păcală (1894) şi Gruia lui Novac (1913), ca şi pentru altele pe care le-a scris, au fost creaţii culese de alţii, surse pe care de altfel le numeşte. Posedând o remarcabilă iscusinţă de a relata accesibil fondul subiectelor pe care le recreează nu în stihuri populare, ci în versuri de 14-16 silabe, Dulfu şi-a dobândit o mare popularitate în rândurile cititorilor fără mari pretenţii, dovadă şi numeroasele ediţii pe care le-au cunoscut principalele sale scrieri: Isprăvile lui Păcală - 18, Gruia lui Novac - 13 şi Povestea lui Făt-Frumos - 10. A fost preţuit, totodată, şi de Academia Română, care a distins cu Premiul „Eliade Rădulescu” Isprăvile lui Păcală (ediţia din 1907).

Operă de folclorist a făcut o singură dată, trimiţând ca răspuns la chestionarul lingvistic (1884) al lui B.P. Hasdeu o colecţie de lirică populară din Gârceiu, judeţul Sălaj; aici aproape toate textele se caracterizează, opinează Ovidiu Bârlea, printr-o „şlefuire rar întâlnită, care le face deosebit de atractive”.

Dulfu, care cunoştea câteva limbi străine, s-a remarcat şi ca traducător din dramaturgia elină; Ifigenia în Aulida (1879) şi Ifigenia în Taurida (1880), transpuse din Euripide, au fost distinse, la ediţia a doua (1902), de Academia Română, cu Premiul „Adamachi”, prilej cu care filologul clasic şi profesorul de latină, academicianul Nicolae Quintescu, afirma că cele două versiuni sunt „o adevărată operă literară, excelentă sub toate punctele de privire”, tălmăcirea în ansamblu, fiind „din cele mai bune” din câte se făcuseră, până atunci, din literatura clasică antică. Dulfu a alcătuit şi a publicat un număr apreciabil de manuale şcolare, multe în colaborare.

Opera literară

  • Alexandri. Vazul mukodese a roman irodalom teren, Cluj, 1881;
  • Princesa fermecată, Sibiu, 1887;
  • Etica sau morala filosofică, Bucureşti, 1889;
  • Noţiuni de estetică, Bucureşti, 1891;
  • Isprăvile lui Păcală. Epopee poporală în 24 cânturi, cu ilustraţii de Jiquidi şi Hlavsa, Bucureşti, 1894; ediţia Bucureşti, 1907;
  • Legenda ţiganilor, cu ilustraţii de Hlavsa, Bucureşti, 1896;
  • Foloasele învăţăturii, Bucureşti, 1902;
  • Din lumea satelor, Bucureşti;
  • Snoave, Bucureşti, 1909;
  • Cântece şi poveşti, Bucureşti, 1910;
  • Gruia lui Novac. Epopee. Alcătuită din cântecele de vitejie ale poporului român, cu ilustraţii de Ary Murnu, Bucureşti, 1913;
  • Povestea lui Făt-Frumos, Bucureşti, 1919;
  • Visuri împlinite, Bucureşti, 1919;
  • Faptă şi răsplată, Bucureşti, 1920;
  • Iisus Mântuitorul, Bucureşti, 1921;
  • Ion Săracul, Bucureşti, 1923;
  • Odinioară, Bucureşti, 1923;
  • Păcală argat, Bucureşti, 1924;
  • Răzbunarea Lenuţei, Bucureşti, 1925;
  • Zâna florilor, Bucureşti, 1926;
  • Povestea unui orfan, Bucureşti, 1931;
  • Povestea României Mari, Bucureşti, 1931;
  • Cei doi feţi logofeţi cu părul de aur, Bucureşti, 1936;
  • Scrieri, ediţie îngrijită de Viorica Florea şi Victor Crăciun, introducere de Victor Crăciun, Bucureşti, 1971.

Traduceri

  • Euripide, Ifigenia în Aulida, Cluj, 1879; Ifigenia în Taurida, Gherla, 1880.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …