Ohabele din Ţara Haţegului

O atenţie specială se cuvine repartizării ohabelor haţegane între cnezatele de vale. Este aproape de prisos să mai spunem că ohabele sau satele libere (villae liberae) sunt un fenomen specific doar mediului românesc, deci zonelor unde se exercitau stăpâniri de fapt cneziale. Nici o ohabă nu apare pe domenii nobiliare şi nici un sat de pe un asemenea domeniu nu este precizat ca fiind o villa libera.

Cele 15 aşezări pe care documentele le precizează a fi ohabe sau care au păstrat acest termen în numele lor de sat, se repartizează între 9 cnezate de vale: 4 în cnezatul Râului Bărbat (Barul Mic, Între Ape - Hobiţa, Ohaba Ponor, Valea Muntelui - Uric), câte două în cnezatele Râului Mare (Nucşoara, Ohaba Sibişel), Râului Alb (Şerel, Vaidei - Ohaba) şi Cernei (Arănieş, Căoi) şi doar câte una în cnezatele Densuşului (ohabă nelocalizată), Britoniei (Hobiţa-Grădişte), Streisângeorgiului (Ohaba Streiului), Sălaşurilor (Ohaba de sub Piatră) şi Silvaşului (Fărcădinul de Jos - Ohaba).

Deşi prezente în mod practic în fiecare dintre cnezatele de vale haţegane, ohabele nu respectă deci o repartizare regulată. Avem de altfel toate motivele să afirmăm că, atât în funcţie de sensul cu care a folosit societatea românească termenul ohabă, cât şi după înţelesul cu care cancelariile au folosit echivalentul de villa libera (szabadfalu), în Ţara Haţegului au existat în secolul al XIV-lea încă mai multe ohabe - villae liberae. Consemnarea în scris a calităţii de villa libera pe care o avea unul sau altul dintre sate, a avut caracter accidental, la fel după cum conservarea în numele satului a calităţii de ohabă pe care acesta a avut-o la un moment dat, s-a datorat în mare parte întâmplării. Exemplele de mai sus o dovedesc cu prisosinţă.

Deşi nu există deplin acord asupra subiectului, principalele luări de poziţie din istoriografia românească au subliniat caracterul de imunitate al instituţiei ohabelor, considerată ca evoluând de la sensul de sat scutit sau moşie scutită (de dări şi slujbe, mai puţin slujba militară), spre cel de sat sau moşie ereditară, perpetuă (de veci). Deşi ohabele sunt atestate în tot sud-vestul României, în Ţara Românească, Banat şi sudul Transilvaniei, analizele de până acum au pornit mai ales de la documentele de cancelarie ale Ţării Româneşti. Este totuşi firesc ca documentele transilvănene să reflecte un stadiu mai timpuriu al evoluţiei instituţiei, nu numai datorită anteriorităţii lor în timp, ci mai ales datorită faptului că se referă la o societate aflată în faza prestatală de organizare, intrată în contact cu o autoritate statală venită din afară.

Ohabele din Ţara Haţegului n-au fost scutite de dări sau slujbe. Dimpotrivă, obligaţiile sunt expres menţionate. Pentru cele două villae liberae Arănieş şi Căoi, beneficiarii întăririi din 1387 urmau să plătească 200 denari anual, iar pentru villa libera Nucşoara castelanul Haţegului primea la sfârşitul secolului al XIV-lea în fiecare an câte un bou de la fraţii Ioan şi Cândea, dare pe care au plătit-o şi antecesorii acestora. În general, întăririle acordate de coroană sau de autorităţile regale pentru stăpânirea ohabelor, sunt precizate a fi „de drept cnezial”, deci asemănătoare sau chiar identice celor privind toate „cnezatele” româneşti.

Se pune atunci în mod firesc întrebarea prin ce se deosebeau ohabele-liberae villae de celelalte sate româneşti stăpânite de familii cneziale fără sau cu diplomă de întărire. Nu a putut fi vorba decât de exprimarea, prin acest termen, a stăpânirii de fapt recunoscute sau acceptate datorită „întemeierii” respectivei aşezări în hotarul satului mai vechi. Este semnificativ în acest sens că nici o ohabă nu apare, în cadrul grupului de sate din care face parte, ca fiind un sat vechi şi important. În mai toate cazurile putem stabili cu certitudine contrariul. Indiferent de caracterul relativ al împărţirii aşezărilor în sate vechi şi sate noi, caracter decurgând din dinamica habitatului haţegan de dinainte de secolul al XIV-lea, ohabele ne apar ca fiind sate „de roire” din vremea definitivării acestui habitat.

În câteva aşezări, faptul este exprimat de chiar toponimul sătesc: Ohaba Ponorului a roit din satul Ponor, Ohaba Sibişel a roit din satul Sibişel (sau a roit pe valea Sibişelului), Ohaba Streiului (care se află pe valea Luncanilor) a roit din satul Strei, Hobiţa-Grădişte (sau „a Grădiştii”) a roit din satul Britonia (Grădişte) etc. Da alte sate, simpla privire a hărţii este suficientă pentru aceeaşi concluzie: Barul Mic s-ar fi putut numi foarte bine Ohaba Barului, iar Fărcădinul de Jos putea purta numele Ohaba Fărcădinului.

Dar judecând astfel lucrurile, doar întâmplarea a făcut ca Răchitova să nu se numească Ohaba Densuşului, iar Suseni să nu ia numele de Ohaba Râului de Mori. Din punctul de vedere al cancelariei sau al autorităţilor regale, aceste două din urmă sate şi alte câteva aşezări puteau fi foarte bine considerate drept liberae villae şi probabil că doar întâmplarea a făcut ca acest termen să nu fie folosit într-una din întăririle referitoare la ele.

La începuturile lor, ohabele n-au fost prin urmare sate scutite de îndatoriri şi cu atât mai puţin moşii prevăzute cu imunitate. Termenul ohabă a desemnat iniţial o aşezare sătească mai nouă, întemeiată de locuitorii satului mai vechi învecinat, eventual doar transformarea în aşezări stabile şi între anumite limite de sine stătătoare, a unor vetre de sat secundare, folosite anterior sezonier sau ocazional.

Înţelesul termenului a avut desigur şi o latură juridică, exprimată de corespondentul villa libera - szabadfalu, dar nici acesta n-a fost echivalent cu liber de îndatoriri, ci mai degrabă cu liber de a fi stăpânit de „întemeietori”, întemeierea de sat, reală sau fictivă, ducea la apariţia unei noi unităţi impozabile şi din acest fapt decurgea dreptul de stăpânire recunoscut „întemeietorului de sat”, precum şi - poate - scutirea lui de îndatoriri o anumită perioadă de timp de după actul „întemeierii satului”. Această din urmă măsură fiscală, obişnuită în epoci mai noi în legătură cu politica de valorificare a unor regiuni mai slab locuite, pare totuşi a nu fi fost aplicată în cazul ohabelor din Ţara Haţegului, după cum ne încredinţează informaţiile despre Arănieş, Căoi şi Nucşoara.

Tendinţa de a sublinia calitatea de ohabă a unui sat, tendinţă ce a avut drept urmare numărul important de sate cu acest nume din Ţara Haţegului, s-a datorat drepturilor patrimonial-juridice care decurgeau din respectiva calitate, iar nu eventualelor scutiri. Aceste drepturi s-au întemeiat pe normele lui „jus valachicum”, deoarece ohabe au existat în Ţara Haţegului şi înainte ca ţinutul să devină un „domeniu regal” şi să înceapă aplicarea aici a normelor juridice ale regatului. O dovadă în acest sens o constituie şi prezenţa ohabelor în afara teritoriilor româneşti ajunse sub autoritatea coroanei maghiare.

Regatul a acceptat şi preluat această instituţie a dreptului românesc, folosind termenul villa libera pentru ohabele pe care le-a găsit în Ţara Haţegului în vremea instalării autorităţii sale în regiune sau care au fost „întemeiate” după acest moment. Acesta fiind înţelesul originar al termenului, bineînţeles că o dată cu evoluţia raporturilor dintre feudalitatea românească şi autorităţile regatului, sau cu transformarea unor cnezi din teritoriile româneşti extracarpatice în boieri ai domniei, ohaba a evoluat şi ea ca sens devenind echivalentă cu moşie ereditară, moşie scutită d e dări sau domeniu imunitar.