Opera lui I.L. Caragiale

Opera lui I.L. Caragiale cuprinde teatru, nuvele şi povestiri, momente şi schiţe, publicistică, parodii şi poezii. Ca dramaturg a scris comedii: O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, C.F.R., şi o dramă, Năpasta.

Ca prozator a scris nuvele, momente, schiţe, povestiri:

  • nuvele şi povestiri: în vreme de război, O făclie de Paşti, Două loturi, La hanul lui Mânjoală, La conac, Păcat; Kir Ianulea, Calul dracului, Abu-Hassan etc;
  • momente şi schiţe: Telegrame, Proces verbal, Căldură mare, Bubico, Dl Goe, Lanţul slăbiciunilor, Vizită, Urgent, Highlife, Bacalaureat, Diplomaţie;
  • reportajul: O vizită la castelul Mia Haşdeu;
  • pamfletul: 1907 din primăvară până-n toamnă, Congresul cooperativ român, Ion, Monopol, Garda civică, încercare de roman: Smărăndiţa;
  • studii şi eseuri despre teatru şi literatură (Câteva păreri, O cercetare critică asupra teatrului românesc, Oare teatrul este literatură?, Scrisorile unui egoist, Obligativitatea opiniilor, Criticile lui Gherea, A. Odobescu, Poetul Vlahuţă, Da şi nu, Grav eveniment literar, Politică şi literatură, La Nirvana.

Opera lui I.L. Caragiale a constituit, de-a lungul timpului, obiectul multor exegeze, semnate Ştefan Cazimir, Florin Manolescu, Şerban Cioculescu, Liviu Papadima şi mulţi alţii, fiind văzut ca un reprezentant al realismului critic, vorbindu-se despre lumea eroilor săi şi alte aspecte ale operei caragialiene. Credem că autorul trebuie văzut astăzi drept un mare moralist, ca şi ceilalţi clasici ai literaturii române, care observă, cu ochiul fin al moralistului, natura umană şi societatea cu toate viciile ei.

Titu Maiorescu, în articolul Comediile d-lui Caragiale, subliniază condiţia artei: „Arta a avut întotdeauna o înaltă misiune morală şi orice adevărată operă artistică o îndeplineşte. (...) influenţa morală a unei lucrări literare nu poate să fie alta decât influenţa morală a artei în general. Dacă arta în genere are un element esenţial moralizator, acelaşi element va trebui să-l găsim şi în orice artă deosebită, prin urmare şi în arta dramatică”.

Teatrul, schiţele şi momentele sunt ale moralistului Caragiale. Observaţia realistă este dublată de observaţia adâncă a unui moralist. Satira lui, critică a moravurilor, îndreptată împotriva corupţilor, va determina anumite „molii intelectuale” - cum vor fi numite, de către un contemporan, „personalităţile” academice detractoare ale marelui critic - să-l respingă de la premiile Academiei, pe motiv ca autorul ar privi deformat societatea, ar zeflemisi-o pe nedrept. „Victimele” sunt întotdeauna alese cu discernământ. El nu ironizează, nu satirizează cu scopul de a-i amuza pe cei din jur, ci pentru îndreptarea nedreptăţilor societăţii contemporane.

Clasicul Caragiale este un mare creator de tipuri, un moralist care a ştiut să surprindă memorabil portrete - unele complexe, altele schematice, dar definitorii pentru societatea românească, văzută ca o „comedie umană” şi transpusă într-un autentic document artistic al epocii. Viziunea în care aceasta este prezentată şi varietatea tipologică impun o structură clasică, obiectivă, „un mod de a crea durabil şi esenţial”. (George Călinescu)

Personajele comediilor au un puternic caracter negativ, constituind laolaltă, dar pentru motive foarte variate şi specifice fiecăruia, ţinta satirei şi a ironiei autorului. Deşi reduse la o singură trăsătură de caracter, potrivit schemei clasice, încadrate într-o categorie tipică, personajele se impun ca prototipuri prin caracterul general al reprezentativităţii. Sunt surprinse astfel, principalele instituţii şi racile ale timpului său, (imoralitatea familiei burgheze, corupţia, arivismul social, falsul patriotism, „lanţul slăbiciunilor”, politicianismul fanfaronard, lipsa de cultură, parvenitismul, imoralitatea), divulgând contrastul dintre esenţă şi aparenţă, dintre fiinţă şi mască. Viciile sunt „îngroşate”, prezentate caricatural, folosind o întreagă gamă de mijloace literare.

Caragiale se impune prin spirit critic novator, concepe un univers comic în care personajele formează şi reprezintă o întreagă umanitate, cu sau fără consistenţă interioară. Printr-o formulă sintetică, concisă, el surprinde un mare număr de „caractere”, de tipuri umane generice.

Pompiliu Constantinescu a stabilit o tipologie completă a personajelor comice caragialiene, o mare secţiune tăiată în corpul societăţii româneşti, astfel: tipul încornoratului: Jupan Dumitrache, Zaharia Trahanache, Pampon şi Crăcănel; tipul primului amorez şi al donjuanului: Chiriac, apărătorul onoarei conjugale, Rică Venturiano, Ştefan Tipătescu şi Nae Girimea, tipul cochetei şi al adulterinei: Veta, Ziţa, Zoe, Didina Mazu, Miţa Baston, tipul politic al demagogului: Rică Venturiano, Ştefan Tipătescu, Nae Caţavencu, Tache Farfuridi, Iordache Brânzovenescu, Zaharia Trahanache şi Agamiţă Dandanache, un bâlbâit şi un mărginit mintal, simbolul pur al parvenitului şi al şantajistului, acelaşi tip în devenire: Spiridon, Chiriac, Ipingescu; tipul cetăţeanului: Jupan Dumitrache, Conu’ Leonida, Cetăţeanul turmentat, Candidatul; tipul funcţionarului sau slujbaşului servil şi umil: Ipingescu, Ghiţă, Pristanda, Tipătescu şi Brânzovenescu; tipul confidentului: Spiridon, Chiriac, Ipingescu, Efimiţa, Pristanda, Tipătescu şi Brânzovenescu; tipul raisonneur-ului: Spiridon, Pristanda; tipul servitorului: Spiridon, Safta, un chelner.

Această tipologie este relevată în cadrul comicului de moravuri, de caracter şi de situaţie sau de limbaj, unde asistăm la o manieră îngroşată, uneori caricaturală, prin care este definită esenţa personajelor.

Dacă în O scrisoare pierdută, I.L. Caragiale satiriza moravurile politice şi familiale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în schiţele apărute în volum în 1901, sub titlul Momente, cu o mare varietate tematică şi tipologică, satira va fi extinsă asupra educaţiei copiilor de „familie bună” (Vizită, Dl. Goe), asupra unor pseudoprofesori reduşi şi pedanţi (Un pedagog de şcoală nouă). Caragiale este un iubitor de fiziologii clasice, dublat de un avid observator al ridicolului.

T. Moraru subliniază prin Caragiale - acest scriitor de tip galic, cum îl numea George Călinescu - procesul de integrare completă a pamfletului în literatura română. Prin ironie, zeflemea, sarcasm şi apostrofă, Caragiale a inovat gama satirei şi a pamfletului, a inaugurat în publicistica şi literatura română un nou stil polemic - stilul caragialesc.

Excelentele sale pamflete - Caradale şi budadale, O lichea, Grămătici şi măscărici, Gâşte şi gâşte literare şi Toxin şi toxice au ca geneză revolta, după expresia autorului. În articolul 1 Mai, apărut în prima serie a „Moftului român”, declara programatic: „Şi ceea ce ţi-a fost luată drept nebunie, o faci prin sarcasm, prin satiră, prin ironie, prin moft!”

În Toxin şi toxice, în antiteză cu patrioţii de la 1848, Caragiale, indignat de trădarea idealurilor generoase ale patriei, arată portretul colectiv al liberalilor vremii. „Iată haite catilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şi de mici gheşefturi; avocatei lătrători, sămsăraşi dibaci, toate lichelele şi drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, - discuţie fără merit, avere fără muncă, pofte fără saţii - roade minunate ale unei şcoli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi toate nevoile publice pentru a ciupi pataca (...)”.

Această revoltă, această mânie care stă la baza operei lui I.L. Caragiale, se va revărsa aprig în memorabilul rechizitoriu 1907 - Din primăvară până-n toamnă, subintitulat Câteva note. Acest pamflet, cu toate fluctuaţiile ideologice, este excepţional ca act de acuzare. Moralistul devine tribun.

Invectiva dură şi epitetul violent stigmatizează veridic oligarhia vremii: „împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie „istorice” - liberal şi conservator -, bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu - această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute astăzi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aici democraţie”.

„Inocenţa” personajelor lui Caragiale nu este un produs al comicului ci unul al satirei, inocenţa ca formă a distrugerii totale, ascunzişul cel mai odios al ticăloşiei este în inocenţă, un spaţiu în care aparenţa este la adăpost de privirile esenţei. Satira şi morala nu sunt specifice comicului, ci conexe acestuia, cei mai mulţi autori comici sunt interesaţi, într-o mai mare măsură, de tehnici ale producerii râsului şi mai puţin de judecata de valoare. La fel ca şi satira, comicul configurează o altă lume care, însă, nu este o copie fidelă a celei reale ci un univers în care raporturile sociale şi relaţiile psihologice se supun exclusiv acelei lumi.

Caragiale este astfel un moralist care vede, în mofturile şi pretenţiile pe care le vehiculează presa şi literatura sfârşitului de secol XIX, fisurile şi neputinţele condiţiei umane, un moralist care utilizează „lancea lui Ahile”: cu o latură, incizează în profunzime ţesuturile cancerigene ale tarelor de caracter, iar cu cealaltă cauterizează, prin somptuozitatea limbajului şi a măiestriei sale literare, leziunile provocate.