Organizarea social-politică a Moldovei şi Ţării Româneşti în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Ţara Românească şi în Moldova se produce o schimbare a sistemului de exploatare a domeniului feudal. Domeniul boieresc şi mănăstiresc, destinat mai înainte să producă mai ales în vederea consumului local, produce într-o mai mare măsură grâne şi alte bunuri pentru vânzarea pe piaţa internă şi externă.

Acest fenomen economic se accentuează în secolul al XVII-lea, influenţând întreaga viaţă socială şi politică a ţării. Mijloacele de care s-au servit boierii pentru a-şi procura cereale pentru piaţă au fost extinderea marelui domeniu în dauna proprietăţii libere ţărăneşti şi creşterea rezervei feudale şi, ca urmare, a obligaţiei impuse ţăranilor dependenţi de a presta clacă (muncă gratuită) pe această rezervă, ale cărei produse aparţineau exclusiv stăpânului.

Rezerva feudală s-a dezvoltat prin extinderea culturilor agricole pe părţile de pământ arabil, rămase nedesţelenite, sau care fuseseră folosite mai de mult pentru însămânţări, iar apoi lăsate în paragină, prin mutarea culturilor de pe un loc pe altul. Datorită sistemului culturii extensive şi faptului că o parte însemnată din moşie rămânea neîntrebuinţată pentru agricultură, ogoarele rezervate stăpânului variau ca aşezare în fiecare an. Rezerva feudală nu a fost deci o realitate geografică, permanentă, ci numai o realitate economică.

Fapt este că prin crearea rezervei, stăpânul sustrăgea pentru folosul propriu părţi ale moşiei, care mai înainte erau pământ comun, întrebuinţat de obştea dependentă ca păşune. F. Engels scria, referindu-se la procese asemănătoare din Germania de răsărit în aceeaşi fază a evoluţiei feudalismului: „Ca să le cumpere (e vorba de cumpărarea mărfurilor de lux de către nobili), le trebuiau bani, iar bani puteau avea numai de la ţărani. De aceea ţăranii au fost supuşi unor noi presiuni, dijmele şi clăcile au fost sporite, s-a intensificat zelul cu care ţăranii liberi erau transformaţi în clăcaşi, clăcaşii în iobagi, iar pământul comun al mărcii în domeniu seniorial”.

Cuantumul clăcii, la care erau obligaţi rumânii şi vecinii de pe domeniile mănăstireşti şi boiereşti în veacul al XVII-lea, nu apare în documentele vremii şi nici nu putea apare decât excepţional, pentru că nu era reglementat de stat şi putea varia de la an la an şi de la moşie la moşie, după nevoile locale. În principiu, această obligaţie nu era limitată şi depindea de voia stăpânului.

Constantin Şerban scria rumânilor din Dobriceni ai mănăstirii Arnota „să aibă a ascultarea toţi rumânii de... egumenul de toate lucrurile ce le va da învăţătură şi poruncă” (1656). În 1666, Radu Leon porunceşte rumânilor mănăstirii Cozia să adune toate grânele mănăstirii, „de dijmă şi de clăci”, deci atât rezultatul rentei în natură cât şi al rentei în muncă (clăci) erau puse alături, ca un fapt obişnuit pe moşii.

Dimitrie Cantemir, referindu-se la situaţia vecinilor din Moldova, afirmă că „ei sunt siliţi să împlinească necontenit muncile (opera) pentru stăpânii lor; nu este nici o măsură care să mărginească munca lor; ea depinde de voia stăpânului”. Există însă şi unele rare împrejurări, în care se indică explicit muncile şi numărul de zile pe care erau siliţi să le presteze rumânii.

Într-un angajament din 1710 privind pe rumânii din Bădeşti, se prevăd întâi obligaţiile de transporturi, apoi „la fân să avem a cosire de om câte zile 4, să-l cosim şi să-l adunăm şi să-l clădim..., la secerea de grâu să avem a dare 10 oameni mari în 4 zile şi când ne va porunci să sărim la culesul viilor, să avem a dare de casă <un> om şi la vremea arăturii să avem a clăcui într-o zi cu plugurile” (la care se adaugă reparaţiile morii, lucrul la curte şi la grădină). Proporţiile clăcii sunt încă reduse, dar nu trebuie să se uite că acest exemplu nu are valoare generală pentru toate domeniile.

În Moldova, satul Trebeş al episcopiei catolice din Bacău era dator, potrivit relatării misionarului catolic Bandini (1646), să presteze una sau două zile de slujbă (inserviant) pe săptămână, dar domnia îi obliga pe săteni la atâtea corvezi, încât nu rămâneau pentru episcopie decât două luni. Tot în Moldova, în 1659, Gheorghe Ştefan poruncea sătenilor din Ciurbeşti „să aibă a lucra într-o lună două zile” în folosul mănăstirii Bârnova.

În 1662, sătenii din Mogoşeşti ai aceleiaşi mănăstiri trebuiau să lucreze „într-un an 12 zile la ce lucru va fi voia călugărilor în treaba mănăstirii”. Satele Socola şi Ezereni ale mănăstirii Socola primeau poruncă, în 1685, „să aibă a lucra la toate trebele sfintei mănăstiri, într-o lună trei zile, la mori şi altu lucru ce vor hi a sfintei mănăstiri”. Lipsa ştirilor documentare mai numeroase nu permite o caracterizare de ansamblu a regimului obligaţiilor în muncă în veacul al XVII-lea.

În al doilea deceniu al veacului al XVII-lea, mitropolitul Matei al Mirelor, vorbind de boierii moldoveni, îi caracteriza ca pe unii „care mânca pe săraci ca nişte lupi flămânzi, care târau după dânşii sute de şerbi, care despoiau pe bieţii oameni mai rău decât tâlharii”. Această exploatare a ţăranilor, condamnată cu cuvinte tari, are în vedere, desigur, în primul rând obligaţia de muncă gratuită, precum şi diferitele metode de deposedare a ţărănimii.

Claca, denumită în actele vremii şi „lucru”, apare ca o caracteristică a rumâniei şi veciniei. Se constată în veacul al XVII-lea o goană a boierilor după braţe de muncă, adică după ţărani, care sunt cumpăraţi sau aserviţi, adesea pe bază de acte false. sunt folosiţi pe rezerva boierului şi ţăranii care se vând „numai cu capul”, deci fără parte de moşie (delniţă sau jirebie), în schimbul dreptului de a avea un lot cultivabil pe moşie.

În a doua jumătate a veacului, actele de vânzare din Ţara Românească cuprind aproape întotdeauna numele tuturor rumânilor aflaţi pe moşie, ceea ce înseamnă că valoarea moşiei se măsura după numărul de braţe de muncă de care dispunea. La sfârşitul secolului, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova stăpânii de moşii manifestă tendinţa de a generaliza claca obligatorie şi pentru ţăranii aşezaţi cu învoială, dar în proporţii mai mici decât ale muncii gratuite a ţăranilor aserviţi. Toate aceste aspecte sunt o dovadă de creştere relativă a obligaţiilor de muncă, fără însă ca acestea să devină forma dominantă a rentei feudale.

Despre o generalizare a rentei în bani în economia feudală a Ţării Româneşti şi a Moldovei nu poate fi vorba în veacul al XVII-lea. Misionarul Bandini spune precis că în Moldova ţăranii fac servicii (clacă) boierilor, „dar nu sunt obligaţi să le dea bani, ci datoresc această plată numai principelui”, iar Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, afirmă că stăpânul poate sili pe ţăranii dependenţi la munci după voie, dar nu poate să le ia bani sau vite.

Aceasta arată că, în genere, renta în bani, adică convertirea în bani a îndatoririlor ţăranilor dependenţi faţă de stăpâni, nu se răspândise încă. Totuşi, alături de renta în produse şi de creşterea treptată a rentei în muncă pe rezerva feudală, este de crezut că renta în bani a existat şi ea în această epocă, drept rezultat al creşterii economiei monetare şi al dezvoltării pieţei interne, şi se poate afirma că ea se întâlnea mai ales pe domeniile cele mai mari.

Fiind vorba de o răscumpărare a clăcii şi de un sistem abuziv, care se aplica numai pe o parte a moşiilor, se explică spusele lui Bandini şi ale lui Cantemir, după care stăpânii feudali nu aveau dreptul să ia bani de la ţărani. De altminteri, aceste două mărturii privesc exclusiv Moldova. Deosebit de grele erau obligaţiile băneşti ale ţăranilor faţă de stat. Incapacitatea de a face faţă, cu producţia redusă a micilor lor gospodării, dărilor în bani, a fost una dintre cauzele aservirii ţăranilor liberi. Pentru a-şi asigura braţele de muncă destinate să le producă cereale-marfă pe rezerva feudală, boierii au recurs la legarea de glie a ţăranilor dependenţi, începând din 1613, legătura lui Mihai se aplică cu toată severitatea.

De atunci, starea ţăranilor se înăspreşte mereu. Faptele principale care indică această înrăutăţire sunt creşterea obligaţiilor de clacă, destrămarea obştii aservite prin mutarea ţăranilor de pe o moşie pe alta a aceluiaşi stăpân, vânzarea ţăranilor şerbi fără delniţă. Se desfiinţează legătura seculară dintre ţăranul aservit în obşte şi delniţa lui ereditară, pe care o avea în folosinţă şi cu drept asupra tuturor părţilor devălmaşe ale moşiei (apa, pădurea, păşunea); ţăranul poate acum să fie vândut osebit de moşie.

În Moldova, o serie de aşezăminte domneşti stabilesc prescripţii ale urmăririi sătenilor fugari de pe moşiile boierilor şi mănăstirilor. Primul aşezământ este din 1612, când se fixează o prescripţie de şase ani, în baza căreia ţăranii strămutaţi fără învoire înainte de 1606 nu mai puteau fi urmăriţi de foştii lor stăpâni. În 1622, Ştefan Tomşa acordă o prescripţie de 11 ani pentru ţăranii fugiţi înainte de 1611. Miron Barnovschi, care în 1626 acordase prescripţia cea mai largă, cuprinzând pe vecinii fugiţi înainte de 1625, revine asupra acestei măsuri în 1628, când stabileşte un nou termen de prescriere de şapte ani, de care profitau deci numai cei strămutaţi fără de învoire înainte de 1621.

La urcarea sa în scaun, Vasile Lupu acordă şi el o prescripţie de cinci ani. De atunci şi până la sfârşitul secolului noile prescripţii sunt rare. Se poate deci spune că, dintr-al patrulea deceniu al secolului al XVII-lea, şi în Moldova ţăranii dependenţi sunt urmăriţi fără termen; ei rămân „vecini veciniei” ai stăpânilor lor. Această evoluţie a condiţiei juridice a ţăranilor arată o sporire treptată a puterii boiereşti şi a apăsării feudale. Pravila lui Vasile Lupu spune: „Când va fugi ţăranul de la locul şi de la stăpânu-său, nime necăiuri să nu-l priimască, iară de-l va şi priimi, deodată, de sârg să-l întoarcă înapoi la satul lui de unde iaste”.

Acordarea anilor de prescripţie, deşi se făcea la cererea boierilor care îşi constituiseră de curând domenii noi şi slobozii, atrăgând pe ţăranii de pe vechile moşii boiereşti şi mănăstireşti (lucrul este afirmat în aşezământul lui Miron Barnovschi din 1628), era în primul rând rezultatul puternicei împotriviri a ţăranilor faţă de legarea de glie, prin fuga lor în masă. Stăpânirea, cu mijloacele de atunci, nu putea organiza o urmărire sistematică a fugarilor şi era silită să recunoască faptul împlinit.

Pe de altă parte, neputinţa sătenilor de a face faţă dărilor impuse de stăpânire obliga pe unii ţăranii din obşti să-şi vândă părţile lor boierilor, care ajung astfel în sânul comunităţii săteşti. Ocolind dreptul de preempţiune al membrilor obştii, boierii şi mănăstirile pătrund în satele de moşneni şi răzeşi şi pe temeiul „zălogului”, adică al zălogirii părţilor moşnenilor pentru datorii. Boierii care plăteau dările întârziate ale sătenilor puteau apoi să se despăgubească luându-le pământul şi transformându-i pe ei în rumâni. Destrămarea obştilor răzăşeşti şi moşneneşti, ca şi aservirea lor, este un proces social de lungă durată, pe care îl întâlnim şi în veacul al XVII-lea, continuând şi după aceea.

Destrămarea obştilor se producea totodată şi dinăuntru, prin diferenţierea membrilor obştii în ce priveşte averea. În zapisul de vânzare a satului Sulari (Ţara Românească) din 1629, fiecare dintre moşneni arată câţi stânjeni de moşie stăpâ-neşte: unii au câte 40 de stânjeni, alţii 35, alţii 12, doi dintre săteni nu au pământ de loc, se hrănesc din munca lor pe locurile altora.

În mai multe acte din Ţara Românească şi din Moldova, din secolul al XVII-lea, se menţionează între săteni, ca o categorie deosebită, colibaşii, săracii care n-au casă şi locuiesc în colibe, precum şi locul bordeielor în afara satului. Pe de altă parte, când boierii, pe baza zălogului, a înfrăţirii sau a daniei pătrund în sate, atunci ei devin prin aceasta părtaşi ai obştii şi, ca urmare, devin beneficiari ai dreptului de preempţiune, putând cumpăra în serie toate delniţele din sat care erau de vânzare.

Una dintre cauzele care au contribuit la sărăcirea moşnenilor şi răzeşilor şi, ca urmare, la pierderea libertăţii şi a pământului lor au fost războaiele neîncetate care se poartă în veacul al XVII-lea pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Moldovei: războaiele turco-polone, turco-ardelene, trecerile prădalnice ale tătarilor, războaiele dintre cele două ţări cu intervenţia cazacilor, polonilor şi ardelenilor, iar la sfârşitul veacului, războiul turco-austriac. Războaiele aduceau foamete, pribegie şi prădăciuni. Foametea era periodică; a rămas vestită foametea din Moldova sub Ştefan-vodă Lupu în 1659-1660, când acest domn a fost poreclit Papură-vodă, pentru că oamenii săraci mâncau papură măcinată. Ţăranii liberi, neavând rezerve de bani şi avere, erau siliţi să se vândă ca rumâni sau vecini.

În genere, mai ales până la mijlocul secolului al XVII-lea, deposedarea moşnenilor şi răzeşilor de pământurile lor în favoarea boierilor şi mănăstirilor continuă pe scară largă, ceea ce duce la creşterea domeniilor feudale. Era de aşteptat ca acest proces de aservire tot mai completă a ţărănimii să nu se desfăşoare fără împotrivire. Lupta împotriva clasei feudale ia forme tot mai înverşunate în secolul al XVII-lea. Chiar măsurile ce se luau împotriva ţăranilor strămutaţi fără voia stăpânilor, precum şi stabilirea unor repetate prescripţii după trecerea unui număr de ani, adică recunoaşterea imposibilităţii de a se urmări toţi ţăranii fugari, arată proporţiile fugii ţăranilor dependenţi.

Ţăranii fugari se îndreaptă în această vreme spre cazaci, unde, ca oşteni, puteau dobândi condiţii de viaţă mai bună, după cum trec şi Dunărea în Imperiul Otoman. Nenumăratele procese intentate de ţărani în faţa divanului domnesc împotriva boierilor cotropitori sunt şi ele o formă a rezistenţei antifeudale. Alături de formele aproape permanente ale rezistenţei: nesupunerea la muncă, judecata, fuga, lupta de clasă îmbracă în secolul al XVII-lea şi forma răscoalelor ţărăneşti, în Ţara Românească şi Moldova au loc în această epocă, la intervale foarte scurte, răscoale care cuprind spaţii însemnate şi sunt deosebit de violente. Deşi ele au fost înăbuşite şi reprimate cu cruzime, totuşi au zguduit puternic orânduirea feudală.

După domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, alături cu acţiunea de rotunjire a marilor domenii feudale, se constată şi înmulţirea cazurilor de eliberare a ţăranilor şerbi, în special în Ţara Românească. Rumânii, cu imense greutăţi, adună bani şi se răscumpără de la stăpâni, uneori cu delniţele lor, de mai multe ori numai cu „capul”. Aceşti ţărani răscumpăraţi fără pământ se adaugă păturii ţăranilor liberi aşezaţi pe moşii cu învoială, dar tendinţa stăpânilor de moşie este de a-i asimila cu ţăranii dependenţi. Mărirea rezervei feudale şi a producţiei domeniilor feudale continuă în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai ales în Ţara Românească, nu numai prin rumânirea ţăranilor liberi, ci şi prin adăugirea la rezerva feudală a pământurilor nelucrate de rumâni cu loturi ereditare.

Check Also

Partida naţională

Partida naţională a fost gruparea boierilor din jurul colonelului Ion Câmpineanu, care, între 1835 şi …

Modelul politic liberal

Monarhia parlamentară Partizanii liberalismului au găsit în monarhia parlamentară engleză şi ulterior în democraţia republicană …

Anularea alegerilor din Moldova din iulie 1857

Dând curs uriaşei mişcări de protest din Principate, puterile favorabile Unirii, în frunte cu Franţa …

Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică …

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …