Pătrunderea şi aşezarea slavilor pe teritoriul României între secolele VI-X

Prima menţiune despre prezenţa slavilor în regiunea Dunării se datorează lui Pseudo-Caesarios din Nazianz, care scrie la începutul secolului VI, foarte probabil chiar în primul deceniu al acestui secol. Prin urmare, putem vorbi de o pătrundere a unor triburi slave pe meleagurile noastre începând din secolul VI, dar nu este exclus ca unele grupuri mai mici, antrenate de alte populaţii, sau independent, să fi. ajuns aici chiar ceva mai înainte decât secolul VI.

Preţioase date cu privire la triburile slave, din prima jumătate a secolului VI, ne sunt transmise de istoricii Iordanes şi Procopios. Descriind teritoriul ocupat de gepizi, Iordanes arată că între limitele acestui teritoriu se află Dacia, întărită de munţi înalţi, ca de un fel de coroană. Alături de versantul nordic al acestor munţi (este vorba de Carpaţii păduroşi), pe partea stingă (adică spre nord-vest), „începând de la izvoarele Vistulei, pe spaţii imense, locuiesc numeroasele populaţii ale veneţilor, al căror nume acum se schimbă după diferitele familii şi locuri; ei se numesc mai ales sclavini şi anţi.

Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviotunensis şi lacul care se numeşte Mursianus până la Nistru şi spre nord până la Vistula. Ei au drept cetăţi mlaştinile şi pădurile. Anţii însă, care sunt cei mai puternici dintre dânşii (se află) acolo unde marea coteşte, întinzându-se dela Nistru pânăla Nipru”. Astfel, Iordanes încearcă să precizeze spaţiul locuit în prima jumătate a secolului VI, de către fiecare din cele trei ramuri mari de triburi slave: veneţii, sclavini şi anţii, despre care atât el cât şi Procopios afirmă că au evoluat din acelaşi trunchi comun.

Dacă în privinţa teritoriului ocupat de veneţi şi de anţi, Iordanes ne dă unele indicaţii mai clare, în schimb localizarea cetăţii Noviotunensis şi a lacului Mursianus, principalele puncte de reper pentru delimitarea graniţei apusene a regiunii locuite de sclavini, a constituit, mai bine de un secol şi jumătate, obiectul a numeroase discuţii. Majoritatea cercetătorilor au identificat cetatea Noviotunensis cu oraşul Noviodunum (= Isaccea) de pe Dunărea inferioară. În ceea ce priveşte localizarea lacului Mursianus, au fost formulate păreri deosebite.

O serie de cercetători au considerat că Iordanes a folosit cetatea Noviotunensis şi lacul Mursianus ca două puncte de reper care se întregesc unul pe celălalt şi de aceea au socotit că lacul Mursianus se află undeva în apropiere de cetatea Noviotunesis. Identificând cetatea Noviotunensis cu Noviodunum (Isaccea), ei au presupus că lacul Mursianus poate fi lacul Razelm din Dobrogea (Safarik, Brun). Alţii, pornind de la acelaşi considerent, identifică lacul Mursianus cu unul din lacurile dintre Siret şi Nistru (Kulakovski, Şahmatov, Şaşici).

În sfârşit s-a emis şi a treia părere, potrivit căreia lacul Mursianus ar fi unul din lacurile din preajma vărsării Buzăului în Siret, care în vechime se numea „Museus” (= lacul Musianus). Conform acestei interpretări, teritoriul locuit de sclavini se situa între Dunărea inferioară, Nistru şi izvoarele Vistulei. Având în vedere însă că atât Procopios cât şi ceilalţi scriitori bizantini amintesc triburile sclavinilor mai ales în Câmpia Română, ipoteza că graniţa de apus a teritoriului sclavinilor ar fi undeva în preajma vărsării Siretului în Dunăre nu pare verosimilă.

O altă serie de cercetători (Sasinek, Westberg, Niederle, Gotie) au căutat să identifice lacul Mursianus cu Bălţile Mosoni aflate tot lângă Dunăre, între Viena şi Bratislava (lacul Musianus, Mosianus sau Mossianus). În acest caz sclavinii ar fi ocupat teritoriul Moraviei, Slovaciei şi spaţiul dintre Dunărea inferioară (de la Noviodunum-Isaccea) şi Nistru până la izvoarele Vistulei. Şi această interpretare este neverosimilă. În sfârşit alţii (Karamzin, Rossler, Mommsen, Niederle, Iorga, Tretiakov etc.) au localizat lacul Mursianus la vărsarea Dravei în Dunăre în preajma oraşului Mursa, părere care pare a fi mai apropiată de adevăr.

În acest caz însă identificarea cetăţii Noviotunensis cu Noviodunum-Isaccea vine oarecum în contradicţie cu textul lui Iordanes din care reiese clar că Lacul Mursianus şi cetatea Noviotunensis nu se aflau la o distanţă prea mare, deoarece el spune „de la cetatea Noviotunensis şi lacul ce se numeşte Mursianus” şi nu de la cetatea Noviotunensis până la lacul Mursianus.

Admiţându-se localizarea lacului Mursianus în preajma oraşului Mursa, a fost contestată plasarea cetăţii Noviotunensis la Noviodunum (Isaccea) şi s-a încercat identificarea acestei cetăţi cu oraşul Neviodunum de pe Sava, în Pannonia Superior. În acest caz, sclavinii se întindeau de la Neviodunum (de pe Sava) şi lacul Mursianus (situat în apropiere de vărsarea Dravei în Dunăre) de-a lungul malului stâng al Dunării până la Nistru.

Această localizare ar corespunde nu numai cu maniera proprie lui Iordanes de a înşira localităţile, de la apus spre răsărit, ci şi faptului că toate celelalte izvoare scrise care se referă la aceeaşi perioadă sau la perioada următoare amintesc pe sclavini ca atacând imperiul bizantin pe acest front larg iar nu pe o porţiune limitată la Dunărea de Jos, aşa cum ar presupune situarea cetăţii Noviotunensis şi a lacului Mursianus în această regiune.

În secolul V, înainte de venirea lor în regiunea Dunării mijlocii şi inferioare, sclavinii ocupau spaţiul dintre cursul superior al Elbei şi cursul superior al Nistrului. Arheologic ei sunt documentaţi prin necropole de incineraţie şi aşezări cu vase de tip Praga. În ceea ce priveşte căile de pătrundere către sud a sclavinilor se pare că ele au fost două. Din regiunea indicată mai sus, o ramură a lor a ajuns în regiunea Tisei inferioare, a Dravei şi a Savei, iar cealaltă ramură a coborât, se pare, prin Moldova, ajungând până în Câmpia Română. O parte din aceste triburi au trecut chiar în Dobrogea, unde sclavinii sunt pomeniţi de Procopios la Ulmetum şi Adina.

Dacă confruntăm datele transmise de Iordanes cu privire la triburile slave aşezate pe teritoriul României la începutul secolului VI, cu ştirile care ne-au parvenit de la Procopios, reiese că Iordanes nu cunoştea prea bine situaţia mai ales de la Dunărea de Jos. Este puţin probabil că toată linia Dunării, până la Nistru, să fi. fost ocupată numai de sclavini, aşa cum rezultă din textul lui Iordanes. Procopios, mult mai bine informat, aminteşte ca locuind de-a lungul Dunării, în afară de sclavini şi pe anţi şi huni (= probabil diferite triburi bulgare). Hunii (= bulgarii) ocupau mai ales stepele de la răsărit de Prut, atingând şi Dunărea inferioară.

O parte a triburilor ante pătrunseseră mai ales în ţinutul de răsărit al României (în Moldova şi nord-estul Munteniei), unde se învecinau cu sclavinii. Rivale, triburile anţilor şi sclavinilor aflate pe teritoriul României, se luptau între ele, luând unii de la alţii pradă şi prizonieri, pe care apoi îi transformau în sclavi. Foarte probabil, învingătorii ocupau şi o parte din teritoriul celor învinşi. De aceea nu se poate vorbi despre o graniţă stabilă între cele două grupuri de triburi slave.

Din ţinuturile lor hunii (bulgarii), anţii şi sclavinii făceau numeroase incursiuni în imperiul bizantin. Una din primele invazii ale triburilor slave (probabil a anţilor) a avut loc în anul 517 în vremea împăratului Anastasios I (491-518). O nouă incursiune a anţilor, care trecuseră Dunărea şi pustiiau Tracia, a fost împiedicată de Germanus, nepotul împăratului Iustin I (518-527) care a repurtat cu această ocazie o frumoasă victorie. În legătură cu repetatele incursiuni ale triburilor ante în imperiul bizantin trebuie puse probabil fibulele „digitate” descoperite în aşezările romano-bizantine de la Dinogetia-Garvăn, Histria etc.

Începând cu domnia împăratului Iustin I şi apoi sub Iustinian (527-565) incursiunile „barbarilor” (sclavinilor, anţilor şi bulgarilor) în imperiul bizantin se ţineau lanţ. Pentru a stăvili jafurile continue, împăratul Iustinian îi încredinţează în anul 531 lui Chilbudios, un iscusit luptător, conducerea armatelor din Tracia, şi paza Dunării. Trei ani de zile cât a deţinut această funcţiune Chilbudios a reuşit să menţină liniştea la Dunăre, astfel încât „nimeni dintre barbari nu a îndrăznit în acest timp să treacă fluviul, ci din contra romeii treceau Dunărea în ţinuturile barbarilor de unde aduceau pradă şi prizonieri”.

În anul 534, armatele bizantine, trecând ca de obicei Dunărea la „barbari”, sunt întâmpinate de o oaste a sclavinilor. În lupta care s-a încins au pierit mulţi bizantini între care şi Chilbudios. „De atunci trecerea Dunării a fost întotdeauna liberă pentru barbari”. Atacurile „barbarilor” se înmulţesc şi devin din ce în ce mai periculoase. Iliria, toată Tracia, Grecia, Chersonesul şi toate regiunile şi populaţiile care se află între golful Mării Ionice până la suburbiile Bizanţului „sânt devastate aproape an de an, în chipul cel mai groaznic de către huni (= bulgari) anţi şi sclavini”, ne informează Procopios.

Pentru a putea face faţă situaţiei din ce în ce mai complicate, în anul 546, împăratul se vede nevoit să trimită o solie la anţi, făgăduindu-le vechea cetate Turris care se afla pe malul stâng al Dunării, împreună cu pământurile din jur, precum şi mulţi bani, numai ca aceştia, încheind cu ei o alianţă, să se opună incursiunilor pe care hunii (= bulgarii) ar voi să le facă în imperiu. Cedarea teritoriului menţionat nu a împiedicat însă continuarea incursiunilor în imperiu.

Aşezarea avarilor în anul 568 în Câmpia Pannonică schimbă într-o oarecare măsură situaţia de la graniţa imperiului bizantin. Avarii i-au supus pe gepizi şi parte din triburile sclavinilor. Alte triburi sclavine au reuşit însă să-şi menţină independenţa, fapt pe care izvoarele literare ni-l confirmă prin înregistrarea incursiunilor lor în imperiul bizantin nu numai împreună cu avarii, dar şi independent. Dominaţia avarilor asupra sclavinilor din Oltenia şi Muntenia a fost mai slabă şi adeseori contestată, ceea ce a dat naştere unor conflicte între ei. Istoricul Menandru povesteşte cum hanul avar Baian a trimis o solie lui Dauritas şi altor căpetenii ale sclavinilor, prin care le cerea supunere şi tribut.

Dauritas împreună cu bătrânii, a respins cererea avarilor prin cuvinte foarte mândre: „Născutu-s-a oare pe lume acela care să ne poată supune pe noi? Suntem obişnuiţi ca noi să supunem pe alţii, nu să ne supunem altora, lucru de care suntem siguri, atâta vreme cât vor fi războaie şi săbii”. La aceasta solii avarilor au răspuns în chip nu mai puţin lăudăros, ajungându-se la insulte reciproce. În cele din urmă sclavinii neputându-şi stăpâni mânia i-au ucis pe solii avarilor şi au reuşit să-şi menţină independenţa.

Nemaiputând face faţă incursiunilor sclavinilor în imperiu, Tiberiu Constantin II (578-582) recurge la cunoscuta politică de a aţâţa pe „barbari” unii împotriva altora. În anul 579, el trimite o solie la hanul avar Baian, propunându-i să pornească împotriva sclavinilor din Câmpia Română. Baian, care atunci nu era ostil imperiului, primeşte propunerea, cu atât mai mult cu cât dorea să răzbune şi moartea solilor ucişi cu câtva timp în urmă, şi era încredinţat că va găsi în ţara sclavinilor multe bogăţii. Este deosebit de interesantă relatarea în legătură cu drumul parcurs de oastea avară până a ajuns în Câmpia Română.

