Paşalâcurile şi raialele pe teritoriul ţărilor române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Dobrogea şi raialele dunărene

Părţile ocupate de turci în secolele XV-XVII din teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei, anume Dobrogea şi şirul raialelor de la nord de Dunăre, au fost organizate în primele decenii ale secolului al XVII-lea într-o unitate administrativă şi militară, care, după oraşul de reşedinţă al paşii guvernator, a fost numită paşalâcul de Silistra.

Aceste ţinuturi erau legate între ele prin Dunăre, care juca un rol important în viaţa lor politică şi economică. Ele constituiau în acelaşi timp şi o unitate bisericească: din secolul al XVII-lea Dobrogea şi raialele sunt puse sub autoritatea unui mitropolit, numit de Proilava (numele turcesc al Brăilei), care-şi avea reşedinţa când în acest oraş, după care a fost numită eparhia, când la Silistra, reşedinţa paşii. Astfel, raialele şi Dobrogea, unite prin multiple legături, au avut o soartă comună până la începutul secolului al XIX-lea.

Caracterul demografic pe care-l căpătaseră aceste ţinuturi de la Dunărea de Jos în urma cuceririi lor de către turci se păstrează şi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. În raiale, turcii formează o mică minoritate aşezată în oraşe, în Dobrogea, care din motive de ordin strategic fusese transformată într-o provincie turco-tătară, elementul românesc, împins de la centru spre margini şi destul de numeros în secolul al XVII-lea, sporeşte mai ales în secolul al XVIII-lea, prin imigrări din Ţara Românească şi din Moldova, unde fiscalitatea domnilor fanarioţi devenea tot mai apăsătoare.

Atacurile românilor la Dunăre şi ale cazacilor la Dunăre şi Marea Neagră au dus la înfiinţarea paşalâcului de Silistra, iar în cursul secolului al XVII-lea, Dobrogea devine cu încetul o adevărată tabără fortificată. Paza Dunării este întărită. Pe lângă vechea cetate a Isaccei, se mai construiesc cetăţi la Tulcea şi Hârşova. La Marea Neagră nu existau cetăţi, paza ţărmului fiind făcută de paşa de Silistra cu trupele din interior.

Provincia era astfel bine apărată de incursiuni străine; autorităţile turceşti însă nu se ocupau şi de securitatea interioară. În secolul al XVII-lea, drumurile erau pline de tâlhari, printre care se găseau, cum spune un călător străin, „oameni de seamă şi bogaţi: dregători, spahii, ieniceri şi alţii de seama lor”. În secolul următor, situaţia se agravează, astfel că în oraşele de la Dunăre exista primejdia de a fi jefuit în plină zi. La sate, ţăranii turci ieşeau la munca câmpului înarmaţi (creştinilor nu le era îngăduit să poarte arme). O asemenea situaţie avea să influenţeze viaţa economică.

Viaţa economică

Până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Dobrogea şi raialele se găseau încă departe de câmpurile de luptă, şi astfel, în afară de ciocnirile de margine, întregul spaţiu de la Dunărea de Jos s-a bucurat de o lungă perioadă de pace. În general însă, viaţa economică era în continuă decădere. La aceasta au contribuit exploatarea populaţiei şi lipsa de siguranţă în ţară, precum şi faptul că locuitorii erau rari, iar musulmanii - turci şi tătari - fiind obligaţi la serviciul militar, erau adeseori plecaţi în expediţii, astfel că ţara rămânea vreme îndelungată fără braţe de muncă.

Din cauza numărului mic de locuitori, abia se cultiva a zecea parte din teritoriul Dobrogei. Se semăna mai mult grâu şi mei. Pomii erau rari; în partea nordică - la Isaccea, Tulcea, Macin - se cultiva viţa de vie. Erau foarte numeroase vitele: cai, vaci şi oi. Dar creşterea lor se făcea în modul cel mai primitiv, vitele fiind ţinute şi iarna pe câmp. Se creşteau însă cai de rasă, socotiţi a fi cei mai buni din Turcia europeană, în raiale, unde condiţiile erau diferite, pământul era mai bine cultivat.

La Brăila, de pildă, se găseau la începutul secolului al XVIII-lea „câmpii acoperite cu grâu, orz şi alte bucate, presărate cu vii şi pomi”, iar către sfârşitul secolului satele de aici sunt arătate a fi „dintre cele mai frumoase şi mai bogate”. Vitele sunt, de asemenea, numeroase. Oraşele de la Dunăre continuă să fie importante centre meşteşugăreşti şi comerciale. O activitate mai intensă cunoaşte în secolul al XVII-lea Brăila.

În centrele dunărene, încă din acest secol erau vestite unele meşteşuguri tradiţionale, ca lucrarea pieilor de capră şi de miel sau a armelor. Un rol important în viaţa economică a regiunii îl aveau întreprinderile pentru pregătirea pastramei, a seului, a peştelui sărat şi numeroasele mori de apă de la Dunăre şi de vânt din interiorul Dobrogei.

În secolul al XVIII-lea, viaţa economică a acestor regiuni cunoaşte unele progrese. Piaţa se lărgeşte, oraşele capătă o mai mare dezvoltare. În acest secol, pe lângă întreprinderile şi meşteşugurile tradiţionale, sunt amintite manufacturi textile, mai ales de aba. În oraşele de la Dunăre şi din Dobrogea se face un comerţ activ cu produse locale şi străine. La intensificarea schimburilor a contribuit dreptul de navigaţie pe Dunăre, obţinut de Austria prin pacea de la Passarowitz (1718).

Ca şi în ţările române, comerţul în cetăţile de la Dunăre şi în Dobrogea se afla în mâinile negustorilor veniţi cu porunci de la Poartă. Aceştia cumpărau pe preţuri fixate înainte produsele necesare capitalei imperiului: miere, ceară, grăsimi, vite. Animalele de măcelărie erau date casapilor, iar pieile şi lâna, grăsimile, seul, pastrama erau îmbarcate în porturile de la Dunăre şi expediate la Constantinopol.

În secolul al XVIII-lea apar la Dunărea de Jos negustori străini, din Austria, Polonia şi Italia, şi, fie cu aprobarea Porţii, fie prin coruperea autorităţilor turceşti, o mare parte din produsele regiunii sunt îndreptate pe pieţele europene. Se trimiteau în număr mare vite, apoi materii prime, îndeosebi lână, şi produse ale întreprinderilor alimentare amintite mai sus; oraşele furnizau cantităţi însemnate de piei lucrate.

Se aduceau, în schimb, articole manufacturate şi diferite produse de lux pentru clasa feudală, ca mirodenii, cafea, ţesături, bumbac, şaluri de Angora, marchitănie etc. Se menţin cunoscutele drumuri de comerţ care făceau legătura între Varna şi porturile dunărene, dar în locul vechilor porturi se ridică altele. Pe malul stâng al Dunării, Brăila cedează locul oraşului Giurgiu, oraş mare şi antrepozit al mărfurilor sosite pentru Ţara Românească din Europa centrală şi din Constantinopol.

Trecerea pe o scară mai mare la relaţiile marfă-bani a avut, în Dobrogea şi în raiale, aceleaşi urmări ca în restul Imperiului Otoman. În urma creşterii pieţei, prezenţa trupelor turceşti în oraşele dunărene în secolul al XVII-lea şi apoi deschiderea navigaţiei pe Dunăre contribuie să atragă pe pieţele oraşelor mari cantităţi de produse agricole.

Începând din secolul al XVII-lea, feudele sunt transformate în proprietăţi ereditare - aşa-numitele ciftlicuri - şi se creează domenii întinse, producătoare de grâu pentru piaţă. Aceste împrejurări au dus la o tot mai aprigă exploatare a ţărănimii, atât creştine cât şi turceşti. Iobagilor turci, spune un călător străin, „asuprirea stăpânilor lor de pământ, deşi sunt tot turci, le răpeşte tot rodul strădaniilor lor”. Situaţia creştinilor era şi mai grea, ceea ce explică şi trecerile la legea musulmană, semnalate de călătorii străini.

În acelaşi timp devin tot mai grele şi obligaţiile către stat: pe lângă dările obişnuite şi munca la cetăţi, se impune tot mai mult cumpărarea silită de alimente de la producători sub preţul pieţei, sarcină care a avut adesea ca urmare spargerea satelor. Situaţia ţărănimii se agravează în secolul al XVIII-lea prin pătrunderea la sate a capitalului cămătăresc. Ienicerii, foarte numeroşi în Dobrogea, aşezându-se la sate, acaparau prin împrumuturi cămătăreşti munca şi averea ţăranilor. Ţăranii erau datori, pe lângă obligaţiile faţă de fisc şi de spahii, să plătească ienicerilor dări speciale.

Paşalâcurile de Timişoara şi de Oradea în secolul al XVII-lea

Teritoriul cucerit de turci în secolul al XVI-lea şi prefăcut într-un paşalâc cu reşedinţa la Timişoara cuprindea tot Banatul de apus şi ţinutul de câmpie dintre Mureş şi Criş. La începutul secolului al XVII-lea, turcii ţineau garnizoane importante în cetăţile mari, ca Timişoara şi Giula, şi pază în mai multe întărituri risipite în diferite părţi ale paşalâcului.

În secolul al XVII-lea, turcii supun noi teritorii din principatul Transilvaniei, în prima jumătate a veacului se mărginesc să ocupe cetatea Lipova, cu domeniul ce-i aparţinea. În a doua jumătate însă, când marii-viziri din familia Koprulu au căutat să pună capăt crizei prin care trecea Imperiul Otoman prin reluarea politicii de cuceriri, turcii, folosindu-se de sfârşitul dezastruos al expediţiei lui Gheorghe Rakoczi al II-lea în Polonia, îşi întind stăpânirea şi mai mult în Transilvania.

În 1658, ei ocupă cetăţile Lugoj şi Caransebeş, cu partea muntoasă a Banatului, şi Ineul - după care avea să cadă ţinutul Halmagiului pe care-l acoperea - şi le alipesc la paşalâcul Timişoarei. Peste doi ani pun stăpânire pe Oradea, care a trebuit să capituleze după o eroică rezistenţă, şi pe cea mai mare parte din comitatul Bihor şi înfiinţează un nou paşalâc, paşalâcul de Oradea, pe care-l împart în cinci sangiacuri, punându-l sub conducerea unui beilerbei. În anii următori, turcii supun la dări comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc din Partium, precum şi părţi din comitatele Solnocul Interior, Dobâca şi Cluj, care ţineau de principatul Transilvaniei. Ţinuturi întinse au acum doi stăpâni.

Pământurile din cele cinci sangiacuri au fost împărţite, sub formă de zeameturi şi timaruri, la spahiii din paşalâc, concentraţi în două cetăţi: Oradea şi Sâniob. Dar în secolul al XVII-lea, luarea în stăpânire a pământurilor cucerite se făcea în alte condiţii decât în secolul precedent. Când a fost ocupat Banatul în secolul al XVI-lea, stăpânii de moşii au părăsit teritoriul cotropit şi au trecut în Transilvania, deoarece turcii nu recunoşteau titlurile şi privilegiile nobiliare: nobilii rămaşi cad în stare de iobăgie.

Prin pacea de la Zsitvatorok (1606) se legiferează dreptul principelui şi al vechilor stăpâni de moşii, la care teoretic n-au renunţat niciodată, de a strânge dări şi de la iobagii din teritoriul ocupat de turci la nord de Mureş. Astfel, de data aceasta, potrivit tratatului, în paşalâcul de Oradea au rămas pe loc o parte din vechii stăpâni de pământ şi s-au păstrat funcţiile autorităţilor ardelene - comiţi, vicecomiţi, notari, birari - aceştia din urmă având ca atribuţie principală strângerea dărilor cuvenite principelui.

Cetatea Şimleul Silvaniei, care s-a menţinut ca o enclavă în teritoriul supus de turci, era sediul autorităţilor însărcinate cu administrarea comitatelor din Partium; părţile supuse de turci din cele trei comitate ardelene erau administrate de autorităţile din Cluj. Nobilimea şi autorităţile ardelene au încercat, ani de-a rândul, îndemnând la rezistenţă pe iobagi, să împiedice pe spahii de a-şi valorifica posesiunile. Dar până la urmă, la intervenţia Porţii, au fost nevoiţi să cedeze, şi spahiii au putut să strângă dările din cele cinci sangiacuri, întinzându-se până în Maramureş; locuitorii din Sighet şi din alte câteva târguri se plângeau principelui Transilvaniei de greutatea birului turcesc.

Din punctul de vedere al componenţei populaţiei, nu s-au produs schimbări însemnate în secolul al XVII-lea în teritoriile cucerite de turci. În paşalâcul de Oradea, populaţia musulmană nu s-a aşezat decât în oraşul de reşedinţă, în paşalâcul Timişoarei, situaţia a rămas aceeaşi ca în secolul precedent. În general, oraşele erau locuite de musulmani (cei mai numeroşi fiind nu turci, ci balcanici convertiţi: sârbi, bulgari, greci şi, mai ales, bosnieci) şi de creştini (români, sârbi, maghiari), care pretutindeni erau împinşi de la centru în cartierele periferice. Turcii nu s-au aşezat la sate; acestea au fost locuite mai departe de populaţia băştinaşă: români şi sârbi în Banat, români, sârbi şi maghiari la nord de Mureş.

Ca îndeletnicire, musulmanii erau în primul rând militari; chiar şi funcţionarii, negustorii şi meşteşugarii erau în cea mai mare parte tot soldaţi. Populaţia creştină, fie de la oraşe, fie de la sate, cu excepţia unui mic număr de meşteşugari şi negustori, se îndeletnicea cu lucrarea pământului. Aparatul de stat otoman fiind redus în provinciile de margine, autorităţile turceşti se limitau la administrarea oraşelor şi a populaţiei musulmane; populaţia creştină a fost lăsată astfel să se conducă după obiceiurile ei străvechi.

Viaţa economică în cele două paşalâcuri

Toate sectoarele vieţii economice s-au resimţit vreme îndelungată de efectele celor 15 ani de război de la sfârşitul secolului al XVI-lea (1591-1606). Nici în perioada de pace de peste o jumătate de secol care a urmat după acest război, provinciile de margine nu s-au putut bucura de linişte. Populaţia era expusă la incursiunile soldaţilor din cetăţile de margine ale Transilvaniei şi Ungariei de sus, care, neplătiţi uneori cu anii, trăiau din jefuirea satelor şi târgurilor lipsite de apărare de pe teritoriul turcesc. Ţinuturi întregi din Banat şi Crişana au fost astfel pustiite în repetate rânduri.

Sangiacbeiul de Lugoj şi Caransebeş se plângea în 1687, că în ţinutul lui „hoţi veniţi de peste graniţă au prădat atâta, încât n-au mai rămas de loc vite”. În paşalâcul de Oradea, viaţa era turburată mai ales de cete ale spahiilor din Oradea şi Sâniob; aceştia încercau să înfrângă prin teroare rezistenţa satelor, care, îndemnate şi de vechii stăpâni de pământ şi de autorităţi, refuzau să le plătească dările cuvenite.

În asemenea condiţii, viaţa economică din Banat şi Crişana n-a putut avea, desigur, o dezvoltare normală. A avut de suferit în primul rând agricultura. În ţinuturile expuse incursiunilor, cultivarea pământului se restrângea tot mai mult în jurul satelor. În vecinătatea cetăţilor însă, unde populaţia găsea mai multă siguranţă şi posibilităţi de valorificare a cerealelor, agricultura, după cum rezultă din numeroase documente, era relativ înfloritoare. Oastea turcească era aprovizionată cu produse din împrejurimile cetăţilor Timişoara şi Ineu. Se cultiva în primul rând grâu, apoi orz, ovăz, cânepă şi in. Erau numeroase grădinile de legume şi de pomi. O mare extindere a luat cultura viţei de vie, mai ales în regiunea Aradului şi a Oradiei.

Ocupaţia principală a locuitorilor era totuşi creşterea vitelor, pentru care existau condiţii mai prielnice, păşuni şi fineţe întinse. Se creşteau pe lângă oi, important mijloc de întreţinere a ţăranilor, numeroase cirezi de vite mari, scutite de dări sub turci şi care aveau mare căutare pe pieţele din Apus. Îndeletniciri răspândite erau de asemenea pescuitul - Tisa şi afluenţii ei erau vestiţi pentru bogăţia lor în peşte - şi albinăritul: ceara şi mierea constituiau articole de export. Turcii n-au izbutit să pună mâna pe ocnele de sare ale Transilvaniei, n-au ajuns nici până în regiunea auriferă; singurele bogăţii miniere pe care au pus stăpânire au fost minele de aramă de la Băiţa şi cele de fier de la Vaşcău, pe care le exploatau prin sistemul robotei ţăranilor din satele din împrejurimi.

În privinţa meşteşugurilor din cele două paşalâcuri, informaţia documentară se reduce la date sporadice. Se ştie că, după cucerirea turcească, noua clasă dominantă având alte gusturi şi necesităţi, au apărut o seamă de meşteşuguri noi, de pildă în legătură cu prelucrarea aramei şi a pieilor. Meşteşuguri ca cele amintite sau prelucrarea metalelor fine şi ceaprazeria erau rezervate meşteşugarilor musulmani. Vestiţii curelari de la Lipova, de care aminteşte Evlia Celebi, erau, desigur, turci. Creştinii erau mai ales fierari, lemnari, tăbăcari. Meşteşugarii, organizaţi în bresle, îşi vindeau de cele mai multe ori singuri produsele, în prăvălia-atelier sau pe piaţă, în zilele de târg.

Comerţul era, ca şi în restul imperiului, în decădere. În cele două paşalâcuri, pe lângă nesiguranţa transporturilor, a contribuit la scăderea comerţului şi corupţia şi lăcomia vameşilor şi, în general, a autorităţilor turceşti, care, prin abuz, puneau pe negustori - mai ales pe cei străini - să plătească de mai multe ori taxele vamale sau, şi mai rău, îi închideau şi le confiscau mărfurile. Importante centre comerciale erau Timişoara, Lipova, Ineu şi Oradea. Bâlciurile erau de asemenea numeroase (la Arad, de pildă, aveau loc de şapte ori pe an); ele se ţineau nu numai în oraşe, ci şi chiar în satele mai populate.

În afară, se trimit mai ales vite şi materii prime, cerute îndeosebi pe pieţele din Germania şi din Italia de nord. În prima jumătate a secolului, importul de mărfuri apusene - diferite articole de manufactură - era încă însemnat, dar apoi se aduc mai ales mărfuri orientale - pânzeturi fine, ceaprazerii, coloniale - de negustori balcanici: greci, sârbi, armeni şi raguzani. Printre negustori erau foarte numeroşi aromâni. În toate oraşele însemnate se găseau hanuri pentru negustori şi magazii pentru depozitarea mărfurilor.

Exploatarea feudală

Situaţia ţăranilor era deosebit de grea din cauza dărilor numeroase şi, mai ales, datorită lipsei unui sistem general de impunere, care permitea orice fel de abuzuri din partea stăpânilor de moşii, ca şi din partea agenţilor fiscali. Ţăranul plătea mai întâi dările cuvenite sultanului, apoi alte dări guvernatorului de provincie şi, în sfârşit, partea cea mai mare din renta feudală mergea în folosul stăpânului de moşie.

Regimul obligaţiilor varia de la un sat la altul. În Bihor, de pildă, unele sate dădeau numai dijma în natură, altele numai o sumă de bani, iar altele dădeau şi dijme şi bani. Dările erau strânse de judele satului (numit în Banat chinez, iar în Crişana birău) şi duse spahiului la oraş. De la o vreme, luând exemplul stăpânilor de moşii ardeleni, au început şi spahiii să-şi constituie rezerve senioriale, obligând pe ţărani să Ie facă zile de clacă, fapt de care se plâng sătenii din Peceiu (Solnocul de Mijloc).

O greutate pentru ţărani o constituia modul arbitrar de stabilire a dărilor, care erau puse după bunul plac al stăpânului de pământ şi, mereu sporite, deveneau copleşitoare. Când oamenii nu puteau plăti dările la termen, spahiii, mai ales cei din Oradea, coborau în cete mari la sate, pricinuind oamenilor pagube enorme. Situaţia iobagilor din paşalâcul de Oradea era mult mai grea decât a celor din paşalâcul Timişoarei: pe lângă prestaţiile feudale faţă de sultan şi de spahiu, trebuiau să mulţumească şi pe vechii stăpâni de moşii, care, după declaraţia căpitanului de Şimleu, „cereau ţăranilor să le facă slujbă în fiecare zi, ca şi când n-ar fi fost sub jugul turcesc”. Această dublă exploatare a pricinuit, după cum se plâng autorităţile din comitatul Crasna, risipirea unui mare număr de sate.

Rezistenţa împotriva jugului otoman

În tot timpul stăpânirii lor, turcii au întâmpinat din partea populaţiei supuse o susţinuta rezistenţa, sub formele cele mai variate. Prin fuga în masă a ţăranilor pe alte moşii sau la oraşe - sau în principatul Transilvaniei, de unde, organizaţi în cete, năvăleau în teritoriile ocupate de turci - se depopulau regiuni întregi, în părţile Timişoarei, de pildă, erau pustii câteva mii de case de iobagi, iar în paşalâcul Oradiei au fost de asemenea părăsite numeroase sate. Foarte frecventă era nesupunerea faţă de stăpânul de pământ, ca de pildă în paşalâcul de Oradea, unde locuitorii, după cum se plângea guvernatorul de provincie, nu plăteau dările cu anii. La ameninţările turcilor cu tragerea în ţeapă sau cu tăierea nasului, care nu arareori erau puse în practică, el părăseau satele în masă.

De la lupta pasivă se trecea adesea la forme active. Mulţi ţărani sărăciţi de exploatarea feudală sau rămaşi pe drumuri în urma distrugerilor pricinuite de războaie alcătuiau cete de haiduci. Cete numeroase şi foarte active se formau mai ales pe teritoriul din apropierea graniţei, de unde, întovărăşindu-se uneori cu soldaţi din cetăţile de margine, năvăleau pe teritoriul turcesc. Sangiac-beiul de Caransebeş se plângea în 1687 că, din pricina lor, „oamenii de treabă nu mai puteau umbla pe drumuri”. Într-adevăr, turcii nu mai puteau să meargă la sate decât cu mari riscuri.

În 1678 au fost prinşi şi ucişi în Crişana 27 de turci care umblau după dări. Curând apoi, în timpul războiului de la sfârşitul secolului, la apropierea trupelor imperiale se răsculau sate şi oraşe întregi, cum a fost cazul, în 1692, cu locuitorii din „cazaua” Amlaşului. Lupta antiotomană a populaţiei a contribuit, fără îndoială, în bună măsură la slăbirea treptată a dominaţiei otomane, care în Crişana avea să înceteze la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar în Banat la începutul celui următor.

Check Also

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …

Instituţii medievale în ţările române în secolele XIV-XVI

În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic …