Otilia Cazimir – poezii şi proze despre vieţuitoare

Poetă, prozatoare, publicistă, traducătoare, Otilia Cazimir s-a dedicat poeziei (60 de volume), primind numeroase premii literare (premiul Academiei Române, premiul „Femina Vie-Heureuse” (1927), premiul Naţional pentru Literatură (1937). Volumele sale, de sursă biografică, sunt adevărate confesiuni sentimentale strecurate în mici pasteluri, care păstrează ecouri simboliste, relevând aceeaşi delicateţe în perceperea naturii şi a sufletului infantil, cu inflexiuni de umor gentil.

A debutat cu volumul Lumini şi umbre (1923), pentru care i s-au recunoscut afinităţi cu Alice Călugăru în privinţa talentului deosebit, a formei concentrate, a capacităţii de a obţine maximum de efect artistic, însuşiri rare ale poeziei feminine: sobrietatea în expresie e în artă o virtute feminină aşa de rară. Volumul următor, Fluturi de noapte (1926), care a consacrat-o, a primit premiul Academiei Române şi premiul „Femina Vie-Heureuse”.

În volumele de versuri Lumini şi umbre (1923), Fluturi de noapte (1926), Licurici - Cronici fanteziste şi umoriste (1930), Cântec de comoară (1930), Poezii (1939) şi de proză Din întuneric (1928), Grădina cu amintiri (1929), În târguşorul dintre vii (1914) temele majore sunt dragostea şi natura, confesiunea sentimentală, pentru ca, după război, să se axeze pe meditaţia asupra existenţei şi destinului uman, asupra evoluţiei sociale şi morale a contemporanilor.

S-a afirmat că poezia Otiliei Cazimir este o „replică feminină” la poezia lui George Topârceanu. Poetă - spunea Otilia Cazimir într-un interviu - sună încă desuet, romanţios. Scriitoare - da! Am scris şi cinci volume de proză.

Prima critică pertinentă a poeziei Otiliei Cazimir îi aparţine lui Garabet Ibrăileanu, care a evidenţiat realismul psihologic, lirismul, includerea sensibilităţii în fapte, „psihologismul obiectivat”, puritatea şi discreţia sentimentului, evitarea miniaturismului sentimental prin folosirea umorului, puterea de expresie, stăpânirea desăvârşită a tehnicii poetice. Criticul a evidenţiat meritul poetei de a fi adus în poezia română sensibilitatea specific feminină.

Cu volumul Licurici - Cronici fanteziste şi umoriste, registrul tematic şi sentimental al poetei se lărgeşte considerabil. Volumul Cântec de comoară se deschide cu o Prefaţă, în care observăm o încercare de definire a poeziei care trebuia să devină un pretext de gândire, de confesiune morală şi existenţială. Şerban Cioculescu observă că stilul Otiliei Cazimir este „ca şi al literaturii ei, unul feminin, de căldură afectivă când era cazul, fără afectarea masculinităţii, ca la majoritatea scriitoarelor bucureştene, mai ales a acelora formate pe tiparul Hortensiei Papadat-Bengescu”.

Otilia Cazimir

Remarcăm o atitudine feminină, o capacitate descriptivă cu o funcţie precisă, care accentuează mişcarea sufletească, iar semnificaţiile culorilor depăşesc corespondenţele obişnuite, interferează, se completează. În poezia anotimpurilor, elementele naturii sunt selectate feminin şi exprimate feminin, cu sensibilitate. În poezia erotică, Eugen Lovinescu remarcă „un fel de captatio, de ademenire, de vis nerealizat sau chiar nerealizabil”; „nu cunosc ceva mai nobil decât o femeie poetă, (...) ea are o îndoită însemnătate, fiind şi poetă şi poetică”.

George Sanda, comparând-o cu toţi scriitorii, de la Sapho la Arghezi, care înţelegeau dragostea ca un egoisme a deux, cu interogaţii şi dubii amare, observă la Otilia Cazimir refuzul amintirii livreşti a altor iubiri: „Eu nu sunt strănepoata lui Manon, / Nici Julieta nu-s, nici Desdemona, / Nu sunt Venera, nu sunt nici Madona, - / Nici Emma Bovary şi nici Mignon... // Am de la fiecare moştenire / Câte-un defect ori câte-o calitate: / Eu însă le urăsc adânc pe toate. / - Nu doar că aş râvni la nemurire. // Pricina urii mele-o ştii şi tu: / Deşi de veacuri nu mai sunt pe lume, / Deşi nu le cunoşti decât din nume, / Pe toate le iubeşti, - pe mine nu...” (Ură, Lumini şi umbre).

Sentimentală, Otilia Cazimir era neîntrecută în investigaţiile psihologice şi implicaţiile sociale pe care le are dragostea în viaţa eroilor. Dragostea este înţeleasă ca o necesitate elementară, permanentă, aspiraţie veşnic neîmplinită, efemeră şi inaccesibilă. Nu găsim „meditaţii” despre dragoste, nu pune în centrul existenţei dragostea, ci viaţa în centrul dragostei. Vizualizarea a fost considerată ca esenţialul feminităţii în ipostaza de creaţie literară, pentru că, psihologic, imaginea vizuală e cea mai apropiată şi mai lesnicioasă poartă a sensibilităţii.

Prin volumul Jucării (1938), A murit Luchi... (1942), Baba Iarna intră-n sat (1954), Albumul cu poze (1967), Otilia Cazimir se dedică literaturii pentru copii, având afinităţi cu Ioan Al. Brătescu-Voineşti şi Mihail Sadoveanu în măiestria cu care ştia să se apropie de viaţa simplă a universului infantil, găsind inepuizabile modalităţi de exprimare. Ea rămâne legată de satul natal, imaginile sunt familiare, cadrul intim, iar umorul capătă particularităţi inedite.

George Călinescu observă că literatura universului miraculos al copilului se adresează în mai mare măsură cititorului adult. În acest caz, putem vorbi de o literatură de reconstituire a lumii de suflet curat prin care a trecut - copilăria. Puţini scriitori ştiu „să rămână copii”, să-şi regăsească acel univers pierdut al copilăriei. Sensibilitatea poetei o determină să se întoarcă la lumea copilăriei.

După Baudelaire, le genie n’est que l’enfance retrouvee a la volonte, sau le genie n’est que l’enfance nottement formulee. Otilia Cazimir manifestă acea sensibilitate, acel dor de copilărie: „Mi-e dor de lucruri îndelung uitate, / De cărţi copilăreşti, cu chipuri, / De scoici culese calde din nisipuri, / Să-mi sune-n pumni uscat şi dulce, / De larmă veselă de vrăbii, pe-nserate, / Când se adună să se culce... // Mă simt zâmbind - un zâmbet mic, plăpând, / Uşoară jucărie de cristal, / Şi nu mă mişc, de teamă să n-o stric. (Convalescenţă, Cântec de comoară).

George Sanda subliniază faptul că poeta nu a fost de acord cu înţelegerea poeziei pentru copii ca o poezie-joc sau ca o poezie-eveniment, ca un confortabil mijloc de desfătare, dar a ştiut să facă din poezie una din cele mai frumoase jucării. Într-un interviu, întrebată ce a determinat-o să scrie pentru copii, poeta a răspuns: „Gingăşia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei râzând, scriindu-le poezii vesele cu o uşoară nuanţă de ironie. M-a influenţat în acest fel de a scrie şi de a mă purta cu copiii şi marele poet şi prieten al copiilor Topârceanu”.

Scriind pentru copii, Otilia Cazimir nu a avut sentimentul că se „coboară”, ci, dimpotrivă, că se înalţă în spaţiile purificate ale noţiunii de om. Scopul nu mai este unul moralizator, ca la Elena Farago, ci acela de a-i încânta pe cei mici, de a scrie o „poezie-joc” sau „poezie-eveniment”. Particularităţi inedite capătă umorul în poezia universului infantil, al micilor vieţuitoare şi al copilului.

La fel ca George Topîrceanu, s-a aplecat cu gravă curiozitate asupra micilor şi marilor taine ale naturii, de la gâza minusculă, „graţioasă ca o domnişoară”, până la pâlpâirea stinsă a stelelor de mult apuse. S-a apropiat de viaţa animalelor atât de înrudite cu omul (dar atât străină lui), văzând-o într-o deplină conexiune cu natura umană şi cu idealul ei umanitar. Melcul, liliacul, cârtiţa şi măcăleandru trăiesc (în versurile poetei) aceeaşi viaţă demnă ca şi animalele înnobilate cu un exterior plăcut. Fineţea şi acuitatea spiritului au ajutat-o să surprindă „personalitatea” fiecăruia, fie în portrete izolate, fie în compoziţii dramatice largi: Între flori, Între gâze, Între păsări.

Poeta a ştiut să surprindă momentele caracteristice din viaţa micilor animale şi plante relevându-le mai pregnant particularităţile. Furnica, de exemplu, are preocupări de adevărată gospodină: „Şi-s grăbită, şi-s grăbită, / Că mi-i casa negrijită, / Şi mi-s rufele la soare, / Şi copii cer mâncare...”. (Gospodina, Baba iarna intră-n sat...)

În universul copilăriei recreat de Otilia Cazimir întâlnim motive preluate din literatura populară, mai ales din folclorul copiilor (colinde, jocuri datini), din viaţa reală şi fantastică în care trăieşte şi visează copilul. Nu lipsesc nici miturile populare: Moş Ene, Moş Gerilă, Baba Dochia, cântecele de leagăn, ghicitorile, poveştile de primăvară, de toamnă şi de iarnă, fabulele.

Literatura pentru copii trebuie oricând să încânte, să atragă chiar şi pe adult. Nu voi obosi să repet că literatura pentru copii trebuie să inspire, în primul rând, dintr-o mare dragoste şi înţelegere faţă de sufletul copilului de orice vârstă.

Începând din 1931 (până în 1937) a colaborat la manuale didactice pentru clasele a II-a, a III-a şi a IV-a primară, împreună cu Mihail Sadoveanu şi George Topârceanu, scriind mai mult de jumătate din poeziile cuprinse în ele (restul le scria Topârceanu). Aceste colaborări au însemnat o lungă şi binevenită ucenicie în ceea ce priveşte literatura pentru copii.

În A murit Luchi... şi Albumul cu poze ni se propune o reconstituire, o retrăire, un nou fel de evocare a copilăriei. Se simte prezenţa omului matur în felul în care sunt selectate amintirile. Faţă de Amintirile lui Creangă, unde copiii sunt prezentaţi în mijlocul naturii, în amintirile Otiliei Cazimir, copiii sunt crescuţi la oraş, unde sunt confruntaţi cu viaţa citadină şi li se adaugă un spirit de observaţie particular, o atitudine de femeie şi de mamă, un farmec deosebit.

A murit Luchi... este un „roman” al copilăriei, autobiografic, în care poezia şi proza, culoarea şi lumina îşi păstrează nealterate prospeţimea. Lumea este descoperită cu fascinaţia, naivitatea şi curiozitatea unei fetiţe de vârstă preşcolară, în care realul se confundă cu imaginarul. Este evident sentimentul de mirare în faţa miracolului vieţii. Deşi volumul începe cu Casa de la poartă, cu amintiri legate de primii ani petrecuţi la Iaşi, pentru a trece mai apoi la Casa de la ţară şi a reveni la Iaşi, în Casa cu cerdac, suita amintirilor e logică, deoarece scriitoarea nu-şi aminteşte de casa de la ţară decât din perioada în care locuia la Iaşi.

Luchi, eroina romanului, se complace într-o lume de basm, deşi avea un mod „personal” de a înţelege poveştile. Când conu Neculai i-a spus povestea lui Făt-Frumos, şi-a manifestat simpatia faţă de zmeu, deoarece el luptă singur şi cu Făt-Frumos şi cu toate puterile cerului şi ale pământului: „Şi n-are altă vină decât că i-a fost şi lui dragă, lui, urâtului şi săracului, o fată frumoasă de împărat”. Este o carte despre copilărie, nu pentru copii, după cum însăşi autoarea mărturiseşte: «A murit Luchi... e considerată greşit ca „o carte pentru copii”. E cartea copilăriei mele, e autobiografică, iar psihologia copilăriei e studiată cu grijă minuţioasă de adevăr, aspră şi cinstită, nu cu grija de a o împodobi cu zorzoane colorate şi amuzante, ca să se amuze copiii sau cei mari pe seama copiilor».

Psihologia copilăriei „e încifrată în fapte, ca în amintirile lui Creangă sau în primul volum al Medelenilor lui Teodoreanu. Nimic mai natural, aşadar, decât abundenţa anecdotică. Sprinţara Margareta e un fel de Olguţă cu reacţii prompte, iar Luchi - o Monica în miniatură, mai naivă, e adevărat, decât echivalentul ei din Medeleni. Pentru Luchi existenţa e un miracol cotidian, încât o călătorie pe furiş până la apa Moldovei, o plimbare cu tramvaiul sau un spectacol de circ reprezintă un proces de adaptare la viaţă. În psihologia vârstei bucuria de a exista e totodată satisfacţia de a cunoaşte”.

Cartea se încheie cu regretul că Luchi cea „mică”, „proastă” şi „caraghioasă” a murit atât de repede, că în locul ei, o şcolăriţă cuminte clipeşte mărunţel şi-şi înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenuşă.

A murit Luchi... trebuia să fie primul volum dintr-un ciclu autobiografic, în care urmau să fie incluse şi unele schiţe publicate în periodice sau un volum. Ciclul ar fi trebuit să aibă patru volume, dar războiul, pribegia, suferinţele ulterioare nu i-au dat liniştea necesară alcătuirii celorlalte volume. În ultimii ani dorea să scrie un roman al tinereţii care să nu-mi dezmintă sufletul încă tânăr.

În 1967, a publicat Albumul cu poze, într-adevăr, multe poze de copii (asemănătoare, în parte, cu imaginea duduii Lizuca din Dumbrava minunată sadoveniană). Pozele cu copii sunt însă cenuşii, micii eroi sunt prezentaţi în ipostaze grave. Au uitat să se joace sau se joacă de-a oamenii mari: Când se joacă de-a oamenii mari, copiii sunt întotdeauna mai serioşi decât ei.

George Călinescu subliniază faptul că a fost remarcabilă şi-n schiţele în proză, mici instantanee, drame în miniatură, în acelaşi spirit puternic evocativ şi discret umanitar ce străbate toată proza moldovenească între Sadoveanu, Hogaş şi Ionel Teodoreanu. În proza Otiliei Cazimir, umorul are coloratură psihologică, fiind, în egală măsură, afectiv şi intelectual, emoţional, moral şi filosofic, cu judecăţi implicite, iar femeia este voluntară, liberă în gesturi şi în acţiuni, capabilă să declanşeze în viaţa din jur o irezistibilă frenezie erotică.

În articolele publicate în presa dintre cele două războaie mondiale, Otilia Cazimir continuă tradiţiile luptei femeii pentru emancipare, pentru drepturi sociale şi politice. Prin temele diverse, prin fineţea nuanţelor, prin claritatea ideilor şi justeţea argumentelor, articolele sale au avut ecou în publicaţiile vremii chiar şi peste hotare. A colaborat cu organizaţii feministe din Europa, cu Zenska Narodni Rada (Consiliul naţional al femeilor cehoslovace) sau La Petite Entente des Femmes, care au rugat-o să publice articole despre viaţa şi condiţia femeii române.

În afara numeroaselor referiri la femeia română, Otilia Cazimir a publicat multe articole despre femeia franceză, finlandeză (Politica nefastă pentru femei), engleză (Declinul unei sufragete), italiancă (Armata feminină), cehă (Femeia şi poezia patriotică), turcă şi coreeană (În jurul unui divorţ), japoneză (Pe marginea unui articol feminist), despre femeia din Africa de Sud (Cutia cu nimicuri) etc. a militat pentru drepturile femeii şi împotriva manifestărilor violente ale mişcării feministe.

George Sanda observă numeroase similitudini între poezia, proza şi publicistica Otiliei Cazimir, în ceea ce priveşte mijloacele de realizare, în reluarea unor subiecte, în ideile feministe. Acelaşi critic menţionează numeroase articole (Alice Călugăru, Poete de ieri, de azi şi de mâine, Concursul „Dimineţii” şi literatura feminină, Premiul „Femina”, Femeia în literatură, Şezători literare feminine, „Iarăşi” Societatea Scriitoarelor Române, Femeia şi poezia patriotică, Invazia femeilor în literatură, Pictura feminină, Aglae Pruteanu etc.) prin care Otilia Cazimir a arătat interes faţă de manifestările artistice ale femeii, evidenţiind caracteristicile literaturii feminine.

Elena Farago şi Otilia Cazimir întruchipează admirabil conceptul de feminitate, printr-o creaţie literară complexă şi viguroasă, o poezie de o mare sensibilitate, de la cea erotică, la poezia naturii, de la poezia de atitudine socială şi intelectualistă, la literatura pentru copii. În operele lor, întâlnim un pluralism de influenţe care depăşesc cadrul literaturii europene, identificăm acel stil al sufletului, modalităţi inedite ale feminităţii creatoare. Sunt semnificative nu numai viziunile scriitoarelor despre ideea de feminitate, cât şi imaginea acestora, reflectată în conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii.