Oraşele din Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Transformările care s-au produs în viaţa economică-socială, analizate în paragrafele precedente, au avut o puternică înrâurire şi asupra dezvoltării oraşelor. Acestea încep să-şi schimbe înfăţişarea, populaţia lor creşte, iar procesul de diferenţiere socială se desfăşoară într-un ritm mai viu. Un număr crescând de orăşeni care făceau şi agricultură renunţă la acesta sursă de venit, dedicându-se unor îndeletniciri specific orăşeneşti.

În 1831, potrivit statisticilor, populaţia Bucureştilor se ridică la 13.065 de familii (aproximativ 65.325 de locuitori), iar cea a Iaşilor a crescut de la 21.000-22.000 de locuitori în 1822 la aproximativ 60.000 în 1845. După aceleaşi statistici, care nu oglindesc întreaga realitate, în 1831 numărul locuitorilor Ţării Româneşti era de 2.032.362, iar al Moldovei de 1.268.768, populaţia urbană reprezentând un coeficient foarte mic (6,5% în Ţara Românească).

Concentrarea populaţiei urbane are loc în câteva centre şi îndeosebi în cele două capitale (Bucureşti şi Iaşi). În 1831, în Moldova şi Ţara Românească existau 69 de târguri şi oraşe (în Moldova 34), dar în Ţara Românească, de pildă, numai nouă localităţi aveau între 500 şi 1.000 de locuitori şi numai patru peste 5.000, Bucureştii concentrând 45,1% din totalul familiilor orăşeneşti din Muntenia.

Fenomenul este explicabil, dacă avem în vedere că oraşele mai mari ofereau mai multe înlesniri şi siguranţă afacerilor, că unele erau „libere”, ieşite de sub dependenţa marilor proprietari feudali, că, în sfârşit, în ele imigranţii îşi puteau pierde cu mai multă uşurinţă urma şi găseau mai uşor de lucru. De altfel, creşterea populaţiei urbane s-a făcut în această perioadă în mare măsură pe calea imigrării ţăranilor, care fie că fugeau, fie că se strămutau pe cale legală, potrivit legilor în vigoare, şi unii şi alţii încercând să scape de obligaţiile feudale.

Odată ajunşi în oraş, cea mai mare parte a ţăranilor înstăriţi pătrundea în rândul negustorilor şi al meşterilor, iar cei sărăciţi erau nevoiţi să practice cele mai felurite îndeletniciri: cărăuşi sau agricultori pe moşia oraşului (dacă îşi păstraseră boii), argaţi, slujitori, rândaşi, sacagii, ciocli etc. Alegerea ocupaţiei lor în oraşe a fost determinată de lipsa unei industrii ajunse la acel stadiu de dezvoltare în care absorbirea braţelor de muncă imigrate din mediul sătesc devine una din condiţiile dezvoltării sale.

Populaţia din oraşele şi târgurile Moldovei şi Ţării Româneşti cuprinde încă un mare număr de agricultori. În 1831, ea se prezenta aproximativ în felul următor: plugari 48%, „clasa de mijloc” (meşteşugari şi negustori) 24,6%, servitori 15,1%, robi (ţigani) 6,4%, boieri 3,6% şi cler 2,3%. Fireşte că procentul cel mai mare de agricultori îl dădeau târgurile, centre de schimb cu populaţie agricolă majoritară.

Cât de mari au fost schimbările prin care au trecut îndeosebi oraşele în perioada regulamentară ne-o dovedeşte faptul că, la 1845, în primele cinci oraşe ale Moldovei (Iaşi, Botoşani, Galaţi, Roman şi Bacău) familiile meşteşugarilor alcătuiau 30%, iar cele ale negustorilor peste 34% din totalul familiilor. Meşteşugarii şi negustorii au dat oraşului caracterul de centru de legătură, producţie şi schimb în procesul formării pieţei interne.

Meşteşugarii îndeosebi au jucat în oraşe un rol primordial nu numai prin numărul lor, ci şi, mai ales, prin locul pe care-l ocupau în producţia orăşenească. Datorită lor, oraşul era înainte de toate un centru al producţiei meşteşugăreşti, spre deosebire de târg, a cărui funcţie principală era schimbul de mărfuri. Creşte de asemenea şi numărul lucrătorilor, care încep să se afirme şi în luptele politice.

Cum în agricultură dominau încă relaţiile de producţie feudale, iar puterea politică şi, în mare parte, cea economică se afla în mâna marilor proprietari funciari, dezvoltarea centrelor urbane era încă lentă. În oraşele aşa-zise libere, concurenţa era îngrădită prin monopolul aprovizionării populaţiei cu produse alimentare de primă necesitate, iar circulaţia oamenilor şi a mărfurilor se lovea încă de numeroase piedici (taxe la intrarea în oraşe, taxe asupra desfacerii produselor în pieţe, taxa pentru răvaşele de drum impusă birnicilor, brudina etc.).

Au rămas în urmă îndeosebi acele oraşe şi chiar capitale de judeţ sau ţinut care se aflau în proprietatea particularilor, laici sau clerici. Locuitorii birnici al acestor oraşe erau supuşi obligaţiilor feudale, în primul rând clăcii, patentării (meşteri şi negustori) taxelor de desfacere a mărfurilor, şi toţi plăteau chirie pentru locurile de case sau prăvălii. Locuitorii din aceste târguri şi oraşe au dus o luptă continuă pentru libertate.

Prin diferitele forme ale luptei, de clasă - jalbe, nesupunere la îndatoriri, încălcarea monopolului proprietarilor, fuga etc. - au silit pe unii dintre proprietari fie să renunţe la o parte din privilegii (Elena Ghica-Vaslui), fie să admită răscumpărarea vetrei oraşelor (Fălticeni în 1845). Pe lângă centrele urbane existente, în perioada regulamentară au apărut noi oraşe, unele dintre ele înfiinţate, în Ţara Românească, pe locul cetăţilor turceşti dărâmate în urma desfiinţării fostelor raiale de pe linia Dunării.

Dintre noile oraşe, primul loc îl ocupă Brăila, chemată să joace principalul rol în comerţul ţării. Lucrările de proiectare a noului oraş au început în anul 1831, sub Kiselev, după planul colonelului Nilson, şi au fost continuate, după un plan al căpitanului Borroczyn, îmbunătăţit de către I. Slătineanu, cârmuitorul judeţului, în 1835, când au început şi lucrările de construcţie.

Popularea oraşului s-a făcut prin supuşi străini (sudiţi), cărora, prin jurnalul sfatului, sancţionat de domn la 24 iulie 1835, li s-a permis să cumpere terenuri, prin locuitori din alte târguri şi oraşe, dar mai ales prin clăcaşi, care îşi căutau scăparea de obligaţiile feudale în oraşele libere. Construcţia drumului către port (1836-1838), a unei noi carantine (1840), a edificiilor pentru administraţie (1840), a cheiului (1844-1847), a drumului către Galaţi etc. a ridicat oraşul şi portul Brăila în rândul principalelor centre urbane ale principatelor.

Au urmat apoi reconstrucţia oraşului Giurgiu şi construcţia oraşelor Alexandria (1834), Turnu-Măgurele şi Turnu Severin (1836). În cazul acestuia din urmă se observă tendinţa de deplasare a unei serii de capitale de judeţe din oraşele din interior în cele de la Dunăre, proces determinat de avântul luat de exportul de cereale şi de necesitatea de a avea la dispoziţie porturi sau schele unde să se încarce cerealele.

Un important rol în construcţia acestor oraşe l-au avut inginerul Moritz von Ott şi arhitectul Villacrosse. Iniţiativa de a întemeia oraşe libere, deci pieţe libere de producţie şi desfacere, a pornit şi din partea unor stăpâni de moşie care, interesaţi în relaţiile de schimb, au devenit negustori şi oameni de afaceri. Este cazul paharnicului I.C. Roset, stăpânul moşiei Ruseţi de lângă Călăraşi (Ialomiţa), al domnitorului Mihail Sturdza, stăpânul Mihăilenilor, etc.

Înfiinţarea eforiilor (sfaturilor orăşeneşti) într-o bună parte din capitalele de ţinut şi în târgurile cele mai importante a produs efecte bune asupra dezvoltării urbanistice şi edilitare a oraşelor. Marele număr de case de lemn a necesitat înfiinţarea unor servicii de pompieri aproape în toate oraşele şi târgurile. Iluminatul oraşelor a fost asigurat prin înfiinţarea serviciilor de fanaragii.

S-au luat apoi măsuri pentru elaborarea de planuri model pentru construcţia caselor, pentru sistematizarea şi curăţenia străzilor etc. Principalele artere au început să fie pietruite. Transformările de ordin edilitar şi urbanistic au fost însă limitatei Lipsa de resurse materiale şi de tehnicieni, abuzurile şi corupţia organelor administrative, precum şi dominaţia marii boierimi interesate în îngrădirea afluxului populaţiei clăcaşe la oraşe şi în menţinerea relaţiilor feudale la ţară, au frânat dezvoltarea oraşelor.

De o atenţie deosebită s-a bucurat, sub aspectul edilitar şi urbanistic, capitala Moldovei. Încă din 1833 a început pavarea Iaşilor, dar lucrările executate până în 1835 n-au fost corespunzătoare, încât continuarea lor a fost încredinţată supusului austriac Freywald, iar mai târziu inginerului francez Barberot (pentru pavare, curăţenie, luminat). Îndreptarea cursului Bahluiului s-a efectuat cu braţele celor circa 3.000 de ţigani ai statului. S-au distrus construcţiile parazitare ale unor mănăstiri şi s-a construit un drum lăturalnic între Păcurari şi Nicolina, spre a se evita uzura pavajului de pe strada principală. S-a introdus sistemul berlinez de iluminare a străzilor cu lămpi cu ulei.

Fostul palat domnesc, distrus în 1827 de incendiu, a fost reparat între 1840 şi 1844 din taxele de export pe cereale şi în 1845 s-au instalat în el instituţiile administraţiei centrale şi Adunarea obştească. Pentru aprovizionarea populaţiei s-au reorganizat şase pieţe publice. În ceea ce priveşte alimentarea cu apă, care a constituit totdeauna o problemă grea pentru Iaşi, s-au înlocuit în parte vechile conducte de lut ars cu altele de fier, aduse de la Iacobeni şi de la Reşiţa. Aceeaşi atenţie a fost acordată oraşului şi portului Galaţi. În această perioadă se pun bazele şi începe construcţia oraşului nou.

Între principalele lucrări edilitare efectuate în Bucureşti în acest timp se numără: pavarea de străzi şi pieţe, săparea de şanţuri de scurgere, construcţia de poduri peste Dâmboviţa, rectificarea cursului acestui râu, pregătirea planului general al capitalei (1844-1845), precum şi reclădirea centrului oraşului după incendiul din anul 1847, cu construcţia pieţei (fosta Sf. Anton) şi a pieţei Sf. Gheorghe şi cu alinierea şi lărgirea străzilor care dădeau în ele. Între măsurile de salubritate se semnalează mutarea cimitirelor în afara oraşului (1847-1848).

Pentru asanarea şi înfrumuseţarea capitalei s-a amenajat grădina publică de la şoseaua Kiselev (1844-1847), s-au construit fântânele de pe calea Mogoşoaei (1845-1847), s-au secat bălţile pe terenul unde avea să ia fiinţă grădina Cişmigiu (1845-1848) şi a început construirea Teatrului Naţional (1846-1848). Anularea dreptului de strămutare a ţăranilor la oraşe a încetinit în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu dezvoltarea şi înmulţirea centrelor urbane. Progrese mai însemnate nu s-au înregistrat decât în modernizarea oraşelor, prin desfiinţarea, începând cu anul 1843, a bordeielor de gard lipit cu lut şi învelite cu trestie şi paie şi prin construcţia de clădiri de zid, acoperite cu şindrilă sau olane/apoi, în 1844, prin fixarea limitelor oraşelor.

La Ploieşti s-au făcut în 1844-1848 eforturi, fără succes însă, pentru construirea unui edificiu destinat sfatului orăşenesc şi poliţiei: în 1844, oraşul a fost împărţit în cinci „văpsele” (raioane). La Câmpulung s-a amenajat în 1844 o piaţă. La Târgovişte, târgul a fost mutat în centrul oraşului. La Râmnicul Sărat s-a făcut un şanţ în jurul oraşului pentru limitarea lui, s-a proiectat construcţia a şase clădiri de cărămidă la barierele celor şase drumuri publice şi a început desfiinţarea bordeielor şi clădirilor necorespunzătoare.

La Piteşti s-a construit un cazinou, unde se puteau citi ziare româneşti şi străine. Craiova şi-a propus să construiască un apeduct pentru alimentarea oraşului cu apă din Amaradia sau din Jiu, precum şi un foişor de foc şi un edificiu pentru sfatul orăşenesc şi poliţie; s-a construit apoi o piaţă cu prăvălii şi o fântână; oraşul dispunea şi de o grădină frumoasă, amenajată de I. Bibescu, fratele domnului.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …