Oraşele din ţările române în anii 1848-1864

Oraşele şi târgurile s-au dezvoltat necontenit în anii 1848-1864. S-a accentuat diferenţierea lor de sate, în cadrul procesului de dezvoltare a pieţei şi de separare a meşteşugului de agricultură. Adâncirea diviziunii sociale a muncii stătea la baza dezvoltării centrelor urbane, a ruperii complete sau parţiale de agricultură a unui număr tot mai mare de locuitori.

Au apărut unele târguri noi, îndeosebi în Moldova. Aici erau 44 de oraşe şi târguri în 1849 şi 90 la recensământul din 1859-1860. Este însă de remarcat că între cele 90 de oraşe şi târguri 48 erau târguşoare cu o populaţie mai mică de 1.000 de locuitori (Hocenii aveau doar 82 de locuitori, iar Găiceana 73). Acest fapt explică aparenta rămânere în urmă a Ţării Româneşti, unde recensământul din 1859-1860 a înregistrat doar 39 de oraşe şi târguri, dintre care însă numai patru aveau sub 1.000 de locuitori.

De fapt, sub impulsul dezvoltării pieţei, al creşterii schimbului de mărfuri, în amândouă ţările numeroşi stăpâni de moşii au căutat să obţină privilegii pentru zile de târg, pentru bâlciuri şi iarmaroace; totodată în Moldova s-a accentuat procesul de transformare a satelor de pe unele moşii în târguşoare, transformare care reflecta însă de obicei mai ales interesele stăpânilor de moşii şi nu răspundea deseori unor necesităţi economice generale. S-a ajuns la o adevărată concurenţă; stăpânii de moşii căutau să-şi împiedice vecinii moşieri să înfiinţeze târguri, iar unele oraşe şi târguri mai vechi se simţeau lezate prin întemeierea în preajma lor a târguşoarelor ori prin acordarea unor zile de târg în favoarea moşierilor învecinaţi.

 În 1853, vornicul Greceanu protesta împotriva intenţiei pe care o avea postelnicul Alecu Mavrocordat de a întemeia un târg la Ghermăneşti, în preajma moşiei Urdeşti, iar locuitorii din Bârlad protestau la rândul lor împotriva tentativei vornicului Greceanu de a întemeia trei târguşoare în apropierea oraşului lor Numărul mare al celor care solicitau înfiinţarea de târguşoare sau obţinerea unor zile de târg a determinat stăpânirea în 1855 să impună ca localităţile cu zile de târg în aceeaşi zi să se găsească la cel puţin patru ceasuri distanţă între ele.

Dar, în afara târguşoarelor, târgurilor şi a oraşelor cu o populaţie mai mică de 5.000 de locuitori, se constatau în 1859-1860 în Principate 30 de oraşe cu o populaţie mai mare de 5.000 de locuitori şi dintre acestea 13 oraşe cu o populaţie de peste 10.000 de locuitori. Cele mai însemnate centre urbane erau Bucureşti şi Iaşi, numărând 121.734 şi 65.745 de locuitori. Importante mai erau în provincie: Botoşani (27.147 de locuitori), Ploieşti (26.468 locuitori) şi Craiova (21.521 locuitori).

Se mai remarca dezvoltarea centrelor orăşeneşti apropiate de principala cale de comunicaţie care unea cele două ţări. Oraşul Buzău ajunsese să numere 9.027 de locuitori, Râmnicu Sărat 5.707, iar Focşanii (Munteniei şi Moldovei) 13.164; în Moldova s-au dezvoltat oraşele Bârlad (13.165 locuitori), Bacău (8.972 locuitori) şi Roman (10.818 locuitori).

Oraşele dunărene îşi continuau procesul de dezvoltare, îndeosebi Galaţi (26.050 locuitori) şi Brăila (15.767 locuitori). Deşi populaţia oraşului Turnu Severin rămânea numeric inferioară celei a Cernerilor învecinaţi, cel dintâi centru a dobândit o necontestată întâietate mai ales după legarea sa printr-o şosea de Craiova şi după înfiinţarea şantierului naval al companiei austriece de vapoare. Giurgiu număra şi el peste 10.000 de locuitori. Centre noi nu s-au înfiinţat, ca în perioada precedentă, dar, în schimb, cele existente au crescut într-un ritm mai accentuat şi s-au modernizat.

Progresele capitalismului se răsfrângeau cu întâietate asupra vieţii orăşeneşti. Creştea şi industria orăşenească şi se lărgea aria de acţiune a comerţului urban. Oraşul apărea în această epocă ca un centru meşteşugăresc şi comercial, în care negustorii şi meseriaşii constituiau forţa motrice a vieţii şi evoluţiei sale şi în care se forma clasa muncitoare. Cu toate că mai persistau elemente sau resturi feudale, totuşi relaţiile capitaliste au crescut şi s-a înmulţit în oraşele din Principate numărul celor care trăiau din salarii, atât în ateliere, manufacturi, fabrici, cât şi în întreprinderi comerciale.

Ca urmare a dezvoltării relaţiilor de producţie capitaliste, a crescut lupta de eliberare a târgurilor, care nu-şi dobândiseră încă libertatea, atât în Ţara Românească, cât mai ales în Moldova, unde numărul aşezărilor din această categorie era mai ridicat. „Învoiala” din 1852 dintre locuitorii din Săveni (judeţul Dorohoi) şi proprietate arată caracterul deosebit de apăsător al dependenţei feudale şi al monopolului stăpânilor asupra tuturor bunurilor de consum: bezmen, taxe pe rachiu, vin, păcură, dohot, mortasipia pe vite, venitul colacului, monopolul velniţei, venitul zilelor de târg şi iarmaroc etc. Chiar şi într-un centru important ca Piatra Neamţ, Ana Balş încerca prin 1852 să dobândească monopolul colacilor, al romului, votcei, biliardului şi cofetăriei.

Locuitorii târgurilor din cele două ţări luptau împotriva monopolurilor feudale, pentru eliberarea lor şi pentru dobândirea posibilităţii de liberă dezvoltare a relaţiilor capitaliste. Din 1859 s-a intensificat lupta de eliberare a târgurilor pe calea răscumpărărilor, proceselor, a nerespectării monopolului feudal şi uneori prin frământări ale maselor. O măsură de stăvilire a abuzurilor boiereşti în privinţa târgurilor şi târguşoarelor a constituit-o hotărârea luată de guvernul, moldovean în vara anului 1859 pentru cercetarea actelor de proprietate. Tot în această perioadă se fac încercări pentru trecerea de la sistemul de aprovizionare prin arenzi sau regie la libera concurenţă.

Progresele de natură urbanistică şi edilitară se remarcau cu precădere în capitale şi în cele două porturi mai importante: Galaţi şi Brăila. Au crescut bugetele orăşeneşti; de exemplu, la Botoşani veniturile oraşului s-au urcat de la 119.158,47 de lei în 1848 la 192.253,78 de lei în 1859. Semnificativă era creşterea numărului clădirilor de zid, ca şi a clădirilor cu caturi.

În 1859-1860, mai mult de o treime din clădirile oraşelor muntene erau de zid; la Bucureşti se întâlneau 58 de case cu trei caturi şi în toată Ţara Românească se numărau peste 3.500 de clădiri cu două caturi. S-au întreprins lucrări de pavare a străzilor nu numai în capitale, dar şi în unele centre mai mici; în Turnu Severin, un călător străin remarca pavarea străzilor de către ocnaşi în timpul războiului Crimeii.

În Bucureşti şi Iaşi, lucrările edilitare au căpătat o amploare mai mare. Pavarea străzilor, canalizarea, alimentarea cu apă, iluminatul, salubritatea erau problemele cele mai însemnate, care intrau în preocupările sfaturilor municipale ale celor două oraşe. Este de notat că în 1856 s-a introdus în Bucureşti iluminarea cu petrol lampant; în 1858 iluminatul cu petrol lampant s-a introdus şi la Iaşi. Preocupări de sistematizare nu lipsesc nici în această perioadă. Un număr de oraşe - îndeosebi cele dunărene - şi-au continuat dezvoltarea pe baza planurilor din perioada regulamentară, iar în Bucureşti şi Iaşi s-au depus silinţe pentru transformări urbanistice şi sistematizare.

La Bucureşti funcţiona în timpul lui Ştirbei o comisie de înfrumuseţare, iar în anii Unirii o comisie „pentru înfrumuseţarea şi însănătoşirea oraşului”. Se tinde totodată la modernizarea organelor administrative, trecându-se de la vechile magistraturi şi eforii la sfaturile municipale şi apoi chiar la consiliile municipale. Dar traducerea în viaţă a programelor de înnoiri urbanistice şi edilitare se făcea cu mare greutate.

În 1857, Ferdinand Lassalle caracteriza Bucureştii ca pe „un amestec drăcesc de case”, iar Wilhelm de Kotzebue vorbea în 1851 de uliţele „preistorice” ale Iaşilor. Menţinerea monopolurilor feudale în unele târguri, păstrarea sistemului de organizare de natură feudală, greutăţile financiare, generate în parte de transformările înseşi pe care le trăia societatea şi statul, erau tot atâtea piedici pentru aplicarea practică a acestor măsuri. Sistematizarea şi problemele de edilitate erau necontenit subiect de discuţie, dar mai puţin de realizare.

În perioada formării şi organizării statului naţional, s-a accentuat ritmul dezvoltării oraşelor din Principatele Unite în comparaţie cu perioada anterioară. Au sporit lucrările de natură urbanistică şi edilitară, s-au intensificat străduinţele pentru modernizarea oraşelor. Ca semn al noilor timpuri, s-a procedat în 1864 la reorganizarea burgheză a administraţiei centrelor urbane şi, în general, a sistemului administrativ al ţării. Adunarea a adoptat legea comunală prin care se instituiau comunele rurale şi urbane, ca şi administrarea acestora de către un primar şi un consiliu comunal şi legea pentru înfiinţarea consiliilor judeţene.

Check Also

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …

Instituţii medievale în ţările române în secolele XIV-XVI

În literatura de specialitate există o vastă dezbatere privind structura lumii medievale. Desigur, modelul clasic …