Realismul în literatura română. Teoretizări şi opinii

În literatura română se poate vorbi de existenţa elementelor realiste în satira populară, în Didahiile lui Antim Ivireanul, în memorialul de călătorie al lui Dinicu Golescu, în „fiziologiile” lui Costache Negruzzi, în comediile lui Vasile Alecsandri, în Scrisorile lui Ion Ghica, în nuvelistica lui B.P. Haşdeu. Prezenţa elementelor realiste în aceste scrieri justifică accepţia „realismului etern”, acreditată de unii teoreticieni. Noul curent literar începe să devină obiectul unor formulări teoretice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi după 1900. Trebuie însă subliniat că, în conştiinţa literară a epocii, realismul nu este clar diferenţiat de clasicism şi romantism. Ion …

Read More »

Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Privire generală asupra epocii În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, conflictele de idei, expresie pe plan cultural a contradicţiilor sociale din ţara noastră, capătă forme noi, cu urmări în toate domeniile cul­turii. După un moment de relativă stagnare (datorită unor acţiuni ale elementelor oportuniste – 1899), mişcarea muncitorească se reorganizează manifestându-se, prin luptători luminaţi (I.C. Frimu, Ştefan Gheorghiu, Dumitru Marinescu şi alţii), ca o forţă socială în plină dez­voltare. Apar, în această perioadă, publicaţii de orientare socialistă (ziarul „România munci­toare”, în 1902), care reflectă năzuinţele muncitorimii spre unitate într-un context social caracterizat prin ascuţirea contradicţiilor sociale, datorită dezvoltării capitalismului, …

Read More »

Nivelurile limbii

Unul dintre cele mai importante obiective ale învăţării analizei lingvistice, ca parte a acţiunii globale de învăţare şi cultivare a limbii materne, este şi acela de a-l obişnui pe elev nu numai să manevreze cu criterii sigure şi unitare, ci şi să fie capabil să schimbe criteriile, deci perspectiva asupra textului, în funcţie de scopul analizei sale. O greşeală cu o frecvenţă destul de mare, chiar şi la elevii care au depăşit ciclul gimnazial – în orice caz mai evidentă la aceştia – provine tocmai din incapacitatea de a sesiza această schimbare a perspectivei: „substantiv cu funcţie de adjectiv” (în …

Read More »

Ideile „Daciei literare” şi rolul ei în orientarea culturii şi a literaturii române

Pe scurt Ideile emise de Mihail Kogălniceanu sunt: Cum traducerile nu fac o literatură, ele trebuie înlocuite cu o creaţie originală. Pentru a se face începutul unei literaturi naţionale, scriitorii trebuie să se inspire din folclorul autohton, din istoria patriei şi din frumuseţile spaţiului românesc. Literatura română trebuie să fie unitară şi, de aceea, este nevoie de o revistă în care să publice scriitorii din toate cele trei provincii. Pentru instituirea unui sistem de valori este nevoie de o critică literară obiectivă. Pe larg Revista „Dacia literară” apare la Iaşi, în anul 1840, sub direcţia lui Mihail Kogălniceanu, şi va …

Read More »

Originea latină a limbii române

Pe scurt Structura gramaticală a limbii noastre este moştenită din latină. Majoritatea cuvintelor importante (adică cele care fac parte din fondul principal lexical) au origine latinească. Pe larg După războaiele din anii 101-102, 105-106, Dacia este cucerită de către romani şi transformată în provincie a imperiului; procesul de romanizare a dacilor este rapid, datorită superiorităţii covârşitoare a civilizaţiei cuceritorilor. Administraţia romană întemeiază aşezări, canalizează cetăţile, ridică monumente, terme, aduce o lume seducătoare şi către care unicul drum de acces era limba latină. Din perioada stăpânirii romane există inscripţii, dar mai ales dovezi arheologice, despre romanizarea Daciei şi despre adoptarea limbii …

Read More »

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici, se cuvine să înţelegem într-un mod mai sintetic locul pe care aceşti mari scriitori îl ocupă în dezvoltarea ulterioară a literaturii române. Vom putea reţine, în consecinţă, câteva aspecte privind contribuţia marilor clasici ai literaturii române. În 1889, anul morţii lui Eminescu, Titu Maiorescu întreprindea prima exegeză cuprinzătoare asupra vieţii şi creaţiei marelui poet, Eminescu şi poeziile lui. Studiul lasă limpede a se înţelege că opera eminesciană reprezintă o sinteză a trei surse …

Read More »

Repere în evoluţia literaturii române

  Cultura şi literatura veche   Umanismul secolul al XVI-lea, al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea • Cronicarii moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) şi munteni (Radu Popescu, Radu Greceanu) • Dimitrie Cantemir Cultura şi literatura premodernă   Iluminismul   1780-1830 • Şcoala Ardeleană (Gheorghe Şincai, Samuel Micu-Klein, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu) – Iluminismul în Moldova şi în Ţara Românească • Epoca de tranziţie (începuturile poeziei şi ale prozei) – Poezia (poeţii Văcăreşti, Costache Conachi) – Proza (Dinicu Golescu) Literatura modernă   Perioada paşoptistă   Mihail Kogălniceanu; revista „Dacia literară” – Introducţie (1840)   Romantismul   1830-1860 • Perioada preromantică (Vasile Cârlova, Ion Heliade …

Read More »

Limba şi literatura română veche

Limba română literară, în forma în care o cunoaştem astăzi, ca element constitutiv al culturii noastre naţionale, reprezintă rezultatul unei îndelungate şi complexe evoluţii; istoria ei, strâns legată de istoria societăţii româneşti, în special de momentele mai importante ale dezvoltării culturale şi ale formării conştiinţei naţionale, este, în esenţă, istoria scrisului românesc de la origini până în prezent. În dezvoltarea ei, limba trece printr-o serie de stări succesive; schimbările intervenite pot fi explicate prin anumite cauze „interne”, care îşi au originea în însuşi sistemul de funcţionare a limbii. Raportarea numai la istoria internă a limbii nu permite însă înţelegerea integrală …

Read More »

Literatura populară

Literatura populară este o parte semnificativă a folclorului românesc, care înseamnă totalitatea producţiilor înţelepciunii unui popor (artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice), create şi transmise prin cuvânt şi practici de către popor. Folclorul face parte integrantă din cultura naţională şi defineşte spiritul unui popor. La UNESCO, România figurează cu trei cuvinte: dor, doină şi colind, care definesc, între popoarele lumii, specificul spiritual al românilor. Primele producţii ale literaturii populare au fost publicate de către poetul Vasile Alecsandri în culegerea Poezii poporale. Balade (Cântice bătrâneşti) din 1852, al cărui moto a devenit celebru: „Românul e născut poet”, despre care bardul de …

Read More »

Stilurile funcţionale ale limbii române

Cuvântul stil vine de la latinescul stylus care înseamnă condei. Naturalistul francez Buffon definea încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea stilul ca fiind întrebuinţarea individuală a limbii, afirmând că „stilul este omul însuşi” („le style c’est l’homme meme”). Aşadar, el considera că fiecare individ are stilul său, de aceea l-a definit stil individual, iar în funcţie de împrejurările în care cineva vorbeşte şi de starea de spirit în care se găseşte, stilul poate fi: stil neutru (indiferent): un răspuns dat unui trecător; stil familiar (apropiat): folosit între „ai casei” sau cu prietenii; stil solemn (grav, ceremonios, protocolar): se adresează …

Read More »