Originea românilor din Pind şi din Carpaţi şi deosebirile dintre ei. Viaţa principală la Dunăre pe vremea barbarilor

În timpul groaznicului foc şi măcel care alcătuieşte pentru răsăritul european partea cea mai mare a evului mediu s-a vorbit numai rareori şi în treacăt de poporul care păstrase, deşi în formă schimbată, vechea limbă de cultură a romanilor. După lupta hotărâtoare, cuceritorii luau cuceriţilor, odată cu celelalte drepturi, şi pe acela de a fi pomeniţi.

Aluzii uşoare la naţiunea romanică în formaţiune din răsărit le întâmpinăm în epoca mai veche numai ici şi colo, şi abia după ce se astâmpără valurile furtunoase ale lumii barbare vechiul element în aparenţă copleşit al locuitorilor băştinaşi se iveşte din nou, dar într-o formă care nu aminteşte deloc trecutul: ca barbari apar românii din viitoarea barbarilor. Apariţia istorică a românilor sub numele lor se îndeplini abia în veacul al XI-lea şi al XII-lea, cu toate că alcătuirea şi dezvoltarea organică a acestui popor aparţine unei epoci anterioare. Acest proces trebuie descris şi lămurit aici. Cadrul în care tabloul acesta trebuie prins a fost dat în cele precedente.

În Peninsula Balcanică cuceritorii romani găsiră, cum am spus, greci şi traci: cei dinţii locuiau la mare şi de-a lungul marilor căi comerciale, patria celor din urmă rămase, până la pieirea lor etnică, muntele; în văile Rodopelui, Hemului şi Carpaţilor se aflau satele lor de păstori. Grecii aveau oraşe, bogăţie şi o veche cultură superioară, care-i feri aproape cu totul de deznaţionalizare.

Tracii, dimpotrivă, împrăştiaţi în mici aşezări sărăcăcioase, nu se putură păstra în ţinuturile unde îi căutau soldaţii şi negustorii romani. Astfel se pierdu pas cu pas, în Moesia ca şi în Dacia - în Tracia maritimă la ivirea legiunilor nuanţarea elenică a populaţiei făcuse chiar mari progrese, - individualitatea acestei numeroase, viteze şi înzestrate familii de popoare tracice. Ceea ce apare mai târziu ca traci, pe pământul patriei sau aiurea, unde, după cum se admite, şi-ar fi păstrat ca monahi creştini limba lor „bessică”, e puţin demn de crezare, şi s-ar putea tălmăci mult mai curând printr-o confuzie sau printr-o direcţie arhaizatoare a izvoarelor îndoielnice.

Vecinii înrudiţi, ilirii, la care poarta barbariei fusese cu mult mai înainte sfărâmată, avură în această privinţă o soartă mai bună: pe când cultura romană luase un mult mai puternic avânt la ţărmul mării decât în ţara Dunării de Jos şi făcuse din Dalmaţia o provincie înfloritoare a Imperiului, restul ţării, sărac, pietros, lipsit de vegetaţie, oferea coloniştilor puţin farmec, cel mult acelora care voiau să muncească în minele Bosniei.

Şi, cu toate că ei se ivesc în târgurile stăpânitorilor, ca şi mai târziu în acelea ale italienilor, care acum exploatau coastele, cu toate că, buni cunoscători ai păsurilor şi potecilor din munţi, încă din această vreme şi mai târziu ei fură tocmiţi ca apărători curagioşi ai caravanelor de comerţ, cu toate că în sfârşit unii dintre ei trebuiră să lupte ca auxiliari în legiunile împărăteşti, locuitorii acestei teri muntoase rămaseră totuşi iliri, şi chiar până astăzi, când se recunosc ca schipetari (de la scopulus, stâncă) şi sunt numiţi de vecini albanezi (arnăuţi), după o expresie întrebuinţată încă din vechime (probabil de la alp, munte), ei au rămas pe loc în ţinuturile lor muntoase de vânat şi de pradă, lângă păstori şi târgoveţi de alt neam.

Că în vremuri foarte depărtate au stat sub stăpânirea romană, despre aceasta ne vorbeşte numai un număr destul de mare de cuvinte pentru noţiuni de cultură populară şi mai înaltă din limba lor şi credinţa creştină, pe care au împrumutat-o desigur încă din antichitate de la cucernicii romani, adoratori ai unui Dumnezeu comun tuturor neamurilor.

 Munţii neprimitori i-au ferit de pieire, tot aşa cum s-a petrecut şi cu alte interesante resturi de popoare: goţii din Cherson, care au dăinuit veacuri de-a rândul după nimicirea, aiurea, a neamului lor, şi, în număr aproape neobservat de mic, au supravieţuit cu dialectul lor germanic, până încoace-n epoca modernă; bascii din Pirinei, minunate mărturii ale unui trecut străvechi; retoromanii, care, cu toată neînsemnătatea lor numerică posedă o formă proprie de limbă romanică în care trăiesc atâtea dialecte şi care reprezintă, desigur, elemente panonice zvârlite în Alpi de năvăliri, şi nu în ultimul rând românii din Pind, care au mai mult sânge iliric ca fraţii lor.

Populaţia iliro- şi traco-romană a Peninsulei Balcanice stăpânea în vremurile bune ale existenţei sale un foarte întins teritoriu, fără împănare străină: anume ţara dintre marea latină, Adria, şi lumea elenică, ce o ţinea departe de Pont, pe când în nordul depărtat şi în răsăritul asiatic avea ca vecini neamurile germanice, slave şi turceşti. Năvălirile barbarilor sfâşiară însă această populaţie unitară, această mare România , al cărei nume rămase în acela al Statului bizantin „romaic”, de o parte, şi al naţiei şi limbii româneşti, de alta, şi părţilor desprinse nu le era deloc menit acelaşi viitor.

Prin neîncetatele năvăliri slave, care se îndreptară de preferinţă asupra acestui bogat ţinut, până acum aproape neatins de goţi şi de alţi barbari, Dalmaţia pierdu, odată cu hinterlandul ei, cea mai mare parte a populaţiei sale, şi, după o îndărătnică împotrivire a locuitorilor romani de pe coastă, slavii luară-n sfârşit în stăpânire, prin veacurile al VI-lea şi al VII-lea tot ţărmul, cu numeroasele sale oraşe fericit aşezate, şi înlocuiră, chiar în văile înguste ale muntelui pe ţăranii izgoniţi. Din limba latină, care aici fusese atâta vreme stăpânitoarea, dacă nu singura întrebuinţată, se păstră numai o rămăşiţă în lingua vulgare, care a fost vorbită până în veacul al XV-lea în insule şi porturi, ca de exemplu în Ragusa-Dubrovnic, şi care acum nu mai trăieşte decât în tradiţia scrisă.

Dar pe la sfârşitul evului mediu, după ce fiinţarea romană în forma sa originară se stinsese încă de mult pe coastă, se afla în munţii vecini o puternică populaţie de păstori şi haiduci, care sunt numiţi de locuitorii slavi ai văilor vlahi, şi cuvântul înseamnă acelaşi lucru ca rum la turci, adică români. În al X-lea veac începe cariera istorică a acestor războinici întârziaţi. Cronicarul bizantin Cedren vorbeşte de omorul săvârşit la asupra răzvrătitului „comitopol” bulgar, sau fiu de boier, David , de mâini „valahe”. Ucigaşii erau chervanagii şi ucisul, împreună cu cei trei fraţi care-i supravieţuiră, încercase, multă vreme după ce Imperiul bulgar din Preslav căzuse, o ultimă luptă deznădăjduită împotriva bizantinilor.

Zona de război se cuprinde în ţinuturile muntoase care se întind la sud până la Macedonia şi Tesalia, la apus până la Dyrrachium, un colţ până acum neieşit în relief al fostei stăpâniri bulgare, unde abia ne-am fi putut aştepta în acest timp la o aşa de numeroasă populaţie slavă. Felul de a purta harţa împotriva bizantinilor pe care-l aflăm aici e neobişnuit: căci în definitiv bulgarii ţarului de odinioară executau întreprinderile lor mai mult sau mai puţin după felul „roman”, pe când acum totul se desface în mici atacuri de bande, în incursiuni albaneze.

Prin aceasta se trădează un nou element militar, care până acum nu-şi arătase caracterul şi, dacă ne gândim că încă până târziu, în Imperiul lor pontic, „răsăritean”, bulgarii turanici, amestecaţi mai mult sau mai puţin cu aristocraţia slavă, alcătuiau casta războinicilor şi că prin ultimele lupte cu ruşii şi prin expediţiile de nimicire ale lui Tzimiskes aceşti boieri „turci” fuseseră distruşi sau împrăştiaţi, atunci se înţelege că mai marii bulgarilor care nu fuseseră încă înfrânţi trebuiră să-şi caute aiurea puteri pentru atacul ce era din nou să înceapă. Românii şi desigur şi vecinii lor albanezii, nepomeniţi însă în izvoare, erau parcă anume făcuţi pentru aceasta.

Un meşter în ştiinţa războiului şi administraţiei care numeşte ca străbun al său pe un administrator tesaliot al ţinutului românesc ce poartă caracteristicul nume, românesc, de Nicoliţă, Kekaumenos, descrie astfel în al XI-lea veac pe aceşti locuitori de munte, bine cunoscuţi lui: ei trăiesc de obicei în sate tesaliote şi numai în cete mai mici în Epir şi Macedonia. Oraşe la ei nu se află, afară de cazul când, lucru ce nu se întâmplă rar, au pus mâna prin vicleşug pe vreun târg bizantin. Vara, turmele, familiile şi slugile simbriaşe sunt trimise în Bulgaria, aşa încât din aprilie până în septembrie nu se găsesc pe acasă decât fruntaşii neamului.

Căpeteniile lor sunt numite de greci - celnicii lor, şefii de ceată -, şi Kekaumenos pomeneşte, dintre aceia care trăiau pe vremea lui Nicoliţă, pe Sthlabetas (Slăvilă) Karmalakes, pe Bspioooţ sau Berivoiu - care nume din urmă nu e necunoscut la români. Împăratului îi plăteau în oi anumite dijme; dar, când acestea ajunseră mai apăsătoare, ei se răzvrătiră şi uneltiră o răscoală. La astfel de prilejuri chiar slugi împărăteşti credincioase, ca de pildă acel Nicoliţă, sunt nevoite să se dea de partea lor, aşa de straşnice le sunt ameninţările.

Negocierile cu dânşii sunt neobişnuit de grele, fiindcă o ţin morţiş într-ale lor şi pe lângă aceasta mint cu neruşinare şi jură strâmb: încuscririle, înfrăţirile, înfierile, mijloace obişnuite pentru a câştiga şi lega statornic pe alţi barbari, au puţină trecere la ei, pentru că la mânie se leapădă fără scrupul de toate aceste mreji nebărbăteşti. La război se arată fricoşi „ca iepurii”, ceea ce-şi găseşte explicarea în felul lor particular de luptă, aşa cum îl aflăm descris la contemporanul Choniates: la început fug din faţa duşmanului încrezut, pentru ca prin tragere cu arcul şi prin aruncare de suliţe să pricinuiască zăpăceală în rândurile celor care-i urmăresc; dar la cea dintâi şovăire observată sunt iarăşi la loc şi-n spăimântător urlet de luptă învârtesc săbiile pentru măcel.

Aceste însuşiri apar şi în războaiele aşa-numiţilor „bulgaro-români” împotriva bizantinilor sub Comneni şi Angheli, cum şi în acelea împotriva „uzurpatorilor” latini în timpul dinastiei Asăneştilor, adică sub cei trei fraţi care încep răscoala şi sub nepotul lor. Împăratul Isac (1185-1195) vrea să se însoare cu o fiică a Casei regale ungureşti, dar nu se poate hotărî la un dar de nuntă din propria sa casetă - aşa scrie moralizatorul orator al opoziţiei, Nichita Choniates. Se impun biruri noi în Imperiu, şi românii sunt şi ei împovăraţi prin aceasta: se luau mai multe oi ca de obicei din turmele lor pentru împărat.

Dar ei erau comunitate privilegiată, alcătuiau un fel de clasă aparte în stat, şi dreptul de a aduce plângeri direct înaintea stăpânitorului nu le-a fost niciodată contestat. Ei trimit pe Petru şi Asan, doi proprietari de turme fără nume de familie; aceştia însă sunt respinşi, şi unul dintr-înşii e pălmuit de un foarte sus pus ofiţer „roman”. De atâta vreme locuitorii de la munte erau nemulţumiţi de ocârmuirea împărătească; aceasta se ştia şi în Bizanţ de mult, şi de aceea puneau să se îngrijească şi să se păzească bine castelele de siguranţă de pe toată culmea muntelui.

Mulţi dintr-înşii se molipsiseră de erezia dualistă a bogomililor, - pătrunsă şi la unguri -, şi bogomilul „curat” despreţuia pe grecii eretici, care nu recunosc niciodată noua credinţă adevărată. Şi nici nu pieriseră încă deloc amintirile luptelor pentru libertate din Hemus şi Pind, în vremea celor patru „fii de boieri”, care-şi ţinuseră Curtea lor împărătească la lacul Prespa. Când sub Alexe I-iu cumanii aduseră cu ei pe vărul din Cherson al stăpânitorului, românii au fost acele neîntrecute călăuze pe munte care însoţiră pe barbari prin strâmtori şi ocoliră mijloacele de apărare ale „clisurilor”.

Pentru a răzbuna jaful turmelor şi mândria jignită a reprezentanţilor lor, toată ţara muntoasă a fost acum în flăcări, şi cuvioşi preoţi de credinţă bogomilică se grăbiră să declare că Sf. Dimitrie ar fi venit din reşedinţa sa de la Tesalonic în Pind, pentru ca să propovăduiască acestor creştini mai buni război şi expediţii de pradă împotriva păcătoşilor din Constantinopol. Fraţii Petru şi Asan şi mai ales cel mai mic, bine înzestratul Ioniţă, se puseră în fruntea acelora şi găsiră sprijin la toţi nepoţii şi toate rudele. În „cumanii” de dincolo - clasa stăpânitoare turcească, având români sub ordinele lor - li se iviră dealtfel destule ajutoare, şi, deci, prin număr ca şi prin curaj şi cunoştinţa locului de luptă, ei întreceau pe duşman.

Ce urmează apoi e o adevărată epopee vlahă, măreaţă, sângeroasă şi brutală. De o ocupare statornică a şesului - cu toate că Akropoliitas vorbeşte de graniţa Hemului şi Istrului -, de o singură stăpânire în nord până la Dunăre nici vorbă nu-i, după cum nici în timp de pace nu se poate dovedi existenţa unei organizări. Ici colo - din ocrotitele cuiburi de munte - „principes”, fruntaşii pândesc prada; după ce Petru ceruse coroana Imperiului de la Frederic Barbă-Roşă , în drum de cruciată prin Serbia tulburată de vlahi prădalnici, de când Ioniţă sa ridicat ca anti-Cesar, imperator Bulgarorum et Romanorum, şeful suprem, pe care străinii îl numesc roi, locuieşte la Târnova, noua capitală, care pentru el înseamnă mai mult un loc de scurt popas decât o adevărată reşedinţă, căci mai totdeauna se află în războaie.

Un alt „principe”, care la început, cu oamenii săi, cam vreo cinci sute de ciobani, dăduse ajutor bizantinilor, şi mai târziu îşi călcase în picioare jurământul, îşi începu năvălirile din Strumniţa, apoi din mai puternicul Prosakon. În văgăunile munţilor, în preajma unor astfel de reşedinţe pasc nenumăratele lor turme strămoşeşti ca şi cele mai noi, furate, întocmai ca la beduini, care-şi păzesc oile chiar lângă cortul lui Abd-el-Kader.

Atacurile pornesc pe neaşteptate, „ca fulgerul”; vitele sunt mânate înspre aceste oraşe, captivii, - fără nici o cruţare faţă de preoţi sau de cei fără apărare - sunt ucişi. La bâlciuri, la hramul sfinţilor locali, ei apar ca oaspeţi nepoftiţi, pentru a face târguieli neplătite; castele care fuseseră odinioară ridicate împotriva „bulgarilor” şi care din nechibzuinţă stau de atunci părăsite, ei le atacă fără veste, şi ajung astfel stăpâni deplini ai trecătorilor; mănăstiri bogate cad pradă focului, după groaznice scene de omor.

Pentru toţi vinovaţii, nemulţumiţii, ambiţioşii Zagora, „statul” ciobanilor vlahi este un loc sigur de refugiu: Kamytzes, un nobil grec, ia parte cu românul Chryses (Hârsu) la pustiirea Tesaliei şi-a Greciei; un inginer militar roman neplătit arată păstorilor din Prosakon cum s-ar putea strivi capetele credincioşilor soldaţi împărăteşti cu bucăţi de stânci prăvălite. Când grecii sunt înlăturaţi de latini de la stăpânirea Traciei, ei cheamă în ajutor pe Ioniţă, şi îndatoritorul bărbat, ca „imperator” al poporului ortodox din răsărit, nu se lăsă a fi mai mult rugat.

Un împărat de credinţă apuseană moare în obscuritate la el în Târnova. A încheia tratate cu dânşii e zadarnic, căci nobilii români, ca să-şi omoare timpul, trec de la un partid la altul, se căsătoresc, ucid, trădează, parc-ar săvârşi cele mai obişnuite acte din viaţă. Asan e asasinat de propria sa rudă Ivanco pentru chestii femeieşti, Petru cade victimă unui alt ucigaş, verii Borilă şi Ioan Asan se războiesc pentru moştenirea marilor „Imperatori”. Ivanco e logodit cu o foarte tânără principesă bizantină, se însoară însă cu mama miresei sale nevrând să zăbovească fericirea casnică.

Chryses îşi insultă la ospăţul de nuntă soţia, o ilustră doamnă din Constantinopol, despărţită anume de fostul ei soţ în vederea acestei noi căsătorii, fiindcă după alesele obiceiuri din capitală se împotriveşte să înghită atâta cât se obişnuieşte la chefurile ciobanilor vlahi. Barbaria grosolană a omului de munte se uneşte la aceşti săraci şi simpli păstori, săltaţi aşa de sus pe aripa norocului, cu cruzimea rafinată şi cu civilizatul talent, de a minţi, aşa cum le avea conruptul „roman” din Bizanţ. Şi în acest timp alţi vlahi, necuprinşi în „stat”, rătăcesc cu turmele până în preajma mănăstirilor, ca la Muntele Athos, unde călugării se lasă ispitiţi de farmecele femeilor lor.

O astfel de viaţă nu o întâmpinăm niciodată la ceilalţi „vlahi” de pe ţărmul stâng al Dunării: aceştia sunt, cum vom vedea îndată, plugari liniştiţi, paşnici, care numai în unele ţinuturi, siliţi de nevoie, duc viaţa păstorească. Din timpul crudelor fapte eroice ale împărătescului din Pind şi Hemus s-au scurs şase sute de ani şi în diferite vremuri călători care nu s-au cunoscut unii pe alţii şi nu s-au utilizat, începând cu evreul Veniamin de Tudela, din veacul al XI-lea, până la francezul Pouqueville din al XVIII-lea, au cercetat munţii Macedoniei şi Epirului, au călătorit prin Tesalia, şi cu toţii au găsit în esenţă aceleaşi însuşiri la acest neam, care păstră totdeauna cam aceeaşi putere numerică. Mai că nu există element care să fie mai conservativ decât acela al locuitorilor de la munte, şi aşa-zişii macedo-români sau români din Pind nu şi-au dezminţit în veci firea lor proprie.

De vreo mare strămutare nu se vorbeşte niciodată, nici chiar în perioada istorică mai bine cunoscută, mai nouă; ei rămân strânşi legaţi de cunoscuta lor zonă păstorească bine limitată; azi ca şi odinioară, până în cele mai depărtate vremuri din trecut, ei au câte o patrie de vară şi alta de iarnă, care au rămas pururi aceleaşi. Că s-ar fi refugiat din Moesia în Tesalia din pricina unor barbari străini, slavi sau orice alţii vor mai fi fost pe atunci, nu e de admis.

În munţii lor n-au fost cercetaţi niciodată de năvălitori, care nu erau prea numeroşi şi care desigur nu şi-ar fi părăsit locuinţele lor de mai înainte pentru ca să piară de foame şi de frig în văgăunile Balcanilor; tot astfel şi albanezii îşi putură păstra totdeauna în tihnă stâncile lor strămoşeşti, şi de aceea au şi rămas etnograficeşte curaţi până în vremea noastră. Să fi fost oare, dealtfel, locuitorii sărăciţi şi barbarizaţi ai câmpiilor Daciei Nouă din veacul al VI-lea aşa de subţiri şi aşa de delicaţi la simţire, încât să nu mai poată îndura vecinătatea slavilor neciopliţi şi să fi preferat mai bine pe aceea a fiarelor sălbatece din creierul munţilor?

Choniates ne informează lămurit că liberatorii poporului vlah şi mai apoi ai celui bulgar vorbeau o limbă proprie. Această limbă e vorbită până astăzi de „macedo-români”, de aromâni: e un dialect românesc, deşi cu un vocabulariu deosebit şi cu unele fenomene fonetice proprii. Aceleaşi reguli stăpânesc dezvoltarea flexionară a dialectului macedo-român şi daco-român, dar, întrucât priveşte acel vocabulariu, în alegerea elementelor latine şi slave, amândouă dialectele apar, în toată înfăţişarea lor, cu un colorit deosebit, care nu s-ar putea explica numai printr-o simplă întrerupere a legăturilor, fie chiar timp de mai multe veacuri, ci prin baza etnică particulară a unuia şi a celuilalt, reţinute pe acelaşi teritoriu fără putinţa unor comunicaţii obişnuite şi continue, mai ales după dispariţia acelei populaţii intermediare, din Serbia apuseană, care dădea lui Constantin Porfirogenetul, în secolul al IX-lea, numiri de localităţi ca Skeptakasas, Lupofontana, Tredetitilius, Vindemiola, Radices, Ulmus, Pauli Mandra. Elementul macedo-român trebuie derivat în rândul întâi din populaţia romanică a ţinuturilor ilirice, întocmai cum albanezii ne se înfăţişează ca rămăşiţa izolată a populaţiei neromanizate complet din aceleaşi provincii.

La nordul Peninsulei Balcanice, ţinutul romanizat mergea de-a lungul Dunării, de la insula sirmică, Phrankochorion de mai târziu, amintire a Mărcii carolingiene, până spre vărsarea Dunării, unde înceta abia la oraşele pontice, rămase până la urmă greceşti. Afară de rodnica vale a fluviului, romanii posedau, în urma cuceririi şi colonizării ţinutului de pe malul stâng, o fortăreaţă împotriva barbariei, un zid natural de apărare împotriva atacurilor ei. Dar năpustirea barbarilor a fost prea violentă ca să poată fi împiedecată prin acesta, şi astfel stăvilarul, care se dovedise zadarnic, ajunse un joc al valurilor.

Să-l sfărâme cu totul, prin strămutarea în masă a materialului omenesc îngrămădit acolo, ar fi fost cu neputinţă, şi foarte practicii romani nu erau deprinşi să încerce imposibilul în vremuri critice, din motive sentimentale sau din pricina unor bârfeli. De aceea locuitorii săraci, pe jumătate barbarizaţi, ai pământului dacic rămaseră unde erau, fără să se îngrijească dacă provincia mai fiinţa sau nu în listele statului, dacă în aceste ţinuturi romanum constabat imperium, sau dacă erau socotite, împreună cu noii lor stăpâni, ca făcând parte din Barbaria.

Nu trecu decât un veac şi, ca odinioară Dacia, Tracia a fost acum şi ea socotită de către Imperiul roman ca pierdută. Aceasta se întâmplă o sută de ani după mult dezbătută măsură a lui Aurelian: goticii hospites, alungaţi de pe malul nordic al Dunării de către huni, nu se înduplecau să schimbe libera lor patrie, unde stăpâniseră, cu alta neliberă, în care apăreau ca sclavi ai fiscului şi ai comandantului militar. Împotriva unei astfel de schimbări de situaţie ei protestară cu înverşunare şi sângeros prin pustiiri, şi, după ce un împărat îşi pierduse-ntr-o luptă cu ei în câmp deschis cinstea şi viaţa, ajunseră stăpâni până la porţile Constantinopolei şi până la îngustele strâmtori ale vechii Elade.

Dar încă înainte de epoca hunilor, de la urmaşii imediaţi ai lui Aurelian până la Constantin cel Mare, în necontenitele lupte lăuntrice, care nu mai arătau provincialilor şi vecinilor barbari împărăţia decât ca o magică lumină trecătoare, graniţa Dunării se socotea pierdută, şi Diocleţian pare să fi fost singurul dintre stăpânitorii romani ai acestei nenorocite epoci, care se gândi la recâştigarea vechiului limes publicus şi care întări vechea graniţă prin castele din nou durate.

După lupta de la Adrianopol trecură iar câteva decenii până când Teodosiu avu în mâinile sale toată puterea şi oferi nenorociţilor provinciali mângâiere şi ocrotire. Dar printre coborâtorii săi încoronaţi nu se află nici un vrednic urmaş, şi tot aşa de puţin şi printre generalii lor pe jumătate barbari, iar când hunii, care până acum fuseseră ocupaţi cu organizarea mai puternică a pestriţului lor regat, plin de neamuri străine subjugate şi de fugari, nu voiră să mai recunoască hotarul sudic de până acum şi năpădiră cu cetele lor proprii şi cu cele aservite provinciile moesice şi neodacice, tratatele nu mai erau decât simple acte de scuză faţă de opinia publică a timpului şi de istoria viitorului.

De fapt, barbaria sub forma huno-gotică înaintase iarăşi până la Hemus şi ceea ce mai păstrară romanii era, faţă de primejdia veşnic ameninţătoare, mai mult un ţinut nelocuit, pe când sub ocrotirea regală viaţa apărea sigură şi aproape fericită. În izvoarele literare şi în ştirile politice populaţia romanică din acele ţinuturi este pe jumătate uitată, şi totuşi se găsesc ici şi colo la scriitorii contemporani ştiri despre locuitorii din oraşele care măcar odinioară avuseră o însemnătate istorică. Vechile nume ale cetăţilor şi oraşelor dunărene se ivesc din nou pe vremea lui Attila, care prin cucerirea lor vroia numai să-şi sporească numărul supuşilor statornici, muncitori.

Margus, Viminacium, alte „numeroase” oraşe şi cetăţi vecine - Ratiaria, care e caracterizată ca o „foarte mare şi bine populată” aşezare - Sirmium, Constantia, Naissus, Novae, Serdica, Odessos, Durostorum, de unde se trăgea Aetius, marele ocrotitor al Imperiului de Apus, şi fiul său Carpileon, al cărui nume aminteşte pe dacii carpici, acestea toate erau puncte însemnate, a căror stăpânire îndreptăţea oarecare jertfe. Martirii creştini se pomenesc la Durostorum, la Noviodunum şi la Torni, la Vidin, la Ratiaria.

În cele mai mari din aceste centre se aflau episcopi: la Priscus cel din Margus, Viminacium şi Sirmium, în alte izvoare episcopi la Singidunum, la Ratiaria, la Horreum Margi, la Margum, la Aquae, undeva pe Dunăre chiar, la Nicopolis şi Novae, la Appiaria şi Abrittos, la Sexanta Prista şi Torni (Ioan episcopul, scriitor, 431-449), fără a pomeni pe cei din interior; la Marcellinus Comes apar: Vitalianus din Odessos, Dominio din Serdica, Alcissus din Nicopolis pe râul Iantra, Gaianus din Naissus, Evangelus din Pantalia, Laurentius din Lychnion, care ţineau cu toţii de credinţa catolică, ceea ce le atrase prigonirile împăratului Anastasiu, înfocat adept al lui Eutihiu. Soarta le-ar fi fost cu mult mai grea, după ce a fost aduşi ca prinşi la Constantinopol, dacă n-ar fi ţinut samă de coprovincialul lor din aceeaşi diecesă ilirică, de illyricianus catholicus miles.

Amintirea marelui episcop arian din Durostorum, Auxentius, un discipol al predicatorului romano-gotic al acestei erezii, apostolul Uifila, era încă vie, şi în acel Durostorum sângerase pentru credinţă, sub Iulian, martirul Remilianus. Autoritatea acestor episcopi nu se mărginea câtuşi de puţin numai la chestii de credinţă: Viminacium e predat lui Attila de către şeful său spiritual; arhipresbiterul din Margus se pricepe în arta războiului şi nu se sfiieşte să treacă Dunărea, ca să prade împreună cu locuitorii oraşului său, undeva pe ţărmul stâng, comori regale hunice.

„Călugării sciţi” din Tomi ajunseră şi la scaunul roman şi „opinia publică” din capitala apusului se ocupă cu ideile lor religioase divergente. Desigur că împrejurările erau aceleaşi pe ambele maluri ale Dunării de Jos, şi se pare că a existat o vie legătură, înlesnită încă de multele insule de pe râu, între cei ce aparţineau unor rase diferite. Aceleaşi împrejurări, obişnuite în ţinuturi părăsite, aşa cum le cunoaştem pentru cursul superior al aceluiaşi fluviu din Vita S. Severini, stăpânesc şi aici.

Şi în Noricum, o astfel de stăpânire separatistă a oraşelor înlocuise ocârmuirea imperială care da înapoi. În loci, oppida, municipia, castella, în cetăţi, oraşe şi sate populaţia romanică, destul de deasă, lăsată pe sama ei proprie, încearcă să se abată din calea primejdiei veşnic ameninţătoare a cetelor sălbatece, care iese mereu la vânătoare de oameni, şi să se potrivească împrejurărilor primejdioase, dar de neînlăturat. Vechile ziduri stau încă în picioare şi sunt ţinute mereu în stare de apărare; la umbra lor încă ocrotitoare ţăranii îşi muncesc ogoarele, aşa că aici ca şi în Sicilia de astăzi nu se găsesc săteni propriu-zişi: seara se întorc la oraş, la târgul pe care l-au părăsit în zori.

La un atac din partea barbarilor, fiecare ia arma în mână, fiindcă fiecare ştie ce-l aşteaptă la vreo întâmplătoare luare cu asalt: e o viaţă grea, dar înviorătoare, şi ca aceea a cercetaşilor de odinioară din apusul străbătut de indieni al Americei. Există încă şi un corp de soldaţi, care sunt recrutaţi într-adins sau care au rămas încă din vremea când „exista imperiul”. În cazul din urmă, din pricina sărăciei fiscului şi a proastei rânduieli a banului public, nu se mai plăteau stipendia, şi, când soldaţii voiau să se strecoare până la cea dintâi staţiune vecină a noului limes publicus, erau adeseori ucişi de barbarii care locuiau la mijloc: cei câţiva rămaşi în viaţă slujiră de atunci ca milites oppidani. Imperiul nu mai trimitea praesides şi iudices de-ai săi într-un ţinut care nu mai putea contribui la vistieria publică, dar o administraţie şi o justiţie erau totuşi de nevoie.

Ca şef suprem se înalţă în chip firesc episcopul, întocmai ca în mult mai bine populatul apus, sau, când acesta lipseşte, un vir Dei, încunjurat de nimbul vieţii sale sfinte. El ştie şi poate totul, ca un mijlocitor al lui Dumnezeu şi un împuternicit al hotărârilor sale: el dă mijloace de trai celor flămânzi, insuflă curaj celor deznădăjduiţi, aduce veşti despre vizita iminentă a barbarilor şi organizează împotrivirea, vesteşte ca pedeapsă celor păcătoşi înfrângerea şi groaznicele ei urmări, înlesneşte din nou libertate celor căzuţi în robie prin adunarea ofrandei milostive, şi toate într-un chip aşa de neaşteptat, de înviorător, încât apare celor recunoscători ca un făcător de minuni.

Chiar şi barbarii, cu tot păgânismul sau cu tot grosolanul lor arianism pe jumătate creştin, intră în magicul cerc de stăpânire al făcătorului de minuni: cum te poţi împotrivi blândei porunci a aceluia care cheamă pe bolnavi la sănătate, pe morţi la viaţă, pe învrăjbiţi la pace, pe întristaţi la fericire şi cu bătrânele lui degete tremurătoare ridică, luminând, perdeaua grea care, pentru ochii obişnuiţi, ascunde temutul viitor. Aşa se întocmi viaţa municipală de hotar în Noricum, iar de la Viminacium în jos până la Durostorum şi mai departe, faţă de existenţa numeroaselor şi relativ înfloritoarelor oraşe, trebuie să admitem peste tot aceleaşi relaţii municipale teocratice pentru veacul al V-lea, cum şi pentru cele următoare pentru care avem ştiri asemănătoare, întocmai ca şi pentru epoca lui Attila.

În Panonia, urmaşii hunilor fură ostrogoţii, în măsura în care nu emigraseră. Dar aşa de nebiruit era pentru toate neamurile barbare imboldul spre miazăzi, încât şi ei urmară după câtăva vreme pe fraţii lor de la apus, care în acest răstimp vizitaseră Italia şi Spania, şi au venit pe ţărmul drept al Dunării, ca într-o tindă a palatului împărătesei romano-barbare a evului mediu, Teodoric, viitorul reprezentant al împăratului, într-o Romă fără Caesar, a fost în tinereţea sa un stăpânitor barbar în Novae (Şiştov), şi provincialii întreţinuseră desigur cu el aceleaşi relaţii ca noricii cu regele Flaccitheus-Flava în ţinutul Sfântului Severin. După plecarea lui, vin slavii în lumina orbitoare a expediţiilor de pustiire. Ce găsiră aceştia la nordul Dunării interesează numai foarte puţin pe cronicarii greci ai răsăritului, şi ei nu ne dau aproape nici o ştire în această privinţă. Istoria romană a ţărmului drept ne e dimpotrivă mai bine transmisă.

În primul rând, din opera comandată lui Procopiu de mândrul împărat Iustinian, despre noile fundaţiuni militare de la hotare, cunoaştem bine topografia ţinuturilor dunărene în veacul al VI-lea, când slavii pustiau acum. Nume veche apar în listele lui: Serdica, Naissus, Nicopolis de la munte, Singidunum, care ţineau încă în frâu pe avari, Viminacium, Novae, Ratiaria, Troesmis, Noviodunum, Mărcianopolis, oraşele greceşti de la Pont, din Scythia Minor de odinioară, Callatis, Constantiana şi mai sus Odyssos; aşa ne se trezeşte în minte întreaga istorie a graniţei până îndărăt pe timpul lui Traian.

Ba încă mai mult - vedem cât de exagerate sunt ideile noastre de astăzi despre năvălirile barbare - chiar o mulţime de numiri dacice se păstraseră atâta vreme: aşa Bregedava, Itadeva, Sicibida pe malul stâng, unde mai sunt şi Octavum, Lederata, Turris, Cumudeva, Aiadeva şi Quimedava. Nu lipsesc nici nume care trebuiesc privite ca slave, şi alături apar în sfrâşit de acelea care arată procesul de prefacere al limbii latine într-una romanică. În întregime regiunea nu face deloc impresia pustiirii depline şi a barbariei.

După Iustinian, pe când avarii străbat vijelios de-a curmezişul toată peninsula, de la Sirmium şi Singidunum la Constantinopol, ţinut moesic, mai ales partea răsăriteană, trecu în cercul de exploatare al slavilor. În timpuri mai bune, sub împăratul Mauriciu, vin trupe neo-romane ca să restabilească graniţa lui Iustinian şi să gonească pe barbari de la Dunăre în stepa interioară. După o lungă întrerupere a stăpânirii imperiale, ei află însă în veacul al VII-lea ceea ce găsiseră şi barbarii dinaintea lui Iustinian în acelaşi loc şi lăsaseră aproape neatins. Menandru pomeneşte în veacul al VI-lea pe episcopii de Sirmium şi Singidunum, care joacă încă vechiul lor rol şi sub barbari: unde rezidă un episcop, acolo e totdeauna uşor să se întregească de la sine legăturile neîntrerupte.

După Teofilact Simocatta (veacul al VII-lea), ameninţaţii locuitori din Singidunum îşi păstrau agri ai lor, arătaţi şi de Procopiu, din care îşi scoteau hrana. Augusta şi Viminacium sunt pentru dânsul „oraşe strălucitoare”; Anchialul de pe ţărmul mării apare impunător printre sate. Într-o repede năvălire, flămânzii soldaţi ai haganului străbat Ratiaria, Bononia (Vidin), Aky (Oescus), Durostorum, Zaldapa, Pannasa, nume care sună tracic, Marcianopolis, Tomi, vallum şi în sfârşit respectatul Tropaion, care întruneşte în istoria sa numele bunilor împăraţi Traian şi Constantin.

Într-o regiune aproape de Hemus, în care se găsesc nume romanice cum e Kalvomuntis (calvos montes), unul din soldaţii care coborâseră din cel mai apropiat ţinut primejduit strigă în „graiul localnic” unui tovarăş care-şi pierdu-se desagii: „retorna” sau „torna fratre”; acesta a înţeles greşit din cauza asemănării cu unul din obişnuitele cuvinte latineşti de comandă, şi oastea, de teama unui duşman ivit pe neaşteptate, se risipeşte prin văi.

Mai târziu vin şi slavii la Zaldapa şi Akys, Pistos, Latarkion, Novae, unde e venerat ca patron martirul Lupus, la al cărui hram e poftit să vină şi comandantul bizantin. Oastea de atac împotriva locuitorilor slavi din şesul muntean îşi are cvartirul în Durostorum, vizitează însă, pe rând, începând cu Novae, Theodorapolis, o creaţiune a lui Iustinian. Fratele împăratului Mauriciu găseşte în Asimos o puternică şi destoinică garnizoană, care-l întâmpină „cu steagul, ce era numit de romani banda”.

Când Petru vrea să încorporeze pe aceşti soldaţi în oastea sa, locuitorii se împotrivesc şi spun că ei stau încă din vremea împăratului Iustin sub ocrotirea acestor trupe, care se refugiară în „biserica oraşului” pentru a nu fi silnicite. Episcopul refuză predarea lor, şi, când comandantul însuşi vrea să-i prindă prin vicleşug, porţile din Asimos se zăvoresc şi în blestemele împotriva nelegiuitului se proclamă de pe întărituri numele împăratului, al suveranului ţării: ai crede că ai în faţă pe episcopii gali din vremea lui Attila, pe sfinţii castelani.

În aceleaşi războaie ale lui Mauriciu împotriva avarilor şi slavilor se petrec evenimente care se desfăşoară la Constantiola, Torni, care e calificat ca „oraş” la Nicopolis pe Dunăre şi Sicibida, la Drizipera - un nume trac -, unde e în floare cultul Sfântului Alexandru, şi la Viminacium „în insulă”. 3.000 de avari, 8.000 de slavi şi peste 6.000 de „alţi barbari” sunt sălăşluiţi la Tomi, după luptele din mlaştinile Tisei.

La Novae generalul Commentiolus întreabă pe locuitori despre vechea cale a lui Traian, care duce prin Hemus la Constantinopol, şi se găseşte un moşneag care o mai poate încă arăta, cu toate că de mai multe decenii n-o mai folosise nimeni. Când Petru, urmaşul lui Commentiolus, trece Dunărea, poposeşte mai întâi la Palastolos, şi, fiindcă oastea nu vrea să ierneze în ţara pustei, cum îi poruncise împăratul, îşi începe retragerea prin Asimos şi Kuriska, amândouă aşezate chiar lângă fluviu. Un popor care poseda vasele de plutit, ajută romanilor şi e condamnat la pieire de avarii întărâtaţi.

Constantin Porfirogenetul vorbeşte de Podul lui Traian - în apropierea lui era în veacul al VI-lea cetatea Pontes -, de Constantia, Sirmium şi de noul Belgrad slav - suntem acum în al X-lea veac -, cum şi de Durostorum şi de câteva localităţi de la Pont, unde, departe de celelalte posesiuni imperiale, trăiau chersoniţii în Crimeia, cu totul liberi care-l ajutau. În această vreme însă bulgarii erau încă de mult stăpâni pe malul drept al Dunării şi găsiseră o numeroasă populaţie slavă pe întregul şes până la munţii Hemului.

Mari mase de slavi, ramura croato-serbă, apucaseră în acelaşi veac al VI-lea şi mai ales în al VII-lea drumul spre Adriatica, unde-şi însuşiseră totul. În ţările de la nordul Dunării nu se mai pomeneşte de atunci nici o vorbă despre slavi: nici ca duşmani, nici ca prieteni ai Imperiului şi nici ca fraţi care ar fi fost supuşi de bulgari ei nu mai ies vreodată la iveală. Romanii la sudul Dunării, slavii la nord dispar din istorie odată cu veacul al VII-lea: e un fapt de necontestat, ca şi acela că vlahii care apar în veacul al X-lea în Hemus au venit acolo de la sud-vest, din Tesalia, patria lor cea mare - la cronicarii bizantini de mai târziu.

La cucerirea Moesiei de către bulgari se vorbeşte de şapte triburi de slavi: acesta e însă un număr sfânt la turani, care admit la originea oricărui popor şapte ramuri şi care împart lumea în şapte „climate”. Când ne gândim la tăria celui dintâi Imperiu bulgaro-slav, trebuie să admitem că un foarte mare număr de alte seminţii erau supuse celei diriguitoare. Populaţia romanică pe care o întâlniră slavii locuia îndeosebi la Dunăre şi numai în câteva văi răsăritene din ţinutul muntos, unde dăm peste soldaţii băştinaşi, care vorbeau latineşte, ai lui Commentiolus.

În Moesia nu avuse loc nici o colonizare propriu-zisă: tot ce s-a câştigat aici în domeniul romanizării purcede din aşezări de veterani sau din colonii de funcţionari, căci tot ţărmul pontic cu oraşele sale aparţinea ţinutului de limbă elenică. Dar aceasta nu e de ajuns pentru a lămuri absorbirea aproape desăvârşită a elementului romanic - care totuşi dădu noii „Bulgarii”, la stingerea dinastiei, doi „hani”, pe Sabinus şi pe Paganus - de către slavi -, afară de câteva rămăşiţe în munţi, care se pierd probabil printre românii tesalioţi imigraţi. La toate acestea se adaugă mai degrabă încă un moment.

Năvălirile slavilor, ca şi acele ale hunilor, ba chiar mai mult decât acelea, aveau printre altele şi scopul de a prinde robi pentru munca câmpului; odată avarii ajută pe bizantini prin aceea că liberează pe captivii „romani” ai slavilor. E o tactică ce a fost urmată şi mai târziu de domnii români faţă de bulgarii de dincolo, în războaiele cu turcii.

Materialul omenesc nu era îndestulător; pentru a îngriji şi a servi numeroasele sate slave în timpul activităţii războinice, era nevoie de noi elemente de muncă, şi aşa crescu populaţia romanică de pe malul stâng al Dunării, mergând în pas egal cu succesele slavilor. De altă parte, sub Mauriciu fură strămutate mari mase de slavi pe teritoriul Imperiului. Acestea erau două curente protivnice, care nu puteau să rămână fără înrâurire asupra raportului reciproc dintre locuitorii slavi şi romanici de pe ţărm.

Şi încă ceva. Cum mărturiseşte Priscus pentru epoca lui Attila, mulţi, foarte mulţi dintre provincialii rău apăraţi, dar cu atât mai greu apăsaţi de biruri şi excesele funcţionarilor, preferară să fugă la barbari, în timpul cârmuirii de fapt a lui Iustinian şi mai târziu, când se întreprinseră excursiile militare ale generalilor lui Mauriciu pe socoteala provinciilor dunărene şi a Traciei - numai o singură dată împăratul porunci, de mila provinciilor stoarse de la sudul Dunării, ca trupele să se aprovizioneze din barbarele de pe malul stâng -, se întâmplară desigur foarte multe strămutări de acestea; oraşele „romane” se deşertară, şi nu mai rămase decât numele lor, care sună din ce în ce mai rar, pe când în şesul muntean se populară tot mai mult gospodăriile slave de odinioară.