Organizarea fiscală în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Transformările economice şi sociale, precum şi schimbările politice care s-au produs în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în Moldova şi Ţara Românească, au cauzat prefaceri esenţiale şi în domeniul organizării lor fiscale. În lupta pentru continuarea centralizării statului şi a satisfacerii obligaţiilor economice către turci, domnia avea nevoie de asigurarea unei baze fiscale solide. Sporirea veniturilor statului se putea asigura numai prin reorganizarea sistemului fiscal şi în primul rând, avându-se în vedere opoziţia dârză a ţărănimii, prin întărirea aparatului fiscal al statului, cu deosebire a celui de represiune.

În ansamblul măsurilor de reorganizare fiscală, punctul central l-au ocupat înnoirile care au avut loc în modul de impunere şi percepere a dărilor, şi în special a birului, care rămâne şi în această epocă principalul capitol al veniturilor statului. În vederea obţinerii unor venituri maxime, domnia trece în primul rând la înregistrarea a tot ceea ce putea constitui obiect de impunere (vite, stupi etc., dar mai ales pământ cultivat), precum şi a tuturor celor care trebuiau să alcătuiască subiectele de impunere (ţărani, robi, târgoveţi, curteni, popi).

Începând probabil cu deceniul al optulea în Ţara Românească, aceste recensăminte, din cauza transformărilor continue cunoscute de masa impozabilă (fugi, decese, treceri în alte categorii sociale), precum şi de obiectele de impunere (trecerea moşiilor în mâinile altor proprietari, creşterea sau descreşterea numărului de vite etc.), se vor face periodic, pe durate scurte, şi anume din trei în trei ani. Asemenea recensăminte ale populaţiei dajnice au loc şi în Moldova, dar izvoarele nu dau ştiri asupra periodicităţii lor. Cât despre numărătoarea vitelor, stupilor, porcilor, ea se făcea probabil anual, chiar în momentul perceperii dării.

În documentele epocii, recensămintele poartă numele de crestări sau sămi, iar dregătorii special însărcinaţi de vistierie cu alcătuirea lor, crestători sau răbojari, în Ţara Românească, şi pererubnici sau perepisnici, în Moldova. Catastifele alcătuite cu ocazia acestor înregistrări, adevărate catagrafii, sunt mult mai complexe decât cele din epoca precedentă, cuprinzând, pe categorii fiscale, numărul de contribuabili, sumele la care sunt impuşi, cele încasate etc. Sistemul se prezenta extrem de rigid. Odată catastiful alcătuit şi introdus în vistierie, sumele de bir trebuiau plătite întocmai, în locul unde s-a făcut înregistrarea şi în cuantumul înscris, indiferent de modificările care ar fi intervenit în viaţa birnicilor, în intervalul dintre două recensăminte.

Ca răsplată pentru serviciile aduse domniei, aceasta creează instituţia judeţelor de bir. Ea concedă principalilor sprijinitori şi favoriţi strângerea dărilor de repartiţie, uneori şi a celor de cotitate, când nu sunt date în arendă, din cuprinsul unui judeţ, cu beneficii pentru aceştia de 10% din dările percepute. Venitul unui asemenea dregător, numit birar de judeţ, era însemnat. Astfel, de pildă, în 1584, venitul birarului din judeţul Buzău fusese de 12.000 de scuzi (circa 10.000 de galbeni), ceea ce echivala cu preţul a 18 sate în aceeaşi vreme, sau al unei herghelii de peste 600 de cai. În Moldova se pare că această funcţiune o îndeplineau pârcălabii, starostii sau marii vătafi, de ţinut.

Sporirea cuantumului dărilor şi creşterea numărului lor au cauzat şi o întărire a aparatului fiscal. În fruntea acestuia continuă să se afle marele vistier, dar lui i se adaugă şi un vistier al doilea şi o sumă de logofeţi sau dieci de vistierie, în seama cărora sunt date catastifele de dări. Ca şi în epoca precedentă, fiecare dare era strânsă de anumiţi slujbaşi ce purtau numele dării: găletari, ilişari, cinci-zeciari, fânari, goştinari, vinăriceri etc.

În ceea ce priveşte principala dare, birul, pentru a se curma abuzurile, care stânjeneau încasările prevăzute, se produce în ambele ţări o separare, o diferenţiere în cadrul organelor care îl aveau în seamă: organe de impunere (răbojari, crestători, „scriitori de credinţă”, pere-pisnici), organe de percepere (birari, dăbilari - termenul devine generic, pentru aproape toţi cei ce percep dări) şi organe de constrângere (curteni şi slujitori, vătafi, armaşi, aprozi).

Pentru a se asigura încasarea la timp a dărilor de repartiţie, în cuantumul aruncat pe birnici, se lărgeşte principiul răspunderii solidare la bir şi între stăpânul de moşie şi rumânii săi, precum şi invers; pentru cel care nu poate plăti, indiferent de motiv, plăteşte silit celălalt, stăpânul sau vecinii. Obligativitatea plăţii birului altora, impusă rudelor, vecinilor de moşie, satelor mai apropiate, birarilor de judeţ, stăpânilor de moşii sau rumânilor, introdusă în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, poartă numele de năpastă.

În modul de impunere şi percepere a dărilor au loc acum şi unele încercări de schimbări mai adinci. În Ţara Românească, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, se încearcă gruparea contribuabililor în anumite unităţi fiscale, ce poartă denumirea de „nume”. Egale între ele în ceea ce priveşte capacitatea contributivă (numită în acte putere), aceste grupuri - putând cuprinde una sau mai multe gospodării birnice - serveau ca unităţi de calcul la aruncarea dărilor de repartiţie pe întreaga ţară. Totalul dărilor de repartiţie care revenea unui judeţ sau unui sat se stabilea de vistierie după numărul numelor de bir. Încercarea aceasta de reformă a eşuat repede; ea va fi reluată mai târziu, în veacul următor.

Un sistem asemănător cu cel al numelor de bir s-a introdus şi în Moldova în ultimul deceniu al veacului, sub numele de pecetluit. Vistieria arunca pe întreaga ţară, după nevoie, un număr de pecetluituri, fiecare din ele având înscrisă aceeaşi sumă de bani. După puterea satelor şi ţinuturilor, dăbilarii repartizau pecetluirile şi încasau totalul sumelor înscrise. În interiorul satului, ca şi în Ţara Românească, sumele se repartizau după avere. Ambele încercări de reformă au avut drept scop să asigure o mai mare stabilitate în privinţa veniturilor statului, să se poată şti ceva mai precis pe ce sume putea conta vistieria, în legătură cu unele cheltuieli interne, dar, mai ales, cu obligaţiile către Poartă.

Dărilor tradiţionale, de până la instaurarea dominaţiei otomane, li se adaugă mereu altele, domnia strecurând în acte ideea posibilităţii înmulţirii lor continue, în funcţie de cererile turcilor. „Dacă se vor mai adăoga niscaiva dabile în ţara domniei mele” sau „am domnia mea greutăţi din partea turcilor”, sau „greutăţile domniei mele şi ale ţării” sunt expresii frecvent întâlnite în acte, ele lăsând să se întrevadă o viitoare înăsprire a exploatării fiscale.

Ca dări de repartiţie, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, pe lângă bir (în Moldova numit dare) se mai introduc şi altele. Astfel, actele epocii menţionează un impozit nou, cu destinaţie specială: plata tributului către turci, purtând numele de haraci în Ţara Românească şi de darea împărătească sau birul împărătesc în Moldova. Apoi, în oraşe, se introduce o dare pe case, numită în Ţara Românească galben de fum, iar în Moldova zloţi de casă sau doi zloţi.

Pentru împlinirea unor anumite sume de bani cerute de turci sau completarea unui bir, când nu se scotea de la birnici suma prevăzută, găsim în documentele de la sfârşitul veacului dări adiţionale, purtând diferite denumiri, ca: bir de curama, cisla mică, bir de poclon, în Ţara Românească, şi 50 de aspri, în Moldova, unele din ele transformându-se apoi din ocazionale în dări permanente.

Ceea ce însă a contribuit cel mai mult la intensificarea exploatării ţărănimii pe cale fiscală a fost birul, al cărui cuantum este ridicat la proporţii cu totul insuportabile. De la 1521, de când există date în documentele ţării Româneşti asupra cuantumului birului pe gospodăria ţărănească liberă, şi până la 1577, media acestuia, calculată în monedă ce nu suferă fluctuaţii în această perioadă, este de trei galbeni.

Între 1577 şi 1590, cuantumul birului pe gospodărie se urcă la patru galbeni şi jumătate. Între 1591 şi 1595, birul marchează o nouă creştere, ajungând la şapte galbeni şi jumătate pe an, ceea ce reprezintă în aceeaşi epocă preţul a două pogoane de vie, a circa 8-10 porci, sau a 20 de oi. Deci, numai birul, fără celelalte dări, plătit vreme de cinci ani, echivala cu preţul a o sută de oi, sarcină ce întrecea cu totul puterea economică a gospodăriei ţărăneşti, în ultimii cinci ani ai veacului, în urma scuturării temporare a jugului otoman, birul individual scade la patru galbeni.

Pentru Moldova nu avem date atât de amănunţite şi de clare în ceea ce priveşte birul, dar este foarte probabil că situaţia este asemănătoare. Tot mai des încep să fie pomenite în actele interne dabilele şi birul, ca formă de exploatare cruntă a ţărănimii moldovene. Se înmulţeşte în ambele ţări numărul dărilor pe vite sau alte obiecte de impunere şi creşte şi cuantumul lor. Astfel, ca dări noi sunt menţionate acum: oaia seacă, o dare pe oile sterpe, sulgiul de oi şi de vaci, o dare în vederea livrării de oi şi vaci către Poartă, dări din boi (boul de iarnă, boul de vară), dijma din găini. Din stupi nu se ia numai unul din zece, ci chiar unul din cinci.

Pe linia sporirii veniturilor statului, anumite dări în natură sunt convertite în dări în bani, cu o creştere apreciabilă. Începând din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, găleata şi ilişul, dări în natură din cereale, se plătesc în bani. Tot în bani se plătesc, alternând însă cu darea lor în natură: gorştina de porci şi de oi, desetina de stupi şi vinăriciul.

Dările nou introduse (oaia seacă, sulgiul, 50 de aspri) se plătesc toate în bani, ceea ce, în condiţiile slabei dezvoltări a pieţei interne, constituie o şi mai mare greutate pentru ţărănime. De asemenea, se extind anumite dări şi asupra altor categorii sociale, până în această epocă neimpuse sau cu dări foarte mici, deoarece îndeplineau anumite slujbe. Astfel, se pune un bir destul de mare pe curteni, se introduce găleata de pâine pe megiaşi şi se măreşte dijma ţiganilor.

Povara grea a dărilor apăsa evident pe umerii producătorilor direcţi: ţărani, meşteşugari, robi. Dată fiind însă epuizarea puterii lor de contribuţie, pe de o parte, iar pe de alta adăugându-se lupta pe care o ducea domnia împotriva marilor feudali imunitari, pentru a se face faţă cererilor turceşti, unii dintre domni au impus la dări şi boierii şi mănăstirile. Astfel, Iliaş Rareş, spune cronicarul Eftimie, „a scris pe toţi boierii mari şi mici la birul cel mare, şi tot sfatul, dar şi vătafilor toţi în toată ţara, de la cei dintâi până la cei din urmă, le-a poruncit să dea, şi mitropolitului şi episcopilor, a scris încă şi toate mănăstirile câte sunt în Moldovlahia la haraciul cel mare, şi câţi popi şi diaconi sunt în graniţele moldoveneşti”.

În Ţara Românească, Mihnea Turcitul a impus la bir pe toţi boierii, şi mari şi mici, şi mănăstirile, motivând că „nu pentru domnia mea, ci pentru haraciul cinstitului împărat şi pentru nevoia şi greutatea Ţării Româneşti, pe care le are de la turci”. Aceste măsuri, cu totul neobişnuite pentru acea epocă, au stârnit împotrivirea marii majorităţi a clasei dominante şi n-au putut fi aplicate decât temporar.

Obligaţia de a da bani turcilor peste prevederi determină domnia să arendeze nu numai vămile, ci adesea şi dările de cotitate: gorştina, oieritul, dijmăritul, obţinând banii de la arendaşi - de obicei oameni ai Porţii, negustori greci sau italieni, ca fraţii Marini Poli, Andrei de Milo, Domenigo di Giorgi, Nicolo Nevridi, Giacomo Alberti etc. - înainte de încasarea lor de la contribuabili. Dările de repartiţie nu se arendau niciodată. Pe lângă veniturile din dări, statul obţinea, ca şi în epoca precedentă, importante venituri din vămi şi ocne, precum şi din încasarea gloabelor.

Ca şi asupra altor domenii, călătorii străini dau ştiri preţioase şi asupra veniturilor globale ale domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei în această epocă. Vorbind despre veniturile domniei Ţării Româneşti în vremea lui Petru Cercel (1583-1585), Sivori dă următoarele date: de la vămi, 60 00C scuzi, de la arendarea pescăriilor tot 60.000, iar din bir şi dijmă aproape 900.000 de scuzi, ceea ce face ca veniturile domnului să se ridice la „peste un milion de scuzi” pe an, echivalând cu peste 830.000 de galbeni. Din aceşti bani, 300.000 de scuzi se cheltuiesc cu turcii (haraci şi peşcheşuri), 250.000 la curte, pentru oaste etc., iar 450.000 rămân domnului; o bună parte din aceştia din urmă merg tot la turci, ca plată a datoriilor contractate de domn.

Pentru Moldova, sunt ştiri că venitul anual al domniei, la sfârşitul deceniului al nouălea, era de 500.000 de taleri (circa 333.000 de galbeni), din care 80.000 din vămi, 160.000 din bir, iar restul din dijme, ocne, gloabe. Indiciile date de Sivori asupra repartiţiei veniturilor statului între principalii beneficiari îşi găsesc foarte probabil aplicare şi în Moldova. Ansamblul măsurilor de reorganizare fiscală din a doua jumătate a veacului al XVI-lea, realizat pe seama producătorilor de bunuri materiale, a servit interesele Porţii otomane şi ale clasei dominante din Ţara Românească şi Moldova.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …