Octav Botez

Octav Botez (15 mai 1884, Iaşi - 25 septembrie 1943, Iaşi) - critic literar. Este fiul Smarandei, fiică a căminarului Nastasachi Mihail, şi al generalului Panait Botez. Fratele său mai mare, Eugeniu, se va numi, ca scriitor, Jean Bart.

Botez învaţă la Iaşi, după clasele primare fiind înscris, în 1894, la Liceul Naţional. Din 1901 urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, în 1906 dobândind licenţa în filosofie. Îşi trece, în 1909, examenul de capacitate, dar încă din 1908 era profesor de limba română la Şcoala Normală „Vasile Lupu”. De aici, se transferă la liceul bârlădean „Gheorghe