Organizarea judecătorească în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

În veacul al XVII-lea se constată şi în privinţa organizării justiţiei o întărire a organelor centrale, al căror rol este în continuă creştere. Ca şi în trecut, domnul, în cursul deplasărilor sale, primeşte jalbe de la locuitori. El judecă în divan pricinile mai importante şi, în acelaşi timp, divanul se pronunţă în ultimă instanţă când părţile nu sunt mulţumite cu judecata reprezentanţilor locali ai domniei. Boierii din sfatul restrâns au drept de judecată în toată ţara, iar numărul judecătorilor domneşti din judeţe şi ţinuturi este în creştere: pârcălabi, vătafi şi căpitani de ţinuturi şi judeţe, armăşei, bănişori, vătafi de plai, schileri, stolnici (ultimele trei categorii pentru satele de plai şi cele din preajma bălţilor domneşti).

Justiţia se întemeia pe privilegiile de clasă; pedepsele aplicate boierilor nu erau aceleaşi ca cele date ţăranilor, iar mărturia unui boier în faţa justiţiei valora mai mult decât a ţăranilor. Judecata costa scump şi nu era accesibilă săracilor. În 1631, pentru o pâră în satul Poliţeni, s-au dat „4 ughi logofătului celui mare, 13 zloţi, 2 berbânţe (de miere - n. n.) au luat hotarnicii… un sac de făină, un berbec, 8 zloţi au dat Andone aşijderea”.

În Moldova, câştigătorul pricinii trebuia să plătească fierâia (hierâia), taxă cuvenită judecătorilor (în cazul judecăţii domneşti, se plătea vistieriei). Fierâia reprezenta sume importante, dar fără plata ei nu se putea obţine de la logofăt actul domnesc de întărire, iar cei săraci nu aveau mijloace s-o plătească. „N-au vrut să-şi ia cestu dires de la logofătul, pintru căci să nu-i fie a da fierâie”, scrie într-un act din 1626, privitor la răzeşii din Boldeşti.

În justiţia penală se menţine străvechiul obicei al răscumpărării pedepsei cu bani, numai că sumele reveneau acum în mare parte nu familiei celui ucis, ci dregătorilor domneşti, în special pârcălabilor şi vornicilor, de la care condamnaţii puteau „să-şi plătească capul”. În secolul al XVII-lea, răscumpărarea capului se făcea prin plata unei mari sume de bani, dar mai des, prin cedarea ocinii de către vinovat. Fireşte că, în aceste condiţii, cei săraci nu erau în stare să plătească şi erau executaţi. Ţăranii aveau dreptul să se judece în faţa domnului cu boierii, dar sistemul de judecată indicat mai sus avantaja în chip hotărât pe boieri. Justiţia domnească era o justiţie de clasă, feudală.

Aparatul de judecată al statului nu ajunsese încă să înlăture, în secolul al XVII-lea, nici justiţia stăpânilor feudali, în special a mănăstirilor, pe domeniile lor, nici judecata obştilor cu „oameni buni şi bătrâni”. La începutul secolului, judecata cu oameni buni şi bătrâni era încă aşa de răspândită, încât un călător francez putea afirma că în Moldova „nu există judecători şi în această ţară nu sunt procese, căci locuitorii au bunul obicei de a-şi lichida diferendele prin mijlocirea prietenilor (adică oamenii buni şi bătrâni) sau prin judecata domnului”.

Judecata prin jurători, odinioară o instituţie a obştii menită să apere interesele ei, se menţine în secolul al XVII-lea, devenind o judecată cu caracter de clasă, căci de cele mai multe ori domnul numeşte pe jurători numai dintre boierii localnici. Rămăşiţele unor străvechi obiceiuri juridice locale se menţin încă în veacul al XVII-lea. Procesele privitoare la morile de pe râul Putna, în Moldova, sunt judecate de dregători „după obiceiul acelui loc, de la gârla Putnei”. Despre ocolul de sate de la Câmpulungul moldovenesc, Cantemir afirmă că ele „se folosesc de legile şi judecăţile lor particulare”.

Şi biserica păstrează în veacul al XVII-lea drepturi de justiţie, în special în pricinile care priveau înrudirile, cu determinarea dreptului de moştenire, căsătoriile oprire şi adulterul. Biserica avea un rol destul de însemnat şi în interpretarea pasagiilor mai grele din Pravilele traduse după cele bizantine, precum şi în procedura jurământului şi emiterea „cărţilor de blestem” pentru mărturii nedrepte.

În veacul al XVII-lea se tipăresc întinse legiuiri în limba română, cu caracter în mare parte laic (Cartea românească de învăţătură, Iaşi, 1646; Îndreptarea legii, Târgovişte, 1652). Ele corespund stadiului de organizare a statului, atins atunci de Moldova şi Ţara Românească. Tipărirea acestor legiuiri urmărea să întărească puterea de stat şi să înlăture, în marginile posibilului, variaţiile dreptului consuetudinar, precum şi arbitrarul dregătorilor.

Aceste legiuiri au un caracter de clasă; ele edictează cele mai severe măsuri pentru asigurarea stăpânirii domeniilor boiereşti, pentru legarea de glie a ţăranilor. Pravilele fac o deosebire hotărâtă între privilegiaţi şi oamenii de rând când este vorba de aplicarea pedepselor: „Când va fura neştine… de va fi om de rudă bună (boier n. n.), atunce să-l scoată de în locul lui o seamă de vreame… iară de va fi om mai de jos, atunce să-l bată ca pe un fur şi să-l trimeaţă la ocnă”; „Cela ce va vinde feciorul altuia, sau robul altuia… de va fi boiaren, să-l bage în ocnă, iară de va fi slugă, ce să zice om mai de jos, … să-l spânzure”.

De la începutul secolului al XVII-lea, citarea pravilelor devine tot mai frecventă în hotărârile judiciare date de domni. În aşezământul lui Leon-vodă din 1631, se prevede că pe viitor judecăţile „să nu se facă pre mită sau pre voie a boierilor, ce să se facă dreptate, după pravila creştinească”. Se constată, aşadar, o tendinţă spre aplicarea pravilelor, a legii unitare şi scrise, împotriva folosirii „obiceiurilor”, care lăsau drum deschis abuzurilor. Rezultatul acestei tendinţe a fost tipărirea pravilelor în româneşte.

Legea scrisă, pravila, nu înlocuieşte însă, în secolul al XVII-lea, dreptul consuetudinar, care continuă să fie folosit în justiţie. În 1649, judecata între mănăstirile moldoveneşti Rişca şi Tazlău se face „cu svânta pravilă a besericii (nomocanonul) şi cu pravila împăraţilor (dreptul romano-bizantin) şi după obiceiul ţărăi”. Atât din textul pravilelor celor două ţări, cât şi din prevederile obiceiului pământului, se vede că pedepsele aplicate condamnaţilor au un caracter sălbatic, care de altfel caracterizează justiţia din vremea orânduirii feudale în toată Europa. Şerban Cantacuzino trage în ţeapă pe fostul mare vistiernic Hrizea, învinuit de lipsă la socotelile vistieriei; tot prin tragere în ţeapă au fost pedepsiţi seimenii răsculaţi şi prinşi în vremea marii răscoale din 1655 în Ţara Românească.

Pedeapsa cu moartea, de obicei prin spânzurătoare, se aplica nu numai pentru omoruri şi trădare, dar şi pentru furturi de vite şi neexecutarea poruncilor domneşti. Cel ce goneşte un păzitor de vite este pedepsit cu scoaterea ochilor. Oamenii săraci care seduceau fecioare erau plimbaţi goi şi bătuţi în public, dar boierii vinovaţi de acelaşi delict erau doar amendaţi. Cei ce pun foc la un grajd sunt pedepsiţi cu tăierea mâinilor, slugilor care fură pe stăpâni li se taie nasul. Această represiune cumplită era menită să îngrozească pe toţi cei ce ar fi. cutezat să se împotrivească domnului şi intereselor clasei stăpânitoare.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …