Ofensiva din Transilvania (august-septembrie 1916)

Proiectul de operaţiune în vederea unui război contra Puterilor Centrale şi a Bulgariei. România aliată cu Quadrupla înţelegere, cunoscut sub forma Ipoteza „Z”, detalia concepţia politico-strategică a statului român în vederea intrării în război. Pus de acord cu aliaţii, planul de campanie reflecta situaţia geostrategică a României, prinsă între cele două mari coaliţii de forţe.

Documentul stipula că armata va duce acţiuni pe două fronturi, în Transilvania şi în Dobrogea, ceea ce crea din start un mare handicap. Pe frontul transilvan, cel principal, determinat de obiectivul politic, au fost dislocate trei din cele patru armate create la mobilizare - de Nord, 2 şi 1. Totalul forţelor care operau aici se ridica la 12 divizii de infanterie, o divizie de cavalerie, trei brigăzi de cavalerie, două brigăzi mixte, ce însumau 235 batalioane, 58 escadroane, 215 baterii, efectivul ridicându-se la 362.700 de oameni. Tot pe frontul de nord intervenea şi rezerva general-strategică, formată din Corpul 5 armată, cu 26 de batalioane, două escadroane, 30 de baterii dintre care zece grele.

Pe frontul transilvan au fost concentrate 65% din efective, iar pe cel de sud, 25%, iar în rezerva general-strategică, 10%. Având în vedere priorităţile strategice, repartiţia forţelor era corespunzătoare. Misiunea celor trei armate care operau pe sectorul nord-vestic şi nordic era de a dezvolta ofensiva în Transilvania şi Banat, de a da bătălia generală în zona Ciucea (nord) şi Caransebeş (sud), de a debuşa, prin cele două „porţi”, Someşului şi Mureşului, în câmpia Tisei, a ocupa Budapesta, obiectiv ce urma a fi atins în a 29-a zi de la decretarea mobilizării şi declanşarea ostilităţilor.

Ofensiva celor trei armate comporta trei etape. În prima se depăşea bariera muntoasă a Carpaţilor Orientali şi Meridionali şi se atingea cursul Mureşului, în acest mod se scurta linia frontului cu aproximativ 500 km, trupele române putând beneficia, în cazul unei reacţii ofensive a inamicului, de un aliniament puternic de apărare. În a doua, Armata de Nord şi Armata 2 continuau ofensiva spre nord-vest pentru a ajunge în zona Munţilor Apuseni. Corpul 5 armată, din rezerva general-strategică, urma să acţioneze către zona Oradea-Bekescsaba, pentru a lovi din flanc şi spate gruparea adversă, ce ar fi acţionat în zona Debreţin. În acelaşi timp, Armata 1 dezvolta ofensiva, fie în Banat, fie şi-ar fi conjugat acţiunile cu forţele aliate ce ar fi trecut la ofensivă de pe frontul de la Salonic.

Pregătind planul de campanie, Marele Cartier General s-a confruntat cu o problemă deosebită - trecerea (forţarea) munţilor. Pentru rezolvarea ei s-a recurs la o soluţie inedită - formarea a 17 grupuri de acoperire care să debuşeze la vest şi nord de munţi, în prima i de mobilizare. În acest fel, trecătorile montane ar fi fost de la început în mâinile armatei române, ceea ce ar fi facilitat concentrarea forţelor şi mijloacelor. Aceste grupuri erau conduse în primele zile direct de către Marele Cartier General, ele intrând în componenţa armatelor după mobilizarea acestor comandamente.

Pe frontul Armatei de Nord au fost constituite şase grupuri (37 de batalioane, 25 de baterii, efectivul fiind de 44.500 de oameni), la Armata 2, opt grupuri (44 de batalioane, 30 de baterii, efectiv - 49.500 de luptători), iar la Armata 1, trei grupuri (37 de batalioane, 25 de baterii, efectiv - 44 500). În total, pe frontul de nord şi nord-vest au fost destinate acoperirii 119 batalioane şi 77 de baterii, cu un efectiv de 135.000 de oameni. Acestea au fost, în esenţă, prevederile planului de campanie în privinţa frontului transilvan. El rezolva de o manieră satisfăcătoare problemele strategice, dar prezenta o serie de neajunsuri, care îşi vor pune amprenta asupra acţiunilor din primele zile ale campaniei. Un prim neajuns a fost lipsa de coerenţă a manevrei strategice care, prin misiunile stabilite celor trei armate, a dus la împrăştierea forţelor şi mijloacelor. A rezultat o împingere a inamicului, deşi configuraţia geografică şi dispozitivul inamicului ar fi impus executarea a două lovituri concentrice la extremităţile arcului de cerc format de Munţii Carpaţi. S-ar fi realizat o manevră strategică dublu învăluitoare, care ar avut mult mai mult succes.

De asemenea, comandamentele de armată trebuiau să fie create înainte de declanşarea mobilizării pentru a putea conduce această operaţie precum şi acţiunile grupurilor de acoperire. Aceste sarcini au revenit Marelui Stat Major (Marelui Cartier General), care a fost sufocat cu o multitudine de probleme. În momentul în care armatele au preluat controlul asupra propriilor trupe, ele au fost puse într-o situaţie specifică. Grupurile de acoperire, circa o treime din forţe, se găseau peste munţi, iar cea mai mare parte a marilor unităţi era dislocată pe teritoriul Vechiului Regat, unde executaseră mobilizarea. Prin urmare, armatele trebuiau să conducă acţiunile trupelor de acoperire şi să transfere la nord şi vest de munţi forţele şi mijloacele mobilizate. La aceasta s-a adăugat faptul că grupurile de acoperire, datorită condiţiilor în care s-a făcut mobilizarea, au rămas, câteva zile, fără sprijinul forţelor principale, aflate în curs de mobilizare, la sud şi est de munţi.

În noaptea de 14/15 august 1916, cele 17 grupuri de acoperire au trecut frontiera, pătrunzând în Transilvania şi realizând, în scurt timp, capete de pod la vest şi nord de munţi. A urmat, apoi, o ofensivă generalizată a trupelor române, fiecare armată încercând să-şi îndeplinească misiunile primite. Armata de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan, într-o primă etapă, desfăşurată între 15/28 august şi 20 august / 2 septembrie 1916, şi-a atins obiectivele, iar în zona Oituz a depăşit cu 10 km aliniamentul, ceea ce a creat premise favorabile pentru o pătrundere multidirecţională în depresiunile Gurghiului, Ciucului şi Bârsei. În etapa a doua (21 august / 3 septembrie - 28 august / 10 septembrie 1916), marile unităţi ale armatei şi-au asigurat controlul asupra văilor superioare ale Oltului şi Mureşului. Cele mai importante acţiuni s-au desfăşurat la flancurile dispozitivului, fiind ocupate între altele Miercurea Ciuc şi Topliţa.

După o pauză operativă, intervenită la sfârşitul celei de-a doua etape, luptele au fost reluate la 29 august / 11 septembrie 1916 şi în următoarele două zile marile unităţi au realizat noi pătrunderi spre vest. Având în vedere faptul că Armata 2 a angajat bătălia de la Olt, Armata de Nord a primit misiunea să continue acţiunile ofensive la flancul său stâng pentru a fixa cât mai multe forţe ale adversarului. La 18 septembrie / 1 octombrie 1916, acţiunile ofensive ale Armatei de Nord au încetat datorită situaţiei de pe frontul de sud şi de la Armata 1, Armata 2, comandată de generalul Alexandru Averescu (până la 26 august / 8 septembrie 1916) şi apoi de generalul Grigore Crăiniceanu, s-a găsit în mijlocul dispozitivului, între valea Oituzului şi valea Argeşului, având un rol de pivot. Importanţa ei deosebită era dată de faptul că, pe o întindere relativ mică, se găseau cele mai multe dintre trecători - Bran, Predeal, Bratocea, Buzău etc. care conduceau direct din capitala ţării în Transilvania şi invers.

Desfăşurarea acţiunilor ofensive a comportat tot trei etape ca şi la Armata de Nord. În prima dintre ele (15/28 august - 20 august / 2 septembrie 1916), marile unităţi şi-au concentrat forţele principale în Ţara Bârsei, fiind eliberat Braşovul, important nod de comunicaţii. Ulterior, începând cu 21 august / 3 septembrie şi până la 28 august / 10 septembrie 1916, s-a dezvoltat ofensiva în sectorul central, dar înfrângerea de la Turtucaia a determinat ca Marele Cartier General să oprească acţiunea. O parte din forţe a fost scoasă de pe front şi trecută în compunerea Comandamentului armatelor de sud. La 29 septembrie / 11 septembrie 1916, Marele Cartier General a dispus ca Armata 2 să treacă la ofensivă cu scopul de a pune stăpânire pe valea Oltului şi a Homorodului şi de a ajunge în Podişul Târnavelor. O asemenea decizie a fost motivată de dorinţa de a scurta frontul celor trei armate ce acţionau în Transilvania.

Ofensiva a început la 1/14 septembrie 1916, marile unităţi reuşind, în următoarele zile, să forţeze Oltul şi să cucerească teritoriul dintre Olt şi Homorod. Efortul s-a concentrat la flancul stâng pentru a se realiza legătura cu Armata 1 care înainta pe valea Oltului spre Sibiu. În dimineaţa zilei de 7/20 septembrie 1916, joncţiunea a fost stabilită, temporar, în zona localităţii Avrig. Începând cu ziua de 6/19 septembrie 1916, situaţia a devenit critică datorită faptului că inamicul a concentrat la nord de Olt noi forţe (Divizia 71 infanterie austro-ungară, Divizia 1 cavalerie austro-ungară), iar din dispozitiv fuseseră scoase diviziile 2, 21 şi 22 infanterie. În aceste condiţii, la 7/20 septembrie 1916 marile unităţi ale armatei au primit ordin să treacă la apărare, consolidând aliniamentul atins, respectiv Odorheiul Secuiesc (unde s-a realizat legătura cu Armata de Nord), Paloş, Dăişoara, Ticuşu Nou, Săsăuş, Cârţişoara, Avrig).

Armata 1, comandată de generalul Ioan Culcer, avea situaţia cea mai grea deoarece era despărţită de vecinul de la dreapta, Armata 2, de Munţii Făgăraş, iar marile unităţi din compunere erau izolate unele de altele prin masive muntoase. Prin urmare, Armata 1 şi-a format trei grupuri (Cerna, Jiu, şi Olt), care au acţionat separat, manevra de pe o direcţie pe alta fiind foarte dificilă. Al patrulea grup era dispus de la Vârciorova până la gura Oltului, cu misiunea de a supraveghea malul bulgăresc. La flancul stâng al dispozitivului, a fost constituit „Grupul Cerna” (Divizia I infanterie, comandată de generalul Ion Dragalina) care a reuşit, după confruntări dârze, să cucerească muntele Alion, cheia dispozitivului inamic, şi să ocupe Orşova (22 august / 4 septembrie 1916). Până la sfârşitul lunii septembrie, luptele în acest sector au stagnat.

Cu totul alta a fost situaţia în sectorul Jiu, unde a acţionat Divizia 11 infanterie, comandată de generalul Muică. În primele zile, unităţile diviziei au ocupat Depresiunea Petroşani, inclusiv oraşul, şi au luat în stăpânire pasul Merişor. Ulterior, trupe din Divizia 187 prusiana, adusă de pe frontul de la Verdun şi ale Corpului alpin au trecut la contraofensivă, reuşind, la 7/20 septembrie, să reocupe oraşul Petroşani. Cu forţe aduse din alte sectoare, Divizia II infanterie a reluat ofensiva şi a ocupat, pentru a doua oară, localitatea Petroşani. Nici de această dată trupele române nu au putut rezista, inamicul, concentrând Brigada 2 alpină austroungară, adusă de pe frontul de la Isonzo, trecând iarăşi la atac. La 20 septembrie / 3 octombrie 1916, unităţile Diviziei 11 infanterie s-au retras pe vechea frontieră.

Ample confruntări s-au dat şi pe valea Oltului, unde „Grupul Olt-Lotru” a reuşit să atingă, la 18/31 august 1916, aliniamentul Racoviţa, Bradu, nord Veştem, Cisnădie. În faţa înaintării trupelor române, inamicul a evacuat Sibiul, dar generalul Culcer, comandantul Armatei 1 şi Marele Cartier General au ezitat să ocupe acest mare oraş, existând teama ca dispozitivul propriu să nu fie întors, adversarul având sub control linia ferată de pe valea Mureşului. Ofensiva peste Carpaţi, pentru eliberarea Transilvaniei a durat circa o lună de zile, timp în care cele trei armate române au realizat pătrunderi variabile în dispozitivul inamic. Armata de Nord a înaintat pe o adâncime ce a variat de la 50 km, la flancul drept şi 100 km la flancul stâng. Armata 2 a pătruns circa 120 km la dreapta, 70 km la centru şi 90 km la flancul stâng. Armata 1 a avut, în cele trei sectoare, pătrunderi variabile, 10 km la Cerna, 3 km la Jiu, 25 km pe valea Oltului. Cu toate acestea, misiunile nu au fost îndeplinite, armatele nereuşind să formeze un front continuu şi să ajungă la râul Mureş, prima etapă, fixată prin planul de campanie.

Pe lângă faptul că armatele s-au constituit la câteva zile după declanşarea ofensivei, iar conducerea asigurată de ele nu a fost la nivelul aşteptat, înfrângerea de la Turtucaia a influenţat de o manieră decisivă amploarea şi ritmul acţiunilor la vest şi nord de munţi. De asemenea, şi-a pus amprenta, în mod negativ, şi neîndeplinirea de către aliaţi a angajamentelor asumate la începutul războiului. Grupul expediţionar de la Salonic nu a declanşat ofensiva preconizată, iar armata rusă din Bucovina a rămas, la rândul ei, inactivă. Aşa se explică de ce Armata de Nord a fost obligată, pentru a nu-şi descoperi flancul drept, să înainteze mai mult la aripa sa stângă. Începută pe aripile unui mare entuziasm, ofensiva peste Carpaţi pentru eliberarea Transilvaniei, după succesele impresionante din primele clipe, s-a desfăşurat cu mare greutate, mijloacele insuficiente, erorile proprii şi rezistenţa peste aşteptări ale inamicului determinând o nouă fizionomie a conflictului.

Check Also

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916)

Bătălia de pe Somme (1 iulie – 13 noiembrie 1916) este o ofensivă aliată din …

Bătălia de pe Nil (1 august 1798)

Bătălia de pe Nil (1 august 1798) este o bătălie între flotele britanice conduse de …

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.)

Bătălia de la Zama (202 î.Hr.) este un confruntare în care romanii conduşi de Scipio …

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863)

Bătălia de la Wilderness (30 aprilie – 6 mai 1863) este o bătălie din Războiul …

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815)

Bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815) este o înfrângerea definitivă a lui Napoleon şi …