Personajele basmului

În basm, personajele sunt tipice numai ca rezultat al elaborării îndelungate până la schematism. Eroul este, totdeauna, axul naraţiunii, prin aceea că îşi asumă deliberat misiunea reechilibrării unei stări dezechilibrate sau a suprimării unei carenţe. Făt-Frumos dă sens unei situaţii tipice care şi-l revendică şi de aceea el este atacantul central al întregii naraţiuni.

Un caz aparte îl prezintă basmul lui Petre Ispirescu, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, în care eroul, şi el un Făt-Frumos, prezintă un caz particular, în care se realizează individualul prin general. La acest erou original, cu vădită înrâurire mitică, apare luciditatea şi nu orbirea, bucuria înfrângerii şi nu tristeţea biruinţei. Poate că şi această constatare se adaugă în suspiciunea cu care e privit basmul, însă nu este exclus prin nimic ca el să facă parte dintr-o categorie de basme cu final ce nu se constituie într-un happy-end, basme care nu au rezistat opţiunilor vremii.

Ca regulă generală a personajului central al basmului, care îl determină şi îl individualizează, este setea prematură de determinaţii, care să corespundă fiinţei sale şi sensului întru care se arată a fi predestinat. Nu carenţa de echilibru a generalului singură duce la nevoia oarbă de acţiune, şi nici criza impusă de determinaţii elevate, ci poate nu numai amândouă la un loc definesc un personaj convenţional de tipul lui Făt-Frumos. El se afirmă prin acţiune, ceea ce este în fond un criteriu principal în etica mundană din care descinde.

Personajele sunt de vârstă, sex, stare socială şi structură etică diferite, reale sau fantastice, miraculoase, dar construite în esenţă după aceleaşi modele. Frumuseţea fizică se armonizează cu marile valori etice, iar infirmitatea fizică şi urâţenia, cu defectele morale, fiind liniare, au o singură trăsătură de caracter dominantă pe toată durata acţiunii. Ele devin simboluri ale binelui sau răului, ale frumosului sau urâtului, având forţa modelului şi fiind purtătoarele mesajului.

Acţiunea basmelor se desfăşoară într-un decor înscris într-o geografie aproximativă: regatul imens al unui rege puternic, un palat strălucitor (Frumoasa din pădurea adormită), alteori, pădurea, la marginea căreia se află o umilă căsuţă (Scufiţa roşie, Degeţel) sau o moară. Eroii apar întotdeauna frumoşi, luminoşi, îmbrăcaţi în straie de aur şi argint, iar prinţesele au un minunat păr auriu sau de aur, în timp ce duşmanii lor, personificări ale nopţii, au o înfăţişare posomorâtă şi întunecată, locuind în zone umbrite: păduri, peşteri, ţinuturi subterane.

Basm

Întâmplările fericite se petrec în zone luminoase: Cenuşăreasa apare la bal în toată strălucirea ei. Dimpotrivă, în toate zonele obscure, se petrec nenorociri: Scufiţa roşie îl întâlneşte pe lup în pădure; Degeţel şi fraţii lui se rătăcesc tot în pădure; Frumoasa din pădurea adormită este despărţită de cei vii prin interdicţia „unui atât de mare număr de copaci..., de tufişuri şi de mărăcini... că niciun om, nici fiară n-ar mai fi putut străbate prin ele”.

Pentru unii cercetători, basmul pare să fie un alt fel de cronică a onticului, prin aceea că eroii basmelor păstrează trăsături specifice epocilor istorice ale societăţii158. Eroul, în niciun caz îmbătrânit, ci numai puţin modernizat, poate mai trăieşte şi azi.

Ieşirea eroilor din impas echivalează cu o ieşire la lumină. Eroii basmelor sunt regi, prinţi sau oameni simpli din popor. De la început, atenţia cititorului este îndreptată asupra eroului, care, de cele mai multe ori, are înzestrări speciale. În Cenuşăreasa, tânăra fată este de o „blândeţe şi de o bunătate fără pereche”. Ea reprezintă tipul feminin ideal: frumoasă, bună, cinstită, harnic, modestă, răbdătoare, plină de dragoste şi îngăduinţă faţă de tatăl său, care nu-i ia apărarea, supusă, sensibilă în faţa frumuseţilor naturii. Aşa cum e drept, ea îşi găseşte răsplata cuvenită după faptele şi inima ei. În acest basm, prin antiteza de tip alb-negru, sunt puternic reliefate defectele mamei vitrege şi ale fetelor ei: mândrie, îngâmfare, dispreţ pentru muncă, răutate de proporţii aproape incredibile, invidie, dorinţă de înălţare prin minciună şi impostură, lipsă de cuvânt.

Personajele negative sunt, de obicei, fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, vrăjitoare, iele, strigoi, draci), dar şi reale (mama vitregă, surorile şi fraţii invidioşi, spânul, curteanul, sfetnicul mincinos) - cu chip de monstru, animal sau om, personajele negative sunt dominate de ură împotriva oamenilor, de viclenie, de laşitate, lăcomie, cruzime.

Deşi au o forţă fizică extraordinară, personajele fantastice (zmei, balauri, zgripţuroaice, zmeoaice, muma Pădurii) sunt vulnerabile, nu dispun de inteligenţă, perspicacitate, calităţi indispensabile în confruntare cu duşmanul, de aceea sunt învinse de eroii pozitivi mai slabi, dar cu mai multă minte.

Tema basmului Făt-Frumos din lacrimă, scris de Mihai Eminescu, este lupta dintre bine şi rău, îmbinând motive ca: paternitatea, prietenia, iubirea. Mihai Eminescu lărgeşte însă mult, depăşeşte aceste motive tematice prin cuprinderea unor probleme de mare profunzime, ca relaţia dintre om şi timp, raportul dintre viaţă şi moarte, sau cosmic şi terestru - ceea ce realul exclude, miraculosul creează ca posibilitate.

Complexitatea tematică generează o bogată structură compoziţională, specifică basmului românesc. Miraculosul este diferit şi bogat ca prezenţă în naraţiune. Astfel, timpul este al vieţii, dar şi al morţii, al zilei, dar şi al nopţii. Prin basmul Făt-Frumos din lacrimă, Mihai Eminescu realizează o minunată sinteză a motivelor tematice şi a elementelor de structură compoziţională specifice basmului românesc, oferind un model de prelucrare originală a folclorului.

În basmul Făt-Frumos din lacrimă, personajul care întruchipează forţele binelui, Făt Frumos este viteaz, curajos, generos, cu un simţ al datoriei frăţeşti.

Făt Frumos îl va scăpa pe fratele lui de cruce, fiul împăratului vecin, de Mama Pădurilor care-i cerea, drept bir, tot al zecelea copil al supuşilor săi. Făt-Frumos renunţă la bucuriile dragostei spre a-i oferi fratelui său de cruce aceleaşi bucurii răpindu-i-o pe fată.

În Făt-Frumos din lacrimă, forţele răului (muma Pădurilor, baba-vrăjitoarea) urmează trăsăturile fixate de tradiţia folclorică: răutate (aşa mare, încât însăşi fiica, Ileana, se dezice de mama sa), viclenie, perfidie, ură împotriva oamenilor împinsă până la limitele furiei autodistrugătoare.

Fata babei şi fata moşneagului, de Ion Creangă, constituie o înfăţişare veridică a realităţii printr-o permanentă interferenţă între elementul real şi cel fantastic. Profilul fizic şi spiritual al personajelor se conturează treptat, pe măsura derulării firului epic, printr-o gamă bogată de procedee artistice.

În Fata babei şi fata moşneagului, de Ion Creangă, fata moşneagului este frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Ea, deşi „horopsită” de maşteră şi de fata ei, „era o fată răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai şi amar de pielea ei”. Era copleşită de o mulţime de treburi, fără să mulţumească totuşi pe babă şi pe „odorul de fiică-sa. Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu trebăluitul în spate la moară, ea în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi în alta se ducea”.

Fata moşneagului, ajunsă la Sf. Duminica, o slujeşte cu credinţă, gătind, spălându-i şi hrănindu-i „copilaşii” (balauri şi tot felul de jivine de care „fojgăia” pădurea). Modestă din fire, fata îşi alege ca răsplată „cea mai veche şi mai urâtă” ladă din podul stăpânei. Cuptorul, fântâna, părul şi căţeluşa (mai degrabă fiinţe şi obiecte personificate, decât elemente fantastice) o răsplătesc din belşug cu, plăcinte crescute şi rumenite, cu „apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa, cu pere galbene, ca ceara de coapte ce erau şi dulci ca mierea” şi cu o salbă de galbeni.

În basmul Fata babei şi fata moşneagului, lăcomia şi invidia o determină pe fata babei să-şi ia „inima-n dinţi” şi să plece şi ea în lume. Spre deosebire de fata moşneagului, „porneşte cu ciudă trăsnind şi plesnind”. Reface itinerariul fetei moşneagului, dar peste tot „s-a purtat cu totul hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte”. A opărit copiii Sf. Duminici, a făcut bucate afumate, arse şi sleite, încât Sf. Duminică „şi-a pus mâinile în cap de ceea ce a găsit”. Drept răsplată, îşi alege Iada cea mai nouă şi mai frumoasă, pe măsura lăcomiei ei.

Pornind de la un motiv de largă circulaţie în folclorul naţional şi universal (Europa, Asia, America), Ion Creangă a creat povestea Capra cu trei iezi. Este prezentată drama unei mame ai cărei copii au fost ucişi fără milă şi care va pedepsi după merit pe cel care a călcat în picioare legile nescrise ale omenirii.

În Capra cu trei iezi, capra ne apare în două ipostaze: cea de mamă grijulie şi cea de gospodină pricepută şi harnică. Ea este sensibilă, duioasă, dar îşi urăşte duşmanul perfid şi este neînduplecată în actul justiţiar: „- Ba nu, cumătre, c-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei...”.

 

Lupul este de la început un duşman de lup „... care de mult pândea vreme cu prilej ca să pape iezii”, încărcat de vicii, indiscret „trăgea cu urechea la păretele din dosul casei când vorbea capra cu dânşii”, crud („ştiu că i-aş cârmăşi şi i-aş jumuli...”) cruzimea lui mergând până la acte gratuite (acela de a pune capetele iezilor morţi la fereastră şi de a umple pereţii cu sânge). Este un artist al disimulării cu gustul vorbirii protocolare, sentenţioase, ca din scripturi: „Apoi dă, cumătră, se vede că şi lui Dumnezeu îi plac puişorii cei mai tineri”, perfid, insinuând că ursul ar fi vinovatul. Lăcomia lui este zugrăvită plastic: „Atunci lupul nostru începe a mânca halpov şi gogâlţ, îi mergeau sarmalele întregi pe gât”.

Basmul Scufiţa roşie, de Charles Perrault, este una din poveştile cele mai îndrăgite de copii. Tema o constituie prezentarea urmărilor tragice ale naivităţii şi credulităţii, iar mesajul subliniază necesitatea cunoaşterii realităţii.

În Scufiţa roşie, fetiţa reprezintă bunătatea. Ea este ascultătoare, naivă, credulă veselă, sensibilă la frumuseţile naturii, iar lupul reprezintă răutatea, viclenia, lăcomia. În general, personajele basmului se grupează în cupluri opuse pentru a ilustra tema, pentru a dezvolta şi a rezolva conflictul dintre bine şi rău. Mijloacele esenţiale în crearea lor sunt: hiperbola (înzestrarea cu trăsături peste măsura puterilor omeneşti), antiteza (bine-rău, real-fantastic), personificarea (animalelor, a păsărilor, florilor - capra, iezii, lupul).

Tema basmului Albă ca zăpada, de Fraţii Grimm, este răutatea mamei vitrege, moment frecvent întâlnit în basmele tuturor popoarelor. Personajele principale sunt concepute în antiteză: mesajul basmului este victoria dreptăţii şi a bunătăţii asupra nedreptăţii şi răului.

În unele basme, însă, eroul se distinge tocmai prin aceea că nu are nicio virtute imediat vizibilă, ci pare, dimpotrivă, un dezmoştenit al sorţii; dar, pe parcurs, el se pune în valoare descoperindu-şi virtuţi compensatorii, care-l aduc la un deznodământ fericit, spre surpriza plină de satisfacţii a cititorului. În Degeţel, eroul este cel mai mic dintre cei şapte fraţi, iar părinţii se necăjesc mult din cauza lui: „Băiatul cel mic se arată din cale afară de plăpând şi nu scotea nicio vorbă; şi ei socotiră drept prostie, ceea ce se dovedea numai bunătatea lui. Băiatul era foarte mic... Acest biet copil era ţapul ispăşitor al casei, şi toţi îl năpăstuiau”.

Şi totuşi, cei mici sunt cei care izbutesc, pe care soarta îi recompensează: Degeţel îşi va scăpa fraţii din ghearele căpcăunului şi-i va duce acasă.

După cum se ştie subiectul basmului se structurează în nişte şabloane cunoscute: feciorul cel mic e întotdeauna mai isteţ, fugarii aruncă în calea zmeoaicei obstacole, mama vitregă goneşte fata moşului, fiinţele, cărora li s-a făcut un bine, ajută personajele pozitive.

În basme, fericirea vine cu necesitate spre erou dintr-un fel de proprie iniţiativă, dar, înainte de a se întâlni cu ea, acesta este supus unor încercări. Căzut pradă unor puteri malefice care îl depăşesc, el trebuie să lupte pentru a se dezlega de farmec. În această luptă, este sprijinit de forţe diverse, iar sprijinul poate fi consecutiv: diverse animale, zâne, obiecte magice.

Auxiliarul animal din basme este puternic, dar nu agresiv, ci spiritualizat, el devenind sprijinul eroului, datorită abilităţii şi inteligenţei de care dispune, şi nu prin concursul forţei brutale. Este recrutat din rândul animalelor benigne şi familiare şi poate proveni din patru medii diferite: uscat, aer, apă, subteran. În primul caz, el sporeşte puterea eroului pe pământ, iar în celelalte trei cazuri, i-o prelungeşte spre zonele unde, de la natură, omul nu a fost înzestrat să pătrundă.

Zânele din basme sunt fiinţe fermecătoare, cu ideale calităţi morale. Unele dintre ele sunt metamorfozate în broaşte, păsări şi alte vieţuitoare de care eroii se îndrăgostesc. Zânele vorbesc plăcut, mănâncă şi trăiesc în palate şi, de cele mai multe ori, fac parte dintr-o altă zonă a vieţii. Caracterologic, zânele încorporează iubirea ideală către care aspiră „feţii frumoşi”. Ele nu îmbătrânesc niciodată, doar dacă se mărită îşi pierd puterea de zâne. Sunt frumoase, gingaşe şi devin ajutoarele eroului, susţinându-l şi salvându-l, pricepând viclenia zmeului, pentru ca, apoi, să se căsătorească.

În mai toate basmele, în care apare, figura zânei devine centrală. Făt-Frumos găsind elixirul vieţii (tinereţea fără bătrâneţe), ajunge să se căsătorească cu zâna, dar, deoarece săvârşeşte o infracţiune, este nevoit să o părăsească. Uneori, zânele sunt cele care îşi pierd această calitate, căsătorindu-se cu muritori sau, deoarece, în timp ce se scaldă, un voinic le fură aripile lăsate pe mal şi, astfel, ele sunt obligate să-l urmeze până când le recapătă. Alteori, feciorul îi fură hainele şi, astfel, ea devine soţia lui.

Zânele, în unele basme, fac parte din familia eroului, printr-un ingenios sistem de înrudire: sunt naşele acestuia şi îl înzestrează la naştere cu diferite calităţi şi defecte şi îi guvernează existenţa. Zânele naşe sunt generoase sau rele, capricioase sau înţelepte, sensibile sau irascibile. Pe scurt, regăsim în atotputernicia lor un amestec interesant de divinitate şi femeie.

Zânele, fiind nesupuse existenţei reale, duc o graţioasă existenţă aeriană, pe tărâmul fanteziei. Gingăşia lor feminină le face vulnerabile, deci accesibile. Le vedem circulând cu graţie printre muritori, participând la baluri, nunţi, botezuri, împărţind daruri din vârful baghetei magice. Acest accesoriu fermecat simbolizează o anumită trăsătură a basmului şi anume, imediata realizare a dorinţelor.

Zmeii apar în basme în diferite ipostaze, de obicei, fiind trei la număr. Apoi, zmeii pot fi: antropofagi, slugi, şchiopi sau orbi. Lor li se vor adăuga apoi Zmeoaica şi cele trei nurori, care vor intra în acţiune când şi cel de-al treilea zmeu este învins. Ele îl urmăresc pe erou, metamorfozându-se sub diferite chipuri: fântână, pomi sau flori, pe care voinicul le recunoaşte şi le taie făcând să curgă din ele sânge negru. În alte motive, eroul aruncă gresia, săpunul sau pieptenele pentru a provoca ridicarea unor munţi, apariţia noroiului, pădurii etc., în felul acesta împiedicând zmeoaica să înainteze.

În mentalitatea maselor, balaurii sunt tot un fel de zmei. Şi în proza folclorică românească, ca şi în cea a altor popoare, este arhicunoscută imaginea balaurului cu şapte capete, care se hrănea cu oameni. Ca să scape de ameninţarea lui, împăratul îi făgăduieşte celui care va omorî hidra înspăimântătoare, jumătate din împărăţie şi pe fiica sa de soţie. Hidra locuia într-o groapă, de unde ieşea seara, pentru a-şi potoli foamea.

Balaurii sunt de mai multe feluri: unii au aripi, aruncă foc pe gură şi nări, au mai multe capete care, odată tăiate, cresc la loc; alţii ajung prieteni ai eroului care le vine în ajutor, dar de cele mai multe ori sunt învinşi de voinici.

Tipice basmului sunt şi unele monstruozităţi: Jumătate-de-Om-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop, Tartacot, barbă d’un cot. Ei se înscriu mai degrabă în rândul răufăcătorilor. Din şirul de monstruozităţi mai face parte şi Muma Pădurii, o altă fată a Zmeului.