Paparuda

Paparuda şi Caloianul sunt încadrate de folclorişti în poezia de incantaţie cu scopul de a invoca anumite zeităţi pentru a interveni în favoarea oamenilor în situaţii critice. Aceste obiceiuri reflectă un alt ciclu agricol, cel legat de reînvierea naturii, odată cu sosirea primăverii şi a verii.

Cel care a semnalat pentru prima dată existenţa la români a paparudei şi a caloianului a fost Dimitrie Cantemir.

„Jocul” paparudelor şi al caloianului se ţin la date fixe sau în anii secetoşi. Datele fixe sunt: pentru paparudă - în marţea celei de a treia săptămâni după Paşti; pentru caloian - în joia celei de a cincea săptămâni după Paşti.

Paparudele (Mămăruţele, în alte zone) erau 3-5 fete tinere (între 12-14 ani) îmbrăcate în ramuri de salcie, desculţe, cu părul despletit pe spate, cu o cununiţă de plante pe cap, care porneau în lungul satului, pe drum sau prin pârâul ce urma să sece, cântând, în timp ce colindau satul, li se alăturau şi sătenii care le stropeau cu apă.

În concepţia populară, paparuda este o făptură mitică invocată de copile sau de tinere „nepătate”. Unii cercetători susţin că paparuda se adresează „Cerului Tată”, El fiind divinitatea ce îi ajută pe oameni.

„Paparudă, rudă, / ogoarele udă, / ploile să curgă / fără de măsură, / cu găleata, leata, / peste toată gloata; / de joi până joi / să dea nouă ploi, / ploi de ale mari / pentru mari plugari, / unde-or da cu plugul / să taie ca untul; / unde-or da cu sapa / să ţâşnească apa; / să crească spicul / nalt cât plopul, / bobul de grână / cât un fus de lână / şi s-aveţi parte / numai de bucate”.