Avarii nu au trecut în ţinutul sclavinilor peste Carpaţi, pe unde drumul era greu şi anevoios, ci prin imperiul roman. În acest scop Ioann, guvernatorul insulelor şi oraşelor Iliriei, a organizat trecerea oastei avare compusă din aproximativ 60.000 de călăreţi, pe malul drept al Dunării. După ce avarii au străbătut toată Iliria şi au ajuns în vecinătatea „ţinuturilor scitice” 2, flota bizantină i-a trecut pe malul stâng al Dunării. Pătrunzând pe pământurile sclavinilor, avarii au început să incendieze satele şi să pustiească ogoarele. Nimeni nu a îndrăznit să le iasă în cale şi să lupte cu dânşii, populaţia refugiindu-se în păduri. Văzând în cele din urmă că nu pot să-i întâlnească pe sclavini, avarii s-au retras, rupând apoi alianţa cu romanii.

Între avari şi slavi nu existau deci raporturi constante. De cele mai multe, ori avarii şi slavii luptau împreună împotriva imperiului bizantin. Uneori, însă, fie că avarii se aliau cu Bizanţul împotriva slavilor fie că slavii luptau alături de bizantini împotriva avarilor. Trecerea în imperiul bizantin a sclavinilor (mai ales a celor aflaţi în regiunea Dunării mijlocii şi pe cursul inferior al Tisei) era înlesnită şi de gepizi, care primeau pentru aceasta câte o statuetă de aur de cap. „Din cauza aceasta împăratul era supărat că nu putea să-i împiedice, nici când treceau fluviul pentru a jefui imperiul roman, nici când plecau repede de aci”.

Alte lupte cu slavii din regiunile noastre au fost duse de către generalul Priscus, care în anul 592 a fost trimis la Durostorum pentru a-i împiedica pe slavi (Sclavoi) să treacă fluviul. Priscus aflând că Ardagast (= Radogost), căpetenia sclavinilor, a pătruns în imperiu, trece Dunărea în ţinuturile acestuia, devastând totul în cale. Ardagast se vede nevoit să se retragă împreună cu ai săi într-o regiune de mlaştini şi păduri, în care autorii bizantini înregistrează un râu cu numele Ilivakia (probabil Ialomiţa).

Fără să fi repurtat vreo victorie hotărâtoare, bizantinii se îndreaptă împotriva lui Musokios, o altă căpetenie („rege”) a sclavinilor care ajutase pe Ardagast. Călăuziţi de un „gepid”, ei trec râul Paspirius şi surprinzând pe Musokios, care se afla la praznicul de înmormântare a fratelui său îl fac prizonier. Cu aceste rezultate slabe se încheie campania lui Priscus.

În anul 597 are loc o nouă incursiune în imperiu a sclavinilor de pe teritoriul Munteniei, sub conducerea lui Piragast. Generalul Petros, fratele împăratului Maurikios, care era pe atunci comandantul oştilor din Tracia, porunceşte oştilor să treacă Dunărea în ţinutul lui Piragast. După o luptă în care sclavinii au fost biruiţi şi Piragast rănit mortal, bizantinii ajung la râul Ilivakia, unde au suferit o înfrângere grea, în urma căreia, împăratul Maurikios numeşte din nou comandant al armatelor Traciei pe Priscus. În urma răscoalei trupelor imperiale din anul 602, sub loviturile continue ale avarilor şi slavilor, apărarea liniei Dunării se prăbuşeşte.

După această dată izvoarele scrise nu ne mai informează despre evenimentele ce se petrec la Dunăre, decât rareori şi incidental, deoarece teritoriul de la nord de Balcani încetase de a mai aparţine Bizanţului. Dunărea nemaiputând fi menţinută ca graniţă a imperiului, triburile slave, care începuseră să se infiltreze în imperiu încă din a doua jumătate a secolului VI, trec acum în masă în sudul fluviului. Această împrejurare face ca populaţia slavă de la nord de Dunăre să devină mai rară. Totuşi unele triburi slave rămân la nord de fluviu continuând să se dezvolte pe acest teritoriu în contact cu populaţia autohtonă.

Izvoarele scrise ne oferă fără îndoială informaţii deosebit de preţioase asupra perioadei aşezării slavilor pe teritoriul României. Deoarece ele înregistrează mai mult evenimentele politice, şi anume numai pe cele legate direct de interesele imperiului bizantin, despre o bună parte din teritoriul României (Transilvania, Moldova) nu avem însă decât ştiri foarte vagi sau ele lipsesc cu totul. Pentru a completa aceste lacune istoricul nu are la îndemână decât datele arheologice.

Cele mai vechi urme slave descoperite până acum pe teritoriul României, sunt cele de la Suceava-Şipot, unde au fost scoase la lumină bordeie de formă rectangulară, cu vetre înconjurate cu pietre. Inventarul lor constă din fragmente ceramice, lucrate cu mâna, provenind din borcane înrudite în privinţa formei cu tipul Jitomir, obiecte de podoabă (mărgele), de uz casnic şi de îmbrăcăminte. O fibulă „digitată” datează stratul slav cel mai vechi de la Şipot în a doua jumătate a secolului al VI-lea d.Hr. şi începutul secolului al VII-lea.

Dar, cel mai important complex pentru cunoaşterea culturii slavilor, din timpul expansiunii lor către Peninsula Balcanică în secolele VI-VII, este necropola plană de incineraţie de la Sărata Monteoru, care cuprinde peste 1.500 de morminte. În cuprinsul necropolei sunt documentate mai multe variante ale ritului funerar. Rămăşiţele defuncţilor, care erau arşi pe rug undeva în altă parte, sunt depuse în gropi simple, în urne funerare (una sau mai multe urne într-un mormânt) sau, mai rar, şi în urnă şi în groapă. Mormintele conţin adesea ca inventar fibule „digitate” cu cinci butoni, mărgele şi alte podoabe, catarame de centură, iar dintre obiectele de uz casnic se constată prezenţa cuţitelor şi a amnarelor. Armele lipsesc aproape cu totul.

Explicaţia nu trebuie căutată în caracterul paşnic al slavilor - atacurile lor persistente în imperiu dovedesc contrariul - ci probabil în ritualul care va fi. oprit depunerea armelor în morminte. Ceramica din această necropolă (urne funerare sau vase depuse în morminte cu ofrande) este în general de factură grosolană, lucrată cu mâna. Către sfârşitul perioadei de folosire a necropolei, în procent foarte mic se întâlnesc şi vase lucrate la roata primitivă, ornamentate cu linii orizontale şi în val, care s-au dezvoltat din formele mai vechi lucrate cu mâna.

După caracteristicile sale, ceramica de la Sărata Monteoru nu poate fi pusă în legătură cu tipul Praga propriu-zis. În ceea ce priveşte tehnica de lucru şi formele, ea se leagă de tipul Jitomir-Korciak (înrudit doar cu tipul Praga), documentat în regiunea Niprului mijlociu. Prezenţa fibulelor „digitate” în morminte, ne îndreaptă de asemenea atenţia spre complexele asemănătoare din aceeaşi regiune, mai ales spre acelea din bazinul râului Ros, unde sunt cunoscute morminte de incineraţie cu fibule „digitate”.

În celelalte regiuni din vestul Ucrainei pe văile râurilor Pripet, Uj, Teterev, Irpen etc., în preajma Varşoviei şi în necropolele cu ceramica de tip Praga din Cehia, deşi a fost descoperit un număr considerabil de morminte de incineraţie slave timpurii (secolele V-VII), fibulele „digitate” lipsesc până acum cu totul. În funcţie de aceste date, necropola de la Sărata Monteoru poate fi atribuită din punct de vedere etnic unui grup de anţi, ajunşi pe meleagurile noastre probabil din regiunea Niprului mijlociu.

Tot anţilor veniţi pe teritoriul ţării trebuie atribuită şi aşezarea de la Şipot, precum şi fibulele „digitate” descoperite în Moldova la Iaşi (punctul Crucea lui Ferenţ), Vutcani şi, Budeşti (lângă Huşi). Fibulele „digitate”, descoperite întâmplător în diferite localităţi din Muntenia (Lacul Tei, Dămăroaia, Căscioarele) şi Oltenia (Pleniţa, Lazu, Orlea, Vela, Vârtop), care în cea mai mare parte îşi găsesc analogii în regiunea Niprului mijlociu, mai ales la Pastirsk, pot fi puse în legătură de asemenea cu incursiunile anţilor până în aceste regiuni, deşi nu este exclus că ele să fi fost folosite în parte şi de către populaţia locală. Ele nu pot aparţine unor populaţii germanice, deoarece în secolele VI-VII când se datează aceste fibule, în Moldova, Muntenia şi Oltenia, aceste populaţii nu mai existau.

Seria fibulelor „digitate” şi a podoabelor slave este completată în bună măsură prin descoperirea întâmplătoare a celui de-al doilea „tezaur” (e posibil să fie inventarul unui mormânt) de la Coşovenii de Jos (judeţul Dolj), care constă din obiecte de podoabă feminine. „Tezaurul” poate fi datat în jurul anului 700. În trecut el a fost greşit considerat ca o operă a populaţiilor germanice. O altă necropolă slavă de incineraţie a existat la Balta Verde (lângă Vânju Mare), care însă fiind situată în dune de nisip a fost distrusă aproape în întregime, neputând fi salvate decât două morminte din a doua jumătate a secolului VII.

În Transilvania, în secolul VI şi în prima jumătate a secolului VII, sunt cunoscute aşezările şi necropolele de tip Band-Moreşti. Prin urmare, dacă în regiunile extracarpatice prezenţa triburilor slave este documentată încă din secolul VI, în Transilvania, slavii au putut veni abia mai târziu, pe la mijlocul secolului VII, după dispariţia culturii de caracter gepidic. Prezenţa unor grupuri slave în Transilvania, venite fie independent, fie împreună cu avarii, poate fi semnalată prin fibulele „digitate”, descoperite la Sarmizegetusa, Veţel, Războieni-Feldioara, precum şi în alte câteva localităţii. Trebuie menţionat faptul că fibulele „digitate” slave se deosebesc de acelea germanice descoperite pe acelaşi teritoriu în complexele de caracter gepidic.

Tipurile mai vechi ale „bulelor „digitate” din Transilvania îşi găsesc analogii apropiate sau identice în complexele slave răsăritene din regiunea Niprului mijlociu, mai ales la Pastirsk. În Transilvania, ele apar adesea în necropolele avare, deşi este îndeobşte cunoscut că ele nu reprezintă o podoabă avară. Întrucât în complexele slave cu ceramica de tip Praga din Cehoslovacia (aparţinând sclavinilor), databile anterior venirii avarilor în Câmpia Pannonică, astfel de podoabe sunt necunoscute, prezenţa lor în necropolele avare poate fi explicată numai prin faptul că avarii, în drumul lor către vest au antrenat cu ei şi unele grupuri slave (anţi) din regiunea Niprului mijlociu. La acestea s-ar mai putea adăuga şi descoperirile de la Tg. Secuiesc, şi anume o zăbală, o sabie (azi pierdută) şi patru vase lucrate cu mâna, care se pare, formau inventarul unuia sau eventual al câtorva morminte ce pot fi. datate în a doua jumătate a secolului VII şi făceau parte foarte probabil dintr-o necropolă slavo-avară.

Datorită descoperirilor arheologice, deşi încă puţine la număr, s-a putut preciza că primele triburi slave (sclavinii şi anţii) pătrunse pe teritoriul României foloseau ca locuinţe bordeie cu cuptoare de piatră sau cu vetre înconjurate cu pietre. Ele au adus o ceramică proprie înrudită cu tipul Praga. Ca podoabe caracteristice pot fi considerate anumite grupe din seria fibulelor „digitate”. Ritul lor funerar era incineraţia. În consecinţă, ipotezele mai vechi, prin care se susţinea că slavii au venit la noi cu o cultură primitivă a lemnului nu mai pot fi acum valabile. Îndeletnicindu-se în principal cu agricultura, anţii şi sclavinii au ocupat în primul rând regiunile de câmpie şi căile mai accesibile.

Ajunşi pe teritoriul României slavii au venit în contact cu populaţia locală, care din punct de vedere etnic varia de la regiune la regiune. În Moldova şi în nord-estul Munteniei, mai ales în regiunea de dealuri, slavii au venit în contact cu populaţia autohtonă carpo-dacică, pe care treptat au asimilat-o, urmele culturii ei materiale însă putând fi adesea surprinse în diferitele complexe slave. Astfel, în marea necropolă slavă din secolele VI-VII de la Sărata Monteoru au fost descoperite şi câteva fragmente de vase de provenienţă locală, lucrate la roata cu învârtire repede.

În sudul Moldovei, în Muntenia şi mai ales în Oltenia slavii au venit în contact şi cu populaţie romanică. Simbioza între populaţia locală carpo-dacică sau romanică şi slavi poate fi surprinsă şi în unele complexe din secolele VI-VII de pe actualul teritoriu al oraşului Bucureşti (Dealul Mihai-Vodă, Curtea Veche, Fundeni, Dămăroaia, Ciurel), Ipoteşti (lângă Slatina) Cândeşti (lângă Buzău), care se caracterizează prin fragmente ceramice lucrate cu mâna (borcane şi tigăi de lut), asociate cu ceramică de factură mai bună lucrată la roată.

Se observă că atât ceramica modelată cu mâna cât şi cea lucrată la roată din complexe menţionate nu este unitară ci se deosebeşte, atât în ceea ce priveşte formele şi compoziţia pastei cât şi tehnica de lucru. Deosebirile s-ar putea explica pe de o parte, prin unele diferenţe cronologice, pe de alta prin faptul că aşezările sau punctele respective aparţin unor triburi sau populaţii diferite. Slavilor le putem atribui însă numai unele tipuri ale ceramicii lucrate cu mâna, asemănătoare în ceea ce priveşte forma cu tipul Praga sau cu tipul Jitomir-Korciak, pe când vasele lucrate la roată au în bună parte origini locale.

În timpul incursiunilor făcute în imperiu, diferitele triburi slave au adus adesea, ca prizonieri, grupuri de populaţie traco-romanizată de la sud de Dunăre. Limba latină se folosea la nord de Dunăre şi în legătură cu aceasta o ştire importantă ne este transmisă de Procopios. Povestind încercarea antului Chilbudios de a se substitui generalului cu acelaşi nume care murise, Procopios arată cum a fost demascat de generalul Narses, „cu toate că vorbea latineşte şi învăţase să imite multe din apucăturile generalului roman Chilbudios...” Faptul că falsul Chilbudios învăţase limba latină la nord de Dunăre, se poate explica numai prin prezenţa acolo a unei populaţii romanice şi prin circulaţia limbii latine ca mijloc de înţelegere între grupuri de populaţii diferite.

În Transilvania, slavii sau slavo-avarii au găsit la venirea lor rămăşiţe ale populaţiei gepidice (de origine germanică) precum şi populaţie daco-romană. Faptul că numele de valah, vlah, voloh, pe care-l dau diferitele triburi slave, populaţiei străromâneşti este un nume germanic (numele unui trib de origine celtică Volcae pe care l-au preluat triburile germanice, probabil sub forma Walhos, designând mai târziu cu acest nume şi populaţiile romanice în general) înseamnă că în această provincie slavii au mai găsit încă elemente germanice cu rosturi de conducere politică, de la care au împrumutat numirea populaţiei autohtone de limbă romanică, aflată sub dominaţia lor.

O serie de autori (Iordanes, Procopios, Pseudo-Maurikios) arată nu numai originea comună a anţilor şi sclavinilor, dar şi trăsăturile comune, pe care le au cele două grupuri de triburi slave, în ceea ce priveşte tipul fizic, portul, religia, organizarea socială şi modul de trai. Datele arheologice ne documentează de asemenea că anţii şi sclavinii folosesc acelaşi tip de locuinţă - bordeiul cu cuptor de piatră, sau cu vatră înconjurată cu pietre. Şi pentru unii şi pentru alţii este caracteristic ritul de înmormântare al incineraţiei în groapa simplă sau în urne, mormintele făcând parte din necropole plane sau tumulare. Şi unii şi alţii folosesc ceramica lucrată cu mâna (borcane şi tigăi de lut) şi au aproape aceleaşi îndeletniciri.

Cu toate trăsăturile comune, în cultura materială a celor două grupe de triburi slave, se remarcă însă şi unele deosebiri în ceea ce priveşte ceramica, podoabele, variantele ritului funerar şi altele, amănunte pe care istoricii bizantini, evident, nu le puteau sesiza. Astfel, deşi din Boemia şi până la Nipru formele vaselor sunt asemănătoare, ele prezintă totuşi variante deosebite, limitate numai la anumite regiuni: tipul Praga, în vest, care poate fi legat de sclavini şi de o parte din triburile venete, tipul Jitomir-Korciak şi altele, în est, care aparţin anţilor.

Dacă în secolul VI deosebirile dintre cultura materială a anţilor (consideraţi ca fiind grupa sudică a slavilor răsăriteni) şi sclavinilor (care constituiau grupa de sud a slavilor apuseni) sunt mai mult de nuanţă, în secolul VII, deoarece diferitele grupuri de triburi slave au evoluat pe teritorii şi sub influenţe diferite, deosebirile devin mai sensibile, iar în secolele următoare (secolele VIII-IX) ele se vor accentua şi mai mult, păstrând numai unele trăsături generale comune. Tocmai acele trăsături specifice, care caracterizează un grup de triburi slave sau altul, ne ajută să stabilim originea şi legăturile dintre diversele triburi slave, aflate pe teritoriul patriei noastre în secolele VII-IX.

În secolul VII, se pare mai degrabă în a doua jumătate a acestui secol, în Moldova, la Dorobanţu (lângă Iaşi), la Hlincea (Hlincea I) şi în nivelul inferior al aşezării de la Suceava (Drumul naţional) sunt documentate o serie de complexe, reprezentate prin silişti (aşezări nefortificate), cu locuinţe dispuse „în cuiburi” (câte două-trei la un loc), având în interior cuptoare, fie clădite din piatră, fie scobite în lut cruţat anume pentru acest scop, şi prin ceramică grosolană lucrată exclusiv cu mâna (borcane şi tigăi de lut), majoritatea vaselor având pe muchia buzei decor de alveole adâncite cu degetul sau cu un instrument oarecare.

Din complexe asemănătoare provin, foarte probabil, şi unele fragmente de vase de acelaşi tip, descoperite în Muntenia la Bucureşti (Radu Vodă) şi la Lişcoteanca (lângă Galaţi). Tehnica de lucru, ca şi forma vaselor provenite din descoperirile menţionate mai sus, îşi găsesc analogii în spaţiul dintre Nipru şi Carpaţii Păduroşi (Kiev - Dealul Kiselevka, Raiki, Nezvisko, Lopatna etc.), unde acest aspect cultural s-a dezvoltat, se pare, din complexe mai vechi cu ceramică înrudită cu tipul Korciak.

Prezenţa, pe teritoriul României, a acestui aspect cultural în secolul VII (faza cea mai veche a culturii Hlincea I - Luka Raikoveţkaia) s-ar putea eventual explica prin tulburarea pe care a produs-o în rândul slavilor răsăriteni deplasarea către apus a bulgarilor şi expansiunea Kaganatului Hazar, când o parte a triburilor slave răsăritene au fost nevoite să se deplaseze către sud-vest, pătrunzând în Moldova, în estul Munteniei şi chiar în nord-estul Bulgariei unde sunt documentaţi în nivelul inferior al aşezării de la Popina, în apropiere de Silistra. Acest nou val de slavi răsăriteni ajunşi în nord-estul Bulgariei împreună cu triburile slave mai vechi (anţii, sclavinii şi diferite triburi slave apusene care au populat vestul Peninsulei Balcanice în secolul VII), rupându-se de trunchiul din care au făcut parte mai înainte, în decursul secolului VIII au evoluat independent, dând naştere unui nou grup - Slavii de sud.

Slavii răsăriteni purtătorii celei mai vechi faze a culturii Hlincea I - Luka Raikoveţkaia, ajungând pe teritoriul României au venit în contact cu populaţia autohtonă şi cu populaţia slavă mai veche aflată în aceste regiuni pe care au influenţat-o, îmbogăţindu-i cultura materială cu noi elemente. Legătura dintre purtătorii culturii Hlincea I şi populaţia autohtonă carpo-dacică pe care au asimilat-o poate fi. sesizată prin câteva fragmente de vase, lucrate la roata cu învârtire repede, care pot fi socotite de provenienţă locală şi nu slavă, precum şi prin casele cu vetre libere, descoperite în aşezarea de la Spinoasa, care fără îndoială reprezintă o moştenire dintr-o epocă mai veche a aşa-numitelor „colibe” dacice.

La Spinoasa casa cu vatra liberă, tipul de locuinţă de origine locală coexistă alături de tipul de bordei cu cuptor specific slavilor. Din lipsă de material mai bogat nu ştim în ce fel s-a dezvoltat şi care a fost aspectul specific culturii triburilor slave din Oltenia şi Muntenia în secolul VIII şi la începutul secolului IX. Se pare însă că slavii de aici s-au dezvoltat în strânsă legătură cu cei de la sud de Dunăre.

Despre slavii din Moldova centrală şi de nord, ştim, însă, că au evoluat de la faza mai veche la faza mai nouă a culturii de tip Hlincea I - Luka Raikoveţkaia. Această fază mai nouă, documentată într-o serie de aşezări (Hlincea I, Suceava-Drumul naţional, Spinoasa, Dăneşti şi altele), se deosebeşte de faza mai veche prin apariţia şi apoi înmulţirea ceramicii lucrate la roata primitivă (decorată cu linii orizontale şi în val, sau în cazuri mai rare, cu benzi de linii orizontale între care sunt trasate grupuri de linii verticale), care coexistă împreună cu ceramica lucrată cu mâna.

Tot ca un element nou apare în această fază vatra cu gardină (prajniţa, cidrin) situată fie în locuinţe, fie în afara acestora (Suceava - Drumul naţional, nivelul superior, Spinoasa). Desigur că în cadrul culturii de tip Hlincea I - Luka Raikoveţkaia, care în stadiul actual al cercetărilor ne apare ca un grup destul de unitar, vor fi existat şi o serie de variante regionale, pe care încă nu le putem deosebi, dar care se vor contura din ce în ce mai clar, odată cu înmulţirea cercetărilor.

Identitatea complexelor din Moldova, în ceea ce priveşte tipul de aşezare, tipul de locuinţă, ceramica etc., cu cele din regiunile de la vest de Nipru ne dovedeşte că în secolele VIII-IX triburile slave din Moldova centrală şi de nord s-au dezvoltat în strânsă legătură cu triburile slave răsăritene dintre Nipru şi Carpaţii Păduroşi. Din secolul X triburile slave din Moldova, purtătoare ale unei culturi materiale slave răsăritene nu au făcut parte din statul de Kiev, vechi rusesc, ci datorită expansiunii primului imperiu bulgar, ele au intrat în legătură cu populaţia slavă de sud (slavo-bulgară) şi străromânească, fapt care a imprimat nu numai caracterul slav sudic în limbă, dar au contribuit în acelaşi timp şi la transformarea culturii lor materiale, care prezintă strânse legături cu aceea a populaţiei din aria balcano-dunăreană, în secolele XI-XII, adăugându-se noi elemente vechi româneşti a avut loc aci şi asimilarea din punct de vedere etnic a populaţiei slave.

În centrul Transilvaniei, la Moreşti şi Moldoveneşti, au apărut de asemenea o serie de fragmente ceramice, lucrate cu mâna (borcane, uneori cu alveole adâncite pe muchia buzei, şi tigăi de lut) sau la roata primitivă, care au unele trăsături comune cu ceramica de tip Hlincea I - Luka Raikoveţkaia. Cu toate acestea, însă, ele trebuie considerate ca o grupă aparte faţă de complexele din Moldova sau faţă de cele din dreapta Niprului. Un complex cu ceramică întrucâtva deosebită de cea de la Moreşti şi Moldoveneşti a fost descoperit la Cipău, unde, împreună cu fragmentele lucrate cu mâna (fără decor sau cu alveole pe buză), s-au găsit şi borcane lucrate la roată, asemănătoare cu cele din complexele avare.

Din nefericire nu se cunoaşte nici tipul de locuinţă, nici ritul funerar al purtătorilor aspectului cultural documentat la Moreşti, Moldoveneşti şi Cipău - Sf. Gheorghe. Pe baza ceramicii însă, se poate afirma că aceste complexe cuprind elemente de cultură slavă răsăriteană şi elemente venite prin filieră avară din Câmpia Pannonică (mai ales la Cipău - Sf. Gheorghe). Complexele mai sus-amintite se leagă de descoperirile asemănătoare din regiunea subcarpatică (RUSIA) şi estul Slovaciei (Somotor), iar din punct de vedere etnic ele pot fi atribuite unei populaţii slave.

Elemente ale culturii materiale specifice slavilor pot fi remarcate şi în necropolele avare din Transilvania, din care provin o serie de podoabe caracteristice femeilor slave, dovedindu-se astfel o convieţuire avaro-slavă. Astfel, în necropola de inhumaţie de la Gâmbaş (lângă Aiud) au fost descoperite două fibule „digitate” cu şapte butoni, precum şi mai mulţi cercei cu pandantive în formă de stea, cu decor de mici granulaţii.

Cercei cu pandantive în formă de stea s-au mai găsit şi la Câmpia Turzii, Teiuş, iar la Prostea Mare (lângă Mediaş) se cunoaşte partea inferioară a unui cercel, în formă de semilună, decorată pe margini cu triunghiuri granulate. La acestea s-ar mai putea adăuga şi brăţările cu capete îngroşate de la Şura Mare (lângă Sibiu) şi Rupea (judeţul Braşov). De asemenea ceramica descoperită în necropolele avare de la Gâmbaş, Teiuş etc., este de fapt împrumutată de la diferitele triburi slave cu care avarii au venit în contact.

În secolul VIII şi la începutul secolului IX, în partea de nord-vest a ţării, prin cele două necropole tumulare de la Nuşfalău şi Someşeni, este documentată existenţa unui grup slav destul de puternic. Necropola de la Nuşfalău (judeţul Sălaj) cuprinde tumuli de diferite mărimi, în interiorul cărora se află mai multe morminte de incineraţie. Rămăşiţele defuncţilor împreună cu inventarul funerar (vase sparte ritual, găleţi de lemn, cuţite, podoabe etc.) se află depuse la nivelul solului vechi, în interiorul unei construcţii de lemn.

Uneori, rămăşiţele defuncţilor din interiorul construcţiei de lemn erau acoperite cu o lespede de piatră, în alt caz oasele calcinate au fost depuse foarte probabil în urne funerare, fiind însoţite de oase de cal şi alte obiecte (scăriţe de şa, seceri, cuţite etc.). Circumferinţa tumulilor era delimitată întotdeauna de un pământ galben-nisipos, adus special şi aşezat în formă de inel în jurul construcţiei de lemn. Tumulii constau din pământ argilos de culoare gălbuie sau cenuşie, adus de asemenea special în acest scop, amestecat cu iarbă şi aşchii de lemn pentru a le da o rezistenţă mai mare. Deasupra construcţiei de lemn se forma un fel de cupolă pentru a o apăra.

Necropola slavă de la Someşeni (lângă Cluj) cuprinde de asemenea tumuli de diferite mărimi. Sub tumuli se afla câte o groapă de formă dreptunghiulară sau pătrată, adâncă de 0,30-0,50 m sub nivelul de călcare vechi, în care erau aşezate urnele funerare sau grămezile de oase calcinate. Rămăşiţele defuncţilor erau însoţite de vase sparte ritual, de vedre de lemn, precum şi de diferite obiecte de uz personal: aplice de centură, catarame, podoabe etc. Groapa era apoi acoperită cu scânduri de lemn, care alcătuiau o platformă sprijinită la cele patru colţuri pe stâlpi de lemn.

Probabil că ofrandele, precum şi mormintele secundare erau aşezate pe platforma de lemn, care însă a putrezit şi s-a dărâmat în groapă împreună cu tot ce se afla pe ea. Într-un caz (tumulul nr. 1) nu s-a găsit groapa sub platforma de lemn (probabil fiindcă era aşezat foarte aproape de mlaştină) şi în acest caz urnele funerare, grămezile de oase şi ofrandele se aflau pe platformă.

Circumferinţa tumulilor era delimitată de un fel de „gard” de stâlpi de lemn. În unele cazuri s-a putut constata că tumulii era formaţi din argilă cenuşie, adusă special în acest scop. Ţinând seama de obiceiurile funerare şi de inventarul mormintelor (obiecte de metal de tip Keszthely, vedre de lemn care îşi găsesc analogii în Ungaria şi Moravia, ceramica lucrată exclusiv la roată şi decorată cu benzi de linii orizontale şi în val analoagă celei de pe valea Dunării mijlocii) necropolele de la Nuşfalău şi Someşeni trebuie puse în legătură cu triburi slave apusene, care au venit în contact şi au întreţinut legături cu avarii. Influenţa avară este dovedită nu numai prin aplicele de centură de tip avarie (tipul Keszthely) ci mai ales prin prezenţa oaselor de cal în unii tumuli (Nuşfalău) obicei necunoscut în necropolele slave mai vechi cu ceramica de tip Praga, databile anterior venirii avarilor.

Cu toate că cele două necropole de la Nuşfalău şi Someşeni prezintă trăsături comune în ceea ce priveşte inventarul, totuşi, după obiceiurile de înmormântare, după structura tumulilor etc., ele se deosebesc, fapt care ne dovedeşte că în cele două necropole sunt înmormântaţi indivizi care fac parte din două triburi deosebite. În secolul IX, sub Krum şi apoi mai ales sub Omurtag, primul imperiu bulgar şi-a extins stăpânirea şi asupra unor teritorii de la nord de Dunăre, în cadrul acestui imperiu, însă, nu se poate vorbi de o populaţie unitară din punct de vedere etnic. În secolul IX proto-bulgarii formau mai mult clasa dominantă, care până în secolul X sfârşeşte prin a se contopi definitiv cu slavii. Marea majoritate a populaţiei statului bulgar era formată de slavii de sud şi de populaţia de limbă romanică.

Pe lângă aceste două grupuri etnice, care constituiau mase compacte, în Transilvania surprindem se pare, sub formă de grupuri mai mici, şi Slavi Moravi, pătrunşi la începutul secolului X, pe cursul mijlociu al Mureşului, în regiunea oraşului Alba Iulia. Urmele lor materiale sunt documentate prin necropola de inhumaţie de tip Stare Mesto de la Ciumbrud (lângă Aiud), la care se mai pot adăuga şi unele descoperiri întâmplătoare: perechea de pinteni de tip carolingian de la Tărtăria (lângă Orăştie), ploştile de tip boemian descoperite în Transilvania de sud, precum şi un vas bitronconic care îşi găseşte analogii numai în aria moravo-boemiană.

Aceste grupuleţe de slavi moravi şi-au găsit, foarte probabil, în regiunile noastre un loc de refugiu, în urma luptelor cu maghiarii, sub loviturile cărora cade şi statul Morav în anul 906. Cultura materială a populaţiei slave de sud din cadrul primului imperiu bulgar este cunoscută prin cele trei necropole de incineraţie de la Satu Nou (judeţul Constanţa), prin necropola de incineraţie de la Castelu (judeţul Constanţa), precum şi prin mormintele de incineraţie din necropola biriţuală de la Histria (judeţul Constanţa).

Necropolele de la Satu Nou şi Castelu cuprind morminte de incineraţie în care oasele calcinate, au fost depuse de obicei în urne funerare. Uneori urnele sunt acoperite cu fragmente de vase sau lespezi de piatră. Mai rar se întâlnesc cazuri când urnele sunt depuse în casete de piatră. Mormintele cuprind de obicei o singură urnă, în cazuri mai rare două sau trei, iar mai multe numai în chip excepţional. În număr mai mic au fost descoperite şi morminte în care oasele calcinate au fost depuse într-o groapă simplă. Rămăşiţele defuncţilor sunt însoţite, de obicei, de câte un cuţit, sulă de fier sau alt obiect ascuţit şi diferite obiecte de podoabă.

Mormintele de incineraţie de la Histria prezintă aceleaşi variante ca şi cele din necropolele de la Satu Nou şi Castelu, pe când mormintele de inhumaţie din aceeaşi necropolă îşi găsesc analogii în Bulgaria, în necropolele proto-bulgare de la Novi-Pazar, Madara etc. Coexistenţa în cadrul aceleiaşi necropole a mormintelor de inhumaţie protobulgare cu morminte de incineraţie slave ne dovedeşte că aici se înmormânta o populaţie amestecată bulgaro-slavă, care trăia în simbioză, fiecare grup etnic păstrându-şi însă ritul de înmormântare tradiţional.

În timpul expansiunii primului imperiu bulgar la nord de Dunăre, în unele regiuni ale ţării au pătruns şi populaţii de la Sudul Dunării, care au adus şi au răspândit o serie de elemente sud-dunărene, ce se fac resimţite mai ales în ceea ce priveşte ceramica de uz comun, pe care le-a preluat şi populaţia de la nordul Dunării. În acest sens se pot aminti descoperirile (caracterizate prin coexistenţa ceramicii roşii cu cea cenuşie) de la Sebeş, Blandiana etc. din Transilvania, şi cele de la Spinoasa din Moldova.

Legăturile strânse care au existat în timpul primului imperiu bulgar între populaţia de la sudul şi cea de la nordul Dunării au dus la uniformizarea trăsăturilor celor mai generale ale culturii materiale a diferitelor grupuri etnice, fiecare din aceste grupuri păstrându-şi însă şi unele caractere tradiţionale specifice, pe baza cărora ele pot fi diferenţiate.

Triburile slave, care în perioada expansiunii primului stat bulgar la nord de Dunăre (secolele IX-X) trăiau încă pe teritoriul României şi care mai înainte erau legate fie de slavii apuseni (în Transilvania) fie de slavii răsăriteni (în Moldova), sunt atrase acum în sfera de influenţă a slavilor de Sud, însuşindu-şi caractere slave sudice atât în cultura materială cât şi în cea spirituală. Astfel se poate explica puternica influenţă slavă pe care a suferit-o populaţia străromânească de la nord de Dunăre în această perioadă, nu numai În cultura materială ci şi În limbă, obiceiuri, viaţa socială şi culturală.

Datele lingvistice de care dispunem până în prezent, ne dovedesc că limba pe care a vorbit-o populaţia slavă de pe teritoriul României în secolele IX-X este o limbă slavă meridională de răsărit (bulgară), care, în această perioadă, a exercitat o puternică influenţă asupra limbii străromâne, influenţă ce poate fi urmărită pe trei căi: 1) prin împrumuturile de cuvinte, 2) toponimia slavă-sudică, 3) limba slavă a bisericii şi a statului feudal timpuriu bulgar, împrumutată şi de străromâni.

1) Limba română a moştenit o serie de cuvinte de origine slavă referitoare la uneltele agricole: plug, grapă, greblă, sapă etc.; la strângerea cerealelor: snop, stog; numiri de animale: gâscă, lebădă, dihor, cârtiţă, veveriţă, vrabie etc.; numiri de peşti şi referitoare la uneltele de pescuit: crap, ştiucă, morun, lostriţă, păstrăv etc. undiţă, năvod, setcă etc.; numiri de unelte pentru prelucrarea metalelor: daltă, pilă, cleşte, nicovală şi altele; numiri de locuri geografice: dumbravă, luncă, movilă, podgorie, baltă, ostrov etc. O altă serie de cuvinte se referă la însuşirile sau defectele fizice şi morale ale omului ca: blajin, straşnic, destoinic, vrednic, voinic, zdravăn, prost, vinovat, gângav etc. 2) Din această perioadă au persistat până în zilele noastre şi o serie de hidronime: Dâmboviţa, Ialomiţa, Milcovul, Bistriţa, Târnava; precum şi o serie de toponime: Zlatna, Moigrad, Bălgrad, Cleanov, Craiova, Bucov, Zimnicea şi altele. 3) Influenţa slavă-meridională-bulgară poate fi remarcată şi prin împrumutul unor cuvinte care privesc organizarea bisericească şi de stat (vezi mai jos capitolul despre Bulgari, partea referitoare la expansiunea statului bulgar la nord de Dunăre).

Inscripţiile cu litere cirilice, ce fuseseră zgâriate pe peretele de chirpici al unui atelier de fierărie din aşezarea străromânească de la Bucov, păstrate în stare foarte fragmentară sub formă de litere izolate, dovedesc că populaţia străromânească din această regiune a adoptat scrisul slav şi limba oficială slavă încă din secolul X. Odată cu retragerea imperiului bulgar în sudul Dunării, elementul slav, care până acum fusese dominant, devine secundar în regiunile de la nord de Dunăre, iar populaţia slavă care mai persista pe teritoriul României a fost asimilată într-un timp relativ scurt de către populaţia străromânească.

Check Also

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …