Originea fabulei

Fiind cultivată în epocile în care libertatea de expresie era îngrădită, această specie literară are o foarte mare vechime. A fost dificil de stabilit cu exactitate originea europeană (grecească) sau orientală (indiană, sumeriană, iudaică, egipteană) a fabulei, este posibil să fie cultivată independent în diferite culturi. Romul Munteanu menţionează, alături de mulţi cercetători, că originea fabulei poate fi situată în India şi în Persia.

Panciatantra (5 cărţi, secolul III d.Hr.) - o veche culegere indiană de povestiri şi fabule, al căror discurs este simplu, didactic, cu scopul deprinderii unor reguli morale şi politice. Este atribuită lui Vishnusharman, cel care a realizat o carte de învăţătură, formată din cinci capitole, dedicată educaţiei fiilor de regi. Cele cinci cărţi urmăresc scopuri bine definite care rezultă din titlurile lor: despărţirea de prieteni, modul de a câştiga prieteni, lupta dintre corbi şi cucuvele, pierderea bunurilor şi faptele nechibzuite.

Urmează Hitopadesa (învăţătura folositoare), de fapt o refacere a textului din Panciatantra la care sunt adăugate unele episoade din alte opere. Tradiţia arabă atribuie acest text lui Pilpay sau Bidpai, la care se va referi mai târziu şi La Fontaine.

Evoluţia şi răspândirea fabulei se datorează poporului grec, fiind strâns legată de numele grecului frigian Esop, care a trăit în prima jumătate a secolului al VI-lea î.Hr. Fabulele sale sunt concepute ca nişte naraţiuni succinte, scrise într-un stil extrem de laconic. Povestirea relevă comportamentul unui om, animal, pasăre, obiect, într-o situaţie dată. Dialogul este de cele mai multe ori integrat în naraţiune. Învăţătura este dedusă din cazul particular.

Romul Munteanu exemplifică fabulele lui Esop prin Lupul rănit şi oaia: «Un lup muşcat de câini zăcea întins, la pământ, speriat rău de tot, în neputinţă de a-şi mai procura hrana. Văzând o oaie se rugă de ea să-i aducă apă din râul care curgea în apropiere. „Dacă mi-ai da tu să beau îmi voi găsi eu de mâncare”. Dar oaia îi răspunse: „Dacă eu îţi voi da de băut vei face din mine hrana ta”», (omul ticălos care întinde curse prin ipocrizie)

Fabulele lui Esop, spune Romul Munteanu, par să fie destinate unor oameni extrem de simpli, deoarece anecdotica este elementară, iar avertismentul are un caracter univoc, textul nu este supus nici unui fel de ambiguizare. Stereotipia este frapantă, dar imaginaţia nemărginită în privinţa situaţiilor conflictuale.

Ipostazele oamenilor, ale animalelor şi plantelor sau ale obiectelor aduse în stare de conflict sunt foarte multe, încât fabuliştii de mai târziu au adăugat foarte puţine situaţii noi, textele acestora având doar caracterul unor variante pe marginea unor situaţii fundamentale descoperite de Esop, Există câteva fabule ca Lupul şi mielul, Corbul şi vulpea, Nevăstuica şi pila, Vulpea şi strugurii care au traversat mai multe secole de cultură, iar autorii nu le-au adus decât câteva modificări formale (de exemplu Corbul şi vulpea).

În secolul al II-lea d.Hr., poetul grec Babrios / Babrius, discipol fidel al lui Esop, cunoaşte opera esopică din prima culegere de fabule esopice realizată de Demetrios din Faleron, operă care s-a pierdut ulterior. Având conştiinţa valorii literare, Babrios îşi concepe şi el fabulele în versuri, lucrând pe texte existente, dar cărora le aduce modificări de nuanţe. Esop rămâne deschizătorul de drumuri al fabulei europene.

Latinul Fedru (secolul I, d.Hr.), cel mai de seamă fabulist latin, nu-şi propune să schimbe universul tematic creat de Esop, ci dorinţa sa era să facă din fabulă poezie: „Esop aceste teme le-a adus. / Iar eu în versuri iambice le-am pus / Ce merit are cartea? ... Vrea să-ndrepte / Prin râs şi prin poveţe înţelepte”. Scriitorul latin consideră că obligaţia poetului este aceea de-a releva toate aspectele negative ale vieţii, chiar şi atunci când scopul celui ce scrie nu concordă cu gustul criticului. La Fedru apare o „eleganţă a naraţiunii şi o precizie a limbajului, realizând într-un anumit sens un salt calitativ”.

Avianus (secolul al IV-lea d.Hr.) alcătuieşte şi el fabule: Stejarul şi trestia, Greierele şi furnica, Viţelul şi boul. După acest secol, faima lui Esop devine din ce în ce mai mare, încât se creează o biografie-roman, care, anexată fabulelor lui, a format cunoscutul roman popular numit Esopia.

Secolul al XVII-lea francez se arată extrem de receptiv faţă de literatura fabuliştilor din antichitatea greacă şi romană. Pe lângă traduceri, poeţii din secolele XVI şi XVII au realizat unele prelucrări, adaptări, precum Clement Marot şi Mathurin Regnier.

Cel mai mare autor de fabule rămâne Jean de La Fontaine (1621-1695), care şi-a intitulat cele şase cărţi ale sale Fables d’Esope (aproximativ 241 de fabule). Datorită operelor sale, fabula va pătrunde în cele mai îndepărtate arii de cultură din răsăritul Europei. Ele sunt concepute clasic, urmărindu-se un scop pedagogic şi moralizator. Privit de numeroşi critici ca un autor de fabule pentru tineret, înţeles ca un poet plin de rafinament şi de cititorii adulţi şi cultivaţi, La Fontaine nu a fost supus în epoca sa unor judecăţi literare foarte severe, au fost apreciate veridicitatea trăirilor psihologice, simplitatea schemelor, naturaleţea naraţiunii şi a limbajului, sentimental poetic care se degajă şi naivitatea voit îngroşată a personajelor.

Cititorii tineri reţin fabulele care evidenţiază trăsături general umane, cum sunt lenea, zgârcenia, lăcomia, viclenia, linguşeala etc. Opera lui La Fontaine orientează intertextul spre Pilpay, Esop şi Fedru, Horaţiu, Marot etc. Romul Munteanu remarcă faptul că fabulele lui La Fontaine sunt adevărate microcomedii sau microtragedii grefate pe universul animalier, vegetal şi uman, scriitorul fiind preocupat de extrapolarea unei trăsături de maximă generalitate, a căror amplificare maximă duce la construirea unor arhetipuri bazate pe comportament. Astfel, tirania leului, şiretenia vulpii, lăcomia lupului, prostia măgarului, naivitatea neputincioasă a mielului, flexibilitatea trestiei, cumpătarea furnicii sunt încărcate cu sensuri simbolice mai largi.

Secolul Luminilor dă o mare amploare speciei, care ajunge să fie cultivată în aproape toate ţările Europei, în special în varianta modernă a fabulei în versuri. În literatura universală reprezentanţii fabulei sunt: în Anglia, Taylor, R. Dodsley, S. Johnson, Thomas Moore şi Gay, ultimul dintre aceştia fiind considerat pe drept cuvânt cel mai valoros fabulist englez; în Spania Thomas de Yriatra; în literatura italiană, reprezentativi sunt Capaccio, Passeroni, A. Bertoli, De Rossi, Luigio Clasio şi Lorenzo Pignotti, ultimul fiind cel mai puternic individualizat prin stil.

Polonezii îl au pe Ignacy Krasicki, sârbii îl au pe Dositei Obradovici, suedezii pe Olof, ungurii pe A. Fay şi A. Greguss, ruşii pe L. Tolstoi (povestirile de factură esopică) şi I. Krîlov (un La Fontaine al Rusiei). În literatura germană, se impune personalitatea lui Lessing care şi-a conceput fabulele în proză, în maniera lui Esop. Însă numărul celor ce au scris fabule este mare, chiar nume literare de prim rang abordând această specie literară, cunoscute prin capodopere din rândul altor creaţii beletristice. Memorabili fabulişti sunt şi Goethe, Schiller, A. Schlegel, popularul Gelert din Saxa, Krummacher, Gustav Schwab, Meisner şi alţii.

Pe lângă La Fontaine, Franţa a mai impus şi alţi fabulişti valoroşi ca Fenelon, La Motte, Florian şi Aubert. Şi operele lui Florian, Viennet, Lachambeaudie şi alţii au constituit izvoare de inspiraţie pentru unii fabulişti români.

În România, opera şi viaţa fabulistului grec Esop, redate în Esopia, au început să fie populare încă din secolul al XVII-lea. Dovada apare în Letopiseţul Ţarii Moldovei de Miron Costin, acolo unde cronicarul moldovean raportează hidoşenia pârcălabului Ştefan de Soroca la cea a fabulistului Esop. În secolul al XVIII-lea, răspândirea Esopiei este mult mai largă, iar numeroasele menţiuni, mai, sunt concludente. Costea Dascălul din Scheii Braşovului copiază în 1703 Viaţa a lui Esop, iar Vasile ieromonahul copiază în 1717, Pildele lui Isop cu toate jigăniile.

La geneza romanului Istoria ieroglifică, alături de izvoare literare străine, Dimitrie Cantemir a valorificat Esopia, de la care pare să-şi fi desăvârşit tehnica alegoriei. Totuşi, cu toată larga răspândire a Esopiei la noi şi, cu tot contactul viu cu creaţia lui Esop, fabula cultă românească nu apare de timpuriu, fiindu-i necesară o perioadă mai mare de un secol ca să se afirme. Surprinzător, însă, este faptul că începuturile fabulei româneşti nu sunt legate direct de izvorul esopian.

Scriitorii români care au abordat fabula sunt reprezentaţi de Dimitrie Ţichindeal, Gheorghe Asachi (Greierele şi furnica, Muntele născând), Anton Pann (Fabule şi istorioare), Grigore Alexandrescu (Fabule), Alecu Donici (Fabule), Ion Heliade Rădulescu, Constantin Stamati, Costache Bălăcescu, George Sion, George Ranetti, Ion Luca Caragiale, Cincinat Pavelescu, George Topârceanu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, Otilia Cazimir, Grigore Alexandrescu, Alecu Donici, Tudor Arghezi (Fabula fabulelor, Păianjenul negru), Marcel Breslaşu (Vulpea), Tudor Măinescu, Nina Cassian şi Aurel Baranga (Fabule). Dintre aceştia, cu siguranţă, cel mai important este Grigore Alexandrescu.

După structurarea conţinutului, există mai multe tipuri de fabulă, cuprinzând:

  • morală şi povestire alegorică (de exemplu: Femeile şi taina, Jean de La Fontaine)
  • povestire alegorică şi morală (de exemplu: Vulpea liberală, de Grigore Alexandrescu)
  • povestire alegorică (de exemplu: Cuiul, de Tudor Arghezi)
  • (atipică) morală, povestire alegorică, morală (de exemplu: Găina cu ouăle de aur, de Jean de La Fontaine).