Originea şi dezvoltarea limbii române

Când a apărut limba română

Ca să hotărâm de când putem vorbi despre limba română, trebuie să ştim mai întâi că toate limbile câte au fost şi sunt pe lume s-au schimbat şi se schimbă fără întrerupere, dar foarte încet. Dacă urmărim atent modul în care vorbesc părinţii şi bunicii noştri, observăm că ei nu rostesc totul chiar ca noi şi că spun din când în când şi cuvinte pe care nu le ştim sau - chiar dacă le ştim - nu le întrebuinţăm. Deosebirile nu sunt de obicei prea mari. De aceea, îi pricepem, iar ei pricep ce le spunem noi.

Bunicii şi străbunicii noştri au fost, la vremea lor, în aceeaşi situaţie ca cea în care ne aflăm noi astăzi. Numai că pe ei îi mirau alte rostiri şi alte cuvinte din vorbirea sau din scrierea părinţilor ori a bunicilor lor. Astfel, nu mai departe de acum 50 de ani, unii spuneau, de exemplu, achiziţiune, concluziune, deriziune, în timp ce noi spunem achiziţie, concluzie, decizie. Unii zic şi astăzi a rămânea sau a zace, iar alţii a rămâne şi a zăcea. La unii scriitori din secolul trecut şi la cei de la începutul secolului nostru, găsim scris strade, căci aşa şi pronunţau, dar noi spunem şi scriem astăzi străzi.

Întorcându-ne şi mai mult înspre trecut, ne întâmpină în scrierile noastre vechi forme care, deşi sunt româneşti, nu seamănă întru totul cu cele ştiute de noi. Una din ele este feace. Ea însemna în limba veche făcu. Urmărind firul acestei întoarceri, ajungem la o perioadă foarte veche, când mai multe forme şi cuvinte şi mai vechi încep să semene cu cele din limba noastră. Perioada aceasta se află nu mult după anul 600, adică puţin după secolul al II-lea.

Neavând scrieri în româneşte din acea vreme, de unde ştim ce cuvinte şi ce gramatică avea limba noastră atunci? Acest lucru îl descoperim:

  • comparând cuvintele şi formele gramaticale cu aceleaşi cuvinte şi forme gramaticale din limbi cu care limba noastră seamănă mai mult;
  • comparând cuvintele şi formele gramaticale cu cele din limba română veche;
  • comparând apoi cuvintele şi formele gramaticale cu cele de astăzi şi cu cele vechi din graiurile şi din dialectele româneşti.

Să vedem cum apăreau câteva dintre aceste cuvinte în limba română mai veche. Unele arătau altfel decât astăzi, de exemplu câne, pâne, derept „drept”, vearde „verde”. Ele semănau atunci mai bine cu formele lor de bază din latină. Astfel, lat. canis a devenit întâi câne şi apoi câine, lat. panis a devenit pâne şi apoi pâine, lat. directus, întâi derept, apoi drept. Multe substantive nu s-au dezvoltat din forma de nominativ (caniş, cohors), ci din cea de acuzativ (canem, cahortem). Aici le-am dat în forma de nominativ spre a fi mai uşor de găsit în dicţionarele limbii latine. La verbe s-au păstrat mai multe forme.

Să comparăm acum câteva dintre cele 30 de cuvinte cu formele lor din graiuri. În unele părţi ale ţării, se zice şi acum câne, pane şi auzim spunându-se şi (a) dzice sau (a) dzâşe pentru (a) zice. Cum şi în limba română mai veche întâlnim pe dzice, se vede că de la lat. dicere s-a trecut întâi la (a) dzice, apoi la (a) zice, iar, în unele graiuri, dzice a mers mai departe pe drumul lui şi a devenit dzâşe. Când comparăm formele de astăzi şi înţelesurile lor cu cele din trecut sau invers, facem istoria lor. Istoria cuvintelor şi a formelor se numeşte metoda istorico-comparativă. Prin metoda istorico-comparativă descoperim în mod ştiinţific felul în care a apărut şi a evoluat o limbă, deci şi limba română.

Cum a devenit latina limbă română

Evoluţia limbii nu se face la întâmplare, ci după anumite reguli. Una din ele - de exemplu - cerea ca ori de câte ori în forma de bază din latină avem un l simplu între două vocale, pronunţat aspru, acest l să treacă la r, ca în: lat. filum >fir, lat. gula > gură, lat. palus > par, lat. solem > soare. Dacă nu era simplu, ci dublu, şi nu era pronunţat aspru, l nu trecea la r. Astfel, ll din callis s-a păstrat în cuvântul cale, ca şi în cuvântul oală, care vine din olla, iar l din filius a trecut mai întâi la l’ (l pronunţat moale), apoi la i, deci filius > fil’iu > fiu.

Altă regulă cerea ca orice m, n, s şi t din forma de bază să dispară din rostire ori de câte ori se găsea la sfârşitul unui cuvânt sau al uneia dintre formele lui gramaticale. De aceea, filum, de exemplu, înainte de a deveni fir, s-a pronunţat filu, apoi firu, în două silabe, după aceea firu, într-o singură silabă. Dar, ca să se poată pronunţa astfel, u a trebuit să fie foarte scurt. De aceea, se şi scria odinioară u. Deci, filum > filu > firu > fir. Altă regulă cerea ca b între două vocale să cadă în trecerea treptată de la forma latină de bază la cea românească, de exemplu: caballus > cabalin > calu > cai; sebum > sebu > seu; tibi > ţie.

Un cuvânt ca bubalus a devenit întâi buăr, cum se găseşte în scrierile vechi româneşti, apoi, bour, ca astăzi, căci b de la iniţială se păstrează. Asupra unui cuvânt sau a unei forme acţionează cu timpul mai multe reguli. În bubalus, de exemplu, ele sunt trei: căderea lui s de la sfârşit, căderea lui b dintre două vocale şi trecerea lui l dintre două vocale la r. După aceea, altă regulă, dar mai nouă decât celelalte, a făcut ca din buăr să se pronunţe ou. Regulile de schimbare sunt şi ele mai vechi ori mai noi. Unele se opresc după ce au modificat tot ce puteau să modifice. Astfel, după ce un l dintre două vocale a fost trecut la r, regula nemaiavând la ce să se aplice a fost uitată.

După o vreme oarecare, au putut deci să pătrundă în română cuvinte din alte limbi cu l între două vocale. Prin urmare, la bour, întâi a căzut consoana de la sfârşit, după aceea a căzut b dintre cele două vocale şi s-a schimbat -l- în -r-. Nici -b- n-a căzut însă de la o zi la alta. El a fost slăbit mai întâi, pronunţându-se ca un fel de v. Caballus a trecut în italiană la cavallo, în portugheză la cavalo, iar în franceză la cheval, ceea ce înseamnă că, în aceste limbi, b nu a căzut, ci a fost slăbit în v. Se poate foarte bine ca într-o vreme să fi avut şi româna o formă cum ar fi cavalu, dar ea nu s-a păstrat. Faptul că un b poate să slăbească pronunţându-se v nu trebuie să ne mire prea mult, pentru că se întâmplă şi astăzi. Cei care rostesc greşit să aivă în loc de să aibă fac acelaşi lucru ca şi cei care altădată rosteau v în loc de b!

Dacă privim cu atenţie cuvintele latineşti care s-au transformat devenind româneşti, observăm că multe au rămas în aceleaşi clase sau grupări gramaticale ca şi în latină. Un foarte bun exemplu este lat. caput. El era la plural capita. În română, avem cap-capete. Alt exemplu: caballus era la plural caballi, în română cal are pluralul cai, după ce odinioară fusese desigur cali cu l moale. Nu numai substantivele sunt o dovadă că grupările gramaticale cele mai active din latină s-au păstrat, căci şi substantivele din grupări mai rare au trecut la cele active. La fel s-a întâmplat cu adjectivele, cu pronumele, cu foarte multe adverbe şi chiar cu articolul, care s-a născut din pronumele iile, illa, illud, cu sensul de „acela, aceea”.

Verbul avea în latină patru clase (conjugări). Tot atâtea are la bază şi în limba română, de exemplu: laudo, -are „a lăuda, lăudare”, ca tip pentru prima conjugare; video, -ere „a vedea, vedere”, ca tip pentru conjugarea a doua; dico, -ere „a zice, zicere”, pentru a treia şi audio, -ire „a auzi, auzire”, pentru a patra. Toate formele astfel grupate şi îmbinarea lor în propoziţii poartă numele de structură gramaticală. Comparând structura gramaticală a limbii române cu cea a limbii latine, rezultă că structura gramaticală a limbii române se explică punct cu punct prin dezvoltare din cea latină.

De ce vorbim o limbă de origine latină

Limba română s-a dezvoltat din latină. Limba latină nu se pronunţa chiar aşa cum era scrisă, după cum nici româna nu se pronunţă când vorbim fără să citim din carte chiar aşa cum este scrisă. Astfel, zicem adesea poa’ să plouă, dar scriem poate să plouă, zicem tot omu, dar scriem tot omul şi multe altele ca acestea. Felul obişnuit de a rosti cuvintele, propoziţiile şi frazele când vorbim între noi se numeşte limbă vorbită, iar, când limba este vorbită de oameni fără multă învăţătură, spunem că este limbă populară sau vorbită popular.

La fel stăteau lucrurile şi în limba latină. În vorbirea de toate zilele, se spunea, de exemplu, filu, în loc de filum sau palu, în loc de palus, dar cei mai învăţaţi scriau filum sau palus, şi tot astfel cei care rosteau cavallu, dacă ştiau carte, scriau caballus. Limba română provine din latina populară vorbită, nu din cea scrisă. Latina populară vorbită a fost numită şi latina vulgară, pentru că în latineşte vulgaris însemna „popular”.

Acest aspect al latinei stă şi la baza celorlalte limbi înrudite cu româna, care formează împreună familia limbilor romanice. Limbile romanice sunt astăzi 9: româna, italiana, sarda, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romanşa sau retoromana şi franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar, în secolul al XIX-lea, ea a încetat de a se mai folosi. Poporul român este urmaşul geto-dacilor. Datorită împrejurărilor istorice, geto-dacii au fost nevoiţi să se amestece, începând din anul 106, cu colonişti romani, aduşi în Dacia după al doilea război cu Imperiul Roman.

Triburile geto-dacilor, care locuiau pe o suprafaţă mai întinsă decât teritoriul de astăzi al României, s-au unit în două rânduri. Prima dată şi-au ales conducător pe Burebista, iar a doua oară, pe Decebal. Nici Burebista, nici Decebal nu au avut legături de bună vecinătate cu Imperiul Roman. Ele s-au înrăutăţit mult în timpul lui Decebal şi au dus la două războaie, ultimul fiind cel terminat în anul 106, când împărat al romanilor era Traian.

Armata romană a ocupat o mare parte din Dacia, care a fost transformată în provincie a Imperiului. Au fost instalate apoi aici legiuni de soldaţi şi s-au aşezat în Dacia negustori, meseriaşi, agricultori etc. din diverse părţi ale Imperiului Roman. Ei au adus în Dacia felul de viaţă al romanilor, civilizaţia şi cultura acestora. Fiind ţară bogată, Dacia a prosperat. Pentru romani ea era într-o vreme „Dacia cea fericită”, Dacia felix, cum i s-a spus în latineşte.

Geto-dacii s-au deprins încetul cu încetul cu instituţiile, cu civilizaţia şi cultura romană, împletindu-le cu civilizaţia şi cultura lor proprie. Pe măsură ce trecea timpul, învăţau şi latineşte. Acest proces de deprindere cu civilizaţia, cultura şi limba Imperiului Roman se numeşte romanizare. El s-a petrecut nu numai în Dacia, ci şi în Spania, în Portugalia, în Franţa şi în alte teritorii cucerite de romani.

Şi iberii, strămoşii spaniolilor şi ai portughezilor, s-au romanizat, dar cu mult înainte de geto-daci, ca şi galii, strămoşii francezilor. Peste tot, învăţarea limbii latine a durat înjur de 100-150 de ani, aşa cum se ştie foarte bine pentru iberi şi gali. Cu toate că pentru geto-daci nu avem mărturii atât de limpezi ca pentru ceilalţi, nu sunt motive temeinice să credem că ei ar fi făcut excepţie. Peste 2.600 de inscripţii scrise în latineşte şi descoperite pe teritoriul ţării noastre arată limpede că şi aici romanizarea a mers repede.

Toate neamurile care s-au deprins să vorbească latina populară au făcut-o treptat. Mai întâi învăţau latineşte numai cei care aveau mai mare nevoie să se înţeleagă cu administraţia romană, cu ofiţerii sau soldaţii romani, cu negustorii, cu antreprenorii de lucrări publice (drumuri, lucrări pentru exploatarea minelor de aur şi de sare, edificii pentru băile publice, teatre în aer liber şi alte construcţii). Apoi, pe măsură ce munceau alături de romani, învăţau latineşte din ce în ce mai mulţi.

O bună bucată de vreme s-au folosit două limbi, geto-daca şi latina. Vorbindu-le pe amândouă, populaţia din Dacia introducea, de cele mai multe ori fără ca măcar să-şi dea seama, cuvinte dintr-o limbă în cealaltă, dar nu o vorbă geto-dacă şi una în latină, iar o vorbă geto-dacă şi iar una în latină, căci aşa nu s-ar mai fi înţeles deloc. Cum armata, administraţia şi şcoala se făceau în latineşte, era firesc să pătrundă cuvinte geto-dace în latină, şi nu invers.

Pe de altă parte, romanii din Dacia cunoşteau şi ei cuvinte geto-dace. Cei din administraţie nu puteau să ştie numele geto-dace ale marilor ape ale ţării decât dacă le auziseră de la autohtoni, zicându-le într-o formă din care avem astăzi: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre, Jiu, Mureş, Olt, Prut, Siret, Timiş, Tisa. Erau însă şi cuvinte geto-dace curente care pătrunseseră în limba vorbită. Cele mai cunoscute astăzi sunt abur, brad, barză, brusture, cătun, gălbează, guşa, mazăre, mânz, moş, ţap, vatră, viezure şi încă vreo 100, ceva mai rar întrebuinţate.

În decurs de 2-3 generaţii, geto-dacii au vorbit din ce în ce mai des limba latină populară. Ca să se arate acest lucru, se întrebuinţează în ştiinţa de la noi termenul daco-roman, iar vorbirii româneşti din Dacia i se spune dacoromâna, când se subliniază că numai despre ea este vorba. Se face astfel şi deosebirea faţă de vorbirea românească din sudul Dunării, unde romanizarea a fost mai veche. Acesteia i se spune aromână, fiindcă vorbitorii îşi spun ei înşişi aromam (în graiul lor: armâni).

După anul 271, armata şi administraţia romană au părăsit Dacia. Împăraţii de atunci au socotit că e mai bine să apere imperiul de pe malurile Dunării. Ei au lăsat populaţia daco-romană fără apărare în faţa migraţiunii vandalilor, vizigoţilor şi gepizilor, care au şi încălcat Dacia, punându-şi taberele aici ca să fie mai aproape de Imperiul Roman, în care voiau să pătrundă. După ei au venit avarii, mongoli înrudiţi de departe cu tătarii. Aceste neamuri erau nomade. Ele se luptau adesea unele cu altele, împingându-se spre Constantinopol sau spre Roma, şi nu veniseră în Dacia cu gândul să rămână aici. Populaţia daco-romană. nemaiavând armată permanentă, nu putea să-i alunge. Ea trebuia să găsească o cale de a supravieţui ca daco-romani.

După câte ne dăm seama astăzi, fiindcă documente scrise nu avem, unii daco-romani s-au retras în locuri mai ferite, în depresiunile munţilor Carpaţi, unde invadatorii nu ajungeau prea uşor. Aici făceau agricultură şi păstorit. Locurilor acestora ei le spuneau ţări. De aceea, până astăzi, multe din podişurile şi depresiunile amintite sunt numite Ţara Oltului, Ţara Bârsei, Ţara Loviştei, Ţara Oaşului, Ţara Maramureşului, Ţara Vrancei etc. Aşa se explică şi de ce, când au fost întemeiate primele state feudale româneşti, li s-a zis: Ţara Românească, Ţara Moldovei. Cuvântul ţară este lat. terra, modificat după regulile de evoluţie. În latineşte, el însemna „ţărână, pământ”. Încă din această vreme a început să însemne însă şi „patrie”, ca şi astăzi, când ţara mea înseamnă patria mea. Numind ţări regiunile în care trăia, populaţia avea în minte atât înţelesul de „pământ” al cuvântului, cât şi pe acela de „patrie”, pentru ea patria fiind şi locul în care cultiva pământul.

Afară de cei care se aflau în ţări, mulţi daco-romani rămăseseră în aşezările lor dinainte, dar despre felul lor de viaţă în timpul primelor migraţiuni nu ştim prea mult. Ei se aflau însă pe tot teritoriul Daciei, fiindcă altminteri nu s-ar fi menţinut numele marilor râuri. Numai cei care locuiau pe malurile sau în apropierea lor puteau să ştie că din moşi-strămoşi acest râu se cheamă Argeş, acesta Olt, acesta Siret etc. După avari, prin Dacia au trecut hunii, care şi-au fixat cartierul general în Panonia. După ei, au venit mai multe valuri de slavi, întâi aliaţi cu avarii, apoi singuri. Slavii sunt pomeniţi în Dacia pentru prima dată în secolul al VI-lea. Şi ei, ca şi ceilalţi, voiau să cucerească Imperiul Roman din dreapta Dunării şi să se aşeze definitiv în el.

Check Also

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Stilurile funcţionale ale limbii române

Cuvântul stil vine de la latinescul stylus care înseamnă condei. Naturalistul francez Buffon definea încă …

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au …

Sistemul fonetic (fonematic) al limbii române

Fonemele vocale şi semivocale Vocalele sunt sunete care se rostesc fără ajutorul altor sunete: a, …

Formarea limbii şi a poporului român

După ce, din cele expuse până acum, am cunoscut istoria societăţii omeneşti pe teritoriul României, …