Oraşele şi corporaţiile din Anglia

Pentru a înţelege cum, după Marea Cartă, controlul feudal s-a transformat cu încetul în control parlamentar, trebuie studiată mai întâi naşterea, în Anglia Evului Mediu, a unor noi forţe - comunităţile. Dreptul feudal proteguieşte pe proprietarul războinic şi, indirect, pe şerbii acestuia. Dar o societate care nu mai era tulburată de invazii şi care puţin câte puţin se îmbogăţea nu putea rămâne războinică şi agricolă.

Citadinii, neguţătorii, studenţii, în fine, toţi acei care nu intrau în cadrele societăţii feudale nu aveau posibilitatea de a trăi în siguranţă decât dacă se grupau. Orăşenii unui târg, meseriaşii unei corporaţii, studenţii unei universităţi, călugării unei mănăstiri vor forma aşadar comunităţi, care vor şti să se facă respectate. S-a văzut mai înainte cum, pe vremea Runnymede-ului, oraşul Londra obţinuse rangul de mare vasal.

În timpul invaziilor saxone cea mai mare parte a micilor cetăţi romane se ruinaseră, dar câteva au supravieţuit. Londra, Winchester, York, Worcester, de pildă, şi-au păstrat în permanenţă caracterul lor de oraşe. Prin secolul al XIII-lea Londra are circa 30.000 de locuitori; celelalte oraşe sau târguri (există vreo 200) sunt foarte mici. Care este originea lor? Câteva s-au format în jurul unei mănăstiri, unele sunt locuri de trecere, cum ne reamintesc atâtea nume care se termină prin ford (vad) sau bridge (punte); altele sunt noduri de drumuri, porturi; dar aproape toate sunt puncte fortificate.

Cuvântul burghez vine de la burg (fortăreaţă) şi reaminteşte că oraşul a fost multă vreme un loc de refugiu. Avea ziduri de pământ sau de piatră, un pod mobil, iar pe vremea normanzilor, o fortăreaţă regală. Mici proprietari agricoli aveau acolo o casă, pentru timp de război sau de primejdie, pe care o închiriau în epocile mai liniştite. Strânse între zidurile lor, oraşele din Evul Mediu nu se puteau extinde, astfel încât casele erau mici, străzile înguste.

Acoperişurile de paie dădeau loc la nenumărate incendii. Oraşele erau murdare. Prima fântână publică din Londra datează din secolul al XIII-lea şi apa era rezervată ca băutură pentru săraci, căci toţi cei cărora le dădea mâna beau bere. Murdăriile se aruncau în stradă şi miroseau îngrozitor. Din când în când, o boală contagioasă răpunea o parte din populaţie. Orice oraş rămânea pe jumătate rural.

Londra avea grădinile de zarzavat chiar în interiorul zidurilor, iar primarul trebuia să reînnoiască mereu ordinul de a nu se lăsa porcii să circule pe străzi. Când, în secolul al XIV-lea, regele dizolvă parlamentul, îi trimite „pe nobili la sporturile lor, iar comunele la seceriş”. Şi într-adevăr oraşul participă la seceriş: activitatea curţilor de justiţie şi a universităţilor e întreruptă din iulie până în octombrie, în vederea muncii câmpului; de atunci datează „vacanţa mare” din fiecare an.

Pe vremea cuceririi, orice oraş depindea de un senior. Impozitele le percepea sheriff-ul. Citadinul ţinea de curtea domeniului. Puţin câte puţin, orăşenii care se îmbogăţeau cumpărau „libertăţi” (adică privilegii). Într-o povestire din secolul al XII-lea se văd doi nenorociţi condamnaţi de Curtea manorială să-şi dispute o proprietate prin luptă. Încep să se bată dimineaţa, soarele a ajuns la amiază, unul din ei, sleit, se lasă împins spre un şanţ şi-i gata să cadă înăuntru, când adversarul său, a cărui milă e mai presus decât interesul, îi strigă să fie atent. Atunci locuitorii oraşului, plini de compătimire, răscumpărară de la senior, în schimbul unei redevenţe, dreptul de a arbitra ei înşişi de aci înainte asemenea conflicte.

Când, în secolul al XIII-lea, orăşenii de pe continent născocesc „comuna”, un fel de conjuraţie a locuitorilor unui oraş, care fac jurământ să se apere unii pe alţii, cuvântul şi ideea trec repede dincolo de Canalul Mânecii. Ele sperie pe seniori. „Comună, cuvânt nou şi dezgustător... O născocire ca supuşii să nu mai plătească decât redevenţe fixe şi amenzi statornicite”. Când oraşul primeşte rangul de mare vasal, îşi găseşte şi el locul în edificiul feudal. Îşi are curtea lui, pe care o prezidează primarul, spânzurătoarea lui; percepe impozitele sale proprii; curând va fi convocat în parlament.

Oraşele (în Franţa ca şi în Anglia) vor avea blazoane, o deviză, un sigiliu, pentru că sunt seniori. În Evul Mediu individul nu joacă un rol în guvernarea ţării decât dacă este nobil, dar comunităţile sunt adevărate forţe, şi ca atare recunoscute de lege. House of Commons nu va fi Camera Comunelor, ci Camera Comunităţilor: comitate, oraşe, universităţi. Anglia nu va trece de la legătura personală şi feudală la o legătură patriotică şi naţională, ci la o legătură între rege şi stările sau comunităţile regatului.

Nimic nu seamănă mai mult cu un oraş din secolul al XII-lea sau al XIII-lea decât bazarele din Fez sau Marrakech. Toţi oamenii de aceeaşi meserie sunt grupaţi în acelaşi cartier. Există strada Măcelarilor, a Armurierilor, a Croitorilor. Scopul ghildei sau al corporaţiei este, pe de o parte, de a proteja pe membrii săi împotriva oricărei concurenţe din afară, pe de altă parte de a le impune reguli care să ducă la ocrotirea consumatorului.

Ideile Evului Mediu cu privire la comerţ erau contrare acelora ale economiştilor noştri liberali. Evul mediu nu admitea ideea concurenţei; nici aceea a pieţei libere. A cumpăra cu intenţia de a revinde era un delict; a cumpăra cu ridicata pentru a vinde cu amănuntul era un alt delict. Dacă un membru al ghildei cumpăra ceva, orice alt membru putea, dacă voia, să participe la cumpărătură la acelaşi preţ. Nici un străin nu avea dreptul să se stabilească într-un oraş spre a exercita acolo o meserie.

A fi membrul unei ghilde era un privilegiu ereditar. La început, meşteşugarii săraci putură, slujind ca ucenici timp de 6 sau 7 ani, să devină maiştri; după aceea corporaţiile deveniră asociaţii închise. Evul mediu nu cunoştea „legea cererii şi a ofertei”. Exista părerea că pentru fiecare marfă era un „preţ just”, care trebuia să îngăduie neguţătorului să trăiască bine, fără a-i lăsa un beneficiu excesiv.

Fireşte că negustorii nu erau nişte sfinţi şi că încercau, prin mii de fraude, să scape de sub controlul corporaţiei sau al municipalităţii. Brutarii plămădeau pâine care n-avea greutatea reglementară sau, când clienţii aduceau ei înşişi aluatul pentru a-l coace, un băieţel pe care-l ţineau ascuns sub tejghea rupea câte un pumn din aluat înainte de a fi băgat în cuptor.

Erau pedepsiţi fiind puşi la stâlpul infamiei cu pâinea frauduloasă legată de gât. Unui negustor care vindea vin prost i se vărsa restul lichidului în cap. Sub nasul aceluia care vindea carne alterată se ardea întreaga lui marfă ca să simtă ce rău mirosea. Dar interesul stimulează de minune atât ingeniozitatea celor necinstiţi cât şi activitatea celor ce muncesc. Cu toată asprimea legii, negustorii se îmbogăţeau.

Prin 1248 prosperitatea oraşului Londra îl indigna pe regele Henric al III-lea, care, neputând strânge destui bani din impozite şi trebuind să-şi vândă vesela de argint şi bijuteriile, află că le cumpăraseră negustorii capitalei: „Ştiu că, dacă tezaurele Romei imperiale ar fi de vânzare, oraşul acesta le-ar cumpăra pe toate. Paiaţele astea din Londra, care s-au botezat ei înşişi baroni, sunt putrezi de bogaţi. Cetatea asta e un sac fără fund”. În tot timpul evului mediu puterea politică a Londrei fu mare. Cetăţenii ei înarmaţi, cetele de ucenici, gata totdeauna să participe la o răscoală, aduceau armatelor un sprijin când împotriva suveranului, când în susţinerea lui.

Metodele comerciale din evul mediu fură aspru judecate de către economiştii secolului al XVIII-lea şi e sigur că, aşa cum se întâmplă în orice activitate omenească, corporaţiile au fost şi ele pricina unor abuzuri. Dar sistemul a avut şi mari avantaje. Înlăturarea intermediarilor şi imposibilitatea de a face speculă făcură viaţa la ţară deosebit de stabilă, până pe la mijlocul secolului al XIV-lea.

Evul mediu n-a cunoscut urcarea şi scăderea artificială a preţurilor, de care suferim noi astăzi. Dacă studiem costul vechilor construcţii, rămânem uluiţi de ieftinătatea lor. Thorold Rogers a calculat că turnul de la Merton College, din Oxford, a costat 142 de livre (cam 1.500 de lire în moneda engleză modernă). Astăzi ar costa mult mai scump, deşi zidarii nu erau prost plătiţi atunci. De unde vine diferenţa? De la numărul redus de intermediari.

Dacă o persoană bogată se hotăra să construiască un castel sau o biserică, închiria o carieră de piatră, confecţiona schelăria din copacii propriului său parc, cumpăra troliuri, devenea propriul său antreprenor. Dacă un orăşean voia o cupă de argint, cumpăra metalul, se înţelegea cu un argintar asupra modelului pe care să-l cizeleze şi, cântărind cupa, după ce era gata, cerea înapoi metalul care prisosise. Ghilda proteja în acelaşi timp pe cumpărător şi pe vânzător împotriva exceselor concurenţei. Era un organism regulator.

Străinii nu aveau dreptul să facă negoţ cu amănuntul pe cont propriu; trebuiau să trateze cu negustorii englezi. La Londra, liga oraşelor flamande şi mai ales Liga hanseatică (Hamburg, Bremen, Lubeck) îşi aveau magazinele lor. Clădirea Ligii hanseatice, Steelyard-ul, era fortificată; comercianţii germani celibatari trăiau acolo laolaltă, supuşi aceloraşi reguli, întocmai ca templierii sau cavalerii Sfântului Ioan. Ei cumpărau de la englezi metale, lână; aduceau mătăsuri, bijuterii, mirodenii pe care le primeau din Orient prin Bagdad, Trebizonda, Kiev şi Novgorod. Şi negustorii francezi din Amiens şi din Corbie întreţineau organizaţii colective la Londra. Străinii - francezi, germani, genovezi, veneţieni - erau autorizaţi totuşi să participe la marile târguri.

Organizarea unui târg era un privilegiu acordat de rege oraşelor sau abaţiilor. Scopul târgurilor era îndoit. Îngăduiau producătorilor englezi să găsească cumpărători mai numeroşi decât pe pieţele oraşelor şi dădeau posibilitate locuitorilor din comitate să-şi procure mărfuri pe care nu le găseau în orăşelele lor. Cea mai mare parte a satelor n-au avut prăvălii până în secolul al XVIII-lea. La târguri, administratorul îşi cumpăra peşte sărat şi vindea lâna domeniului; găsea acolo şi catranul de care avea nevoie să însemne oile.

Pentru marele târg din Stourbridge se înălţa un adevărat oraş de lemn. Venea lume până şi din Londra. Zarafii lombarzi aşteptau acolo cu cântarele lor; negustorii veneţieni îşi etalau mătăsurile şi catifelele, articolele de sticlă şi bijuteriile. Flamanzii din Bruges aduceau pânzeturi şi dantele. Grecii şi cretanii expuneau stafide, migdale şi câteva rare nuci de cocos, foarte căutate, ale căror coji se montau în argint cizelat. Negustorul din Hamburg sau Lubeck plătea în mirodenii importate din Orient baloturile de lână produse pe domeniile engleze. Nobilii îşi cumpărau cai, mantii îmblănite.

Circulau pe acolo slujbaşii vistieriei ca să perceapă drepturile de import. Pentru a le uşura sarcina, regele desemnă curând un oraş unic prin care trebuiau să treacă toate exporturile regatului. Oraşul acesta, denumit the staple, în franceză estaple (de unde etape şi numele de Etaples dat oraşului) fu mai întâi Bruges, apoi Calais. Astfel comerţul mare şi chiar industria încep să se dezvolte în Anglia în evul mediu, dar rolul lor în această ţară încă feudală şi agricolă rămâne destul de modest.

Check Also

Declinul liberalismului englez

Regina Victoria îl aprecia pe Gladstone, dar îl considera primejdios ca om de stat: „El …

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …