Pagini de carnet intim, de Panait Istrati (comentariu literar, rezumat literar)

Pagini de carnet intim, de Panait Istrati, scrise în 1934 au apărut în ziarul „Credinţa” din 24 decembrie 1934.

Reluate în volumul Viaţa lui Adrian Zografi, ediţie îngrijită, prezentare şi note de Alexandru Talex, Bucureşti, 1983.

Panait Istrati

Fragment

Luna asta, pe la 10 sau 11, împlinesc cincizeci de ani. Mărturisesc că am ţinut mult, în timpul din urmă, să ating această jumătate de secol de existenţă. Am ţinut, tocmai fiindcă de trei ani sunt greu bolnav.

Exact acum trei ani, în august 1931, pe când mă plimbam într-o zi pe malul mării, la Menton, am simţit, brusc, un gol în inimă, apoi imediat mi s-au înmuiat picioarele şi a trebuit să mă aşez pe o bancă, spunând soţiei mele care mă întovărăşea: „Iată ceva nou!”

Era „ceva nou” în sensul că, deşi mă simţeam din ce în ce mai slăbit, de la întoarcerea mea din Rusia, în februarie 1929, încă nu mă consideram, până atunci, un om cu adevărat bolnav, ci numai aşa cum fusesem totdeauna: un debil, un slăbănog pe picioare, consecinţa unei grave pneumonii, urmată de un început de tuberculoză, de care suferisem pe la vârsta de optsprezece ani. Această debilitate însă nu mă împiedicase, timp de treizeci de ani, să fiu un om rezistent, să cutreier o bună parte a pământului şi să execut adesea muncile cele mai grele, trăind, mai în toată vremea, rău hrănit şi rău adăpostit.

Şi, deodată, iată-mă căzând din picioare, în ziua aceea la Menton, tocmai când opt ani de viaţă scriitoricească, adică de „autor de succes”, cum se spune, mi-ar fi dat dreptul să mă aştept la cu totul altceva, poate chiar la mai multă sănătate.

Din acea zi de august 1931, am început să suflu greu şi n-am mai putut să urc o scară, decât făcând popas la fiecare treaptă. Câteva luni mai târziu am căzut la pat, de unde şi azi nu mă ridic decât atunci când nevoile mă obligă, ceea ce e o mare tristeţe pentru un om a cărui primă pasiune din copilărie a fost să hoinărească din zori şi până în noapte, pe drumuri fără sfârşit. Dacă n-ar fi fost decât această suferinţă, - trei ani de zăcere la pat, cu ochii în tavan şi cu răni la şolduri! - şi încă ar fi fost de-ajuns să-mi doresc moartea şi chiar să mi-o dau.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …