Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi începutul crizei democraţiei româneşti. De aceea se poate spune că principala problemă din viaţa politică românească în perioada interbelică a fost lupta dintre democraţie şi autoritarism. Încurajată de ascensiunea fascismului în Europa, mişcarea de extremă dreapta din ţară a devenit tot mai virulentă, înmulţindu-şi manifestările antisemite şi zgomotos naţionaliste şi apelând din ce în ce mai des la asasinate. Se adaugă la aceasta şi acţiunile regelui Carol al II-lea de slăbire a partidelor politice democratice în vederea instituirii unui regim autocratic, personal.

Tradiţia democratică în România

Chiar dacă până la primul război mondial, România nu a fost o societate democratică în sensul strict al termenului, ea era totuşi una liberală. Cu toate îngrădirile impuse participării la viaţa politică de sistemul electoral censitar, instituţiile sale erau liberale, drepturile cetăţeneşti erau asigurate, iar sistemul de guvernare funcţiona după reguli moderne.

După 1918, democraţia românească s-a maturizat. Ţara avea o constituţie ce prevedea votul universal (femeile fiind totuşi excluse), existau partide politice care se înfruntau în alegeri, parlamentul, justiţia şi executivul - monarhia plus guvernul - erau organizate pe principiul separării puterilor în stat, iar presa era liberă. Dar modernizarea societăţii româneşti pornise de la formele civilizaţiei apusene şi de dragul sincronizării cu Europa, iar democraţia nu a avut timp să se sedimenteze şi multe neîmpliniri au ieşit la suprafaţă: demagogia, corupţia, arivismul.

Spre deosebire de relativa stabilitate a domniei lui Carol I, viaţa politică interbelică a fost extrem de frământată. După o perioadă a proliferării partidelor politice a urmat o alta de concentrare a forţelor, cu tendinţa de a alcătui un spectru format din două partide importante: PNL şi PNŢ. Dar în tumultul politic interbelic s-a angajat şi monarhia care, prin Carol al II-lea, nu voia doar să domnească ci şi să guverneze, şi care nu s-a dat în lături de la nimic pentru a-şi atinge ţelul. Pe de altă parte, contextul european, cu ascensiunea la putere a regimurilor totalitare şi autoritare, a jucat de asemenea un rol negativ pentru democraţia din România, încurajând forţele de extremă dreapta.

Dictatura regală

La 10 februarie 1938, Carol înlocuia guvernul Goga-Cuza cu cel al patriarhului Miron Cristea, prezentat ca un guvern de uniune naţională, dar care era în fapt expresie a voinţei regale, Carol însuşi privindu-l ca pe o alternativă la o posibilă guvernare legionară. Apoi a fost alcătuită o nouă constituţie, supusă unui referendum, prin care regele îşi atribuia atât puterea executivă, cât şi pe cea legislativă, parlamentul fiind menţinut formal. Partidele politice au fost desfiinţate, locul lor fiind luat de Frontul Renaşterii Naţionale, primul partid de masă din istoria ţării (avea 3,5 milioane de membri).

Legionarii, a căror activitate politică fusese cel puţin ignorată până atunci, atât de către monarh cât şi de către celelalte partide, au devenit ţinta unei prigoane nediferenţiate, care a culminat cu asasinarea lui Codreanu în noiembrie 1938. Potrivit ideologiei lor, ei au reacţionat însă printr-un nou asasinat căruia i-a căzut victimă primul-ministru Armând Călinescu ce ajutase Polonia invadată de nazişti. Întreaga politică a regelui faţă de legionari nu a făcut decât să ducă la creşterea sprijinului de care se bucurau în rândul populaţiei care îi putea socoti acum martiri.

În planul politicii externe, regele Carol al II-lea a văzut mai întâi prăbuşirea Micii înţelegeri, incapabilă să se opună planurilor lui Hitler de a destrăma Cehoslovacia. România cedează atunci presiunilor Germaniei cu care încheie un acord economic, devenind furnizorul ei de petrol şi cereale. Aceasta în ciuda garanţiilor date de Franţa şi de Anglia privind independenţa ţării (nu însă şi privind integritatea sa teritorială), garanţii care se vor dovedi fără nici o valoare în anul următor, 1940, când în urma numeroaselor cedări teritoriale, Carol îl numeşte prim-ministru pe Ion Antonescu şi ulterior se vede silit să abdice.

Anul 1940

La începutul celui de-al doilea război mondial (1 septembrie 1939), România s-a declarat neutră. URSS, Ungaria horthystă şi Bulgaria aveau însă revendicări teritoriale asupra României, iar ţara rămăsese fără aliaţi, căci Franţa fusese cucerită de Hitler în anul 1940, iar Anglia rezista cu greu presiunilor germane. Profitând de acest context şi de pactul Molotov-Ribbentrop din 23 august 1939, Stalin a dat la 26 iunie 1940 un ultimatum României cerând evacuarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Sfătuit de germani, Carol al II-lea a cedat două zile mai târziu. Printr-un abuz, trupele ruseşti au ocupat şi ţinutul Herţa.

La 30 august, prin Dictatul de la Viena, Hitler împreună cu aliatul său Mussolini impun României cedarea către Ungaria a unui teritoriu din Transilvania de nord. Consiliul de Coroană convocat de Carol votează acceptarea Dictatului. Şi tot o cedare a avut loc şi în septembrie, când sub presiunea aceluiaşi Hitler, România retrocedează Bulgariei Cadrilaterul. România pierdea în nici trei luni 33,8% din suprafaţa ţării şi 33,3% din populaţie. În ţară doar Partidul Comunist a salutat „eliberarea” popoarelor Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul imperialismului român. Ţara, mutilată, trecea printr-o acută criză politică şi morală.

Check Also

Curentele politice şi politicile culturale în Europa secolelor XIX-XX

Secolul al XIX-lea în Europa poate fi considerat un secol al revoluţiile Fie că au …

Economia şi societatea în timpul marii crize

Criza economică din 1929 Criza economică, un fenomen fără precedent, a început în 1929 în …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …

Rolul bisericii în societatea feudală. Organizarea bisericească pe teritoriul României

Biserica a jucat un rol însemnat în formarea culturii feudale. Ceea ce afirma Friedrich Engels …

Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în …