Paul Drumaru

Paul Drumaru (pseudonimul literar al lui Paul-Toma Deutsch) (5 decembrie 1938, Alba Iulia) - prozator, poet, eseist şi traducător. Este fiul Magdalenei (născută Rosner) şi al lui Francisc Deutsch, comerciant. După studiile primare şi liceale făcute la Alba Iulia şi Oradea, lucrează ca ataşamentist la Hunedoara, contabil şi bibliotecar la Biblioteca Regională Oradea, frezor, scriitor de vagoane, pentru ca în 1958 să devină student la Institutul „Maxim Gorki” din Bucureşti, de unde, în acelaşi an, este exmatriculat.

Va absolvi în cele din urmă Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1966). Aici, în 1964, înfiinţează împreună cu poeţii Adi Cusin, Emil Brumam, Mihai Ursachi, Ion Chiriac, Ion Covaci, pictorul Petre Aruştei şi compozitorul Sabin Păutza grupul „Lunar 11”. După absolvire, devine corector la revista „Cronica”, referent literar la Teatrul Naţional din Iaşi, redactor la Editura Kriterion (Bucureşti, 1971-1998).

Primeşte de patru ori Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru traduceri din limba maghiară (1972, 1976, 1981, 1986), precum şi Premiul pentru traducere al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1996), Premiul Artisjus (Budapesta, 1977), Premiul Dery Tibor (1987), diploma şi placheta „Pro Cultura Hungarica” (1997). Debutează în ziarul „Crişana” (Oradea, 1957), colaborând apoi la „Tribuna”, „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Iaşul literar”, „Ateneu”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „A Het”, „Magyar Naplo” (Budapesta), „Provincia” (Cluj), „Viaţa românească”, „Secolul 20”, „Lettres intemationales” etc.

Placheta de versuri Ochii necesari (1968), cu care Drumaru debutează editorial, reuşeşte să sugereze o atmosferă poetică bine închegată, care, fără a abuza de metafore, compune un peisaj liric îmbinând straniu intuiţiile evanescente şi locurile comune. Coordonatele mediului poetic ţin de o delicată candoare: „Sufletul meu de băieţel / E şi acum în pod printre uitări” (În pod) sau „Profesorul meu de desen / Era ca o puşcă de vânătoare, / Trăgea în copii cu privighetori, / Trăgea cu copiii în soare” (Profesorul meu de desen).

Dar această ingenuitate este doar aparentă: nu este viziunea asupra trecutului a copilului ajuns la maturitate, ci articularea unui spaţiu interior în care semnalele „din afară” pătrund şi îşi schimbă brusc semnificaţia. Simplitatea, explicitul, prozaicul trimit oarecum la maniera lui Ion Barbu din poemul După melci. Eul poetic este cel al unui copil ipotetic, închis în interiorul adultului şi aflat în stare de latenţă: „Cred că atunci când dorm mă schimb total. / îmi cade pielea obosită de lumină, / Şi de aceea brusc trezit sunt ireal / Şi fac mişcări stereotipe de maşină” (Dorm).

Multe caracteristici prezente în poezie vor fi preluate în romanul Făptura (1975), unde universul ficţional nu este, aşa cum pare la prima vedere, o proiecţie a celui real (retrospectiva naratorului asupra propriei copilării marcate de tragedia războiului), ci o lume paralelă, un tărâm peste care domneşte Regele Fluturilor. Roşcatul - naratorul care vine din „lumea reală” - îl descrie pe Bec (de fapt un alter ego proteic al acestuia) ca pe ceva care iese în evidenţă tocmai prin „diformitatea sa compusă din elemente absolut normale”.

Roşcatul este copilul „real”, Bec-Laurenţiu-Dezideriu-Gabriel e o reprezentare a „virtualului”, timpul şi spaţiul real pe care aceştia le străbat sunt doar nişte „răscruci”, ceea ce contează sunt modificările structurale, adesea greu perceptibile, ale entităţilor sufleteşti. Naraţiunea este un drum prin labirint unde fiecare nod schimbă perspectiva asupra lucrurilor ca în tot atâtea universuri posibile, o infinitate de lumi reale şi posibile conţinute în firele de praf. „Realul” cititorului devine doar unul dintre miliardele de fire de praf ale infinităţii de „realuri posibile”, iar Bec este imaginea puterii infinite de a construi şi a distruge o infinitate de lumi numai prin puterea gândului şi a observaţiei.

În următorul roman al lui Drumaru, Vizionarea (1980), personajul Marcu îndeplineşte aceeaşi funcţie de „manipulator” al lumilor posibile, imagine în oglindă a naratorului (care, ca şi în Făptura, este o prezenţă vag conturată) şi, în acelaşi timp, imagine în oglindă a fiecărui personaj în parte. Multitudinea de personaje apare ca un efect al jocului perspectivelor - amestecul dintre teatru şi viaţă, atât „lumea ca teatru”, dar şi „teatrul ca lume”, dând naştere la două realităţi distincte (personajele romanului devin şi personaje ale piesei expresioniste din roman, schimbându-şi numele, înfăţişarea, comportamentul şi ajungând astfel să se multiplice în funcţie de spaţiul pe care îl ocupă).

Ca şi în Făptura, unde firele de praf reprezentau universuri paralele care se interferează, şi aici apare un laitmotiv, ploaia, care revine obsesiv pe întreg parcursul romanului. Amănuntele biografice ale personajelor romaneşti sau descrierea tehnică a personajelor din piesa pe care aceştia o repetă la nesfârşit se află într-o fluctuaţie permanentă; deşi autorul utilizează tehnica amănuntului minuţios notat, ele sunt într-o permanentă schimbare, devin instabile, aproape imposibil de captat din cauza faptului că e vorba despre „vizionarea” unor captivi prinşi într-un labirint înţesat cu oglinzi.

Fiecare moment al romanului prezintă o altă lume, o altă realitate. Evoluţiile personajelor „reale” şi ale celor din piesă se întretaie sau se despart în funcţie de parcursul mental al fiecăruia dintre eroi, devenind un labirint de lumi infinite în care există în acelaşi timp un unic personaj, Marc, şi o infinitate de variante ale sale.

Opera literară

  • Ochii necesari, Bucureşti, 1968;
  • Făptura, Bucureşti, 1975;
  • Vizionarea, Bucureşti, 1980.

Traduceri

  • Balint Tibor, Trandafirii Sodomei, Bucureşti, 1969; Maimuţa plângăreaţă, Bucureşti, 1972;
  • Kemeny Janos, Vrăjitoarea apelor, Bucureşti, 1970;
  • Ady Endre, Poeme, Bucureşti, 1972;
  • Meliusz Jozsef, Cele mai frumoase poezii, Bucureşti, 1975; Destin şi simbol, Bucureşti, 1978;
  • Orkeny Istvan, Gloria, tocul de-a pisica. Familia Tot, Bucureşti, 1976;
  • Horvath Istvan, La zidul alb, Bucureşti, 1979;
  • Salomon Erno, Pilda copacului de rezonanţă, Bucureşti, 1979;
  • Csiki Laszlo, Bunicul vândut, Bucureşti, 1989;
  • Kiraly Laszlo, Oastea uitată, Bucureşti, 1981;
  • Kanyady Sandor, Monolog interior cu uşa deschisă, Bucureşti, 1982;
  • Deak Tamas, Istorisiri nemaiauzite, Bucureşti, 1982;
  • Szilagyi Domokos, Aterizare forţată, Bucureşti, 1985;
  • Mozes Attila, Epilog la un adio, Bucureşti, 1986;
  • Vasarhelyi Geza, Şarja de cavalerie, Bucureşti, 1987;
  • Farkas Arpad, Cântec de fluier, Bucureşti, 1988;
  • Marko Bela, Despre natura metaforelor, Bucureşti, 1989; Timp canibal, Cluj Napoca, 1997;
  • Jozsef Attila, 32 poeme, Bucureşti, 1995, Poeme, Bucureşti, 1996;
  • Kiss Gy Csaba, Europa centrală. Naţiuni, minorităţi, Bucureşti, 1997;
  • Konrad Gyorgy,Vizitatorul, Bucureşti, 1998, Călătoria, Iaşi, 2003; Transland 1-2. „Poeţii mei maghiari”, Bucureşti, 1999;
  • Visky S. Bela, Coroana de stele, Cluj Napoca, 2001;
  • Visky Andras, O noapte la Betleem, Cluj Napoca, 2001;
  • Pilinszky Janos, Crater, Bucureşti, 2002;
  • Kovacs Andras Ferenc, Vară colonială, Bucureşti, 2002;
  • Babits Mihaly, Cartea lui Iona, Bucureşti, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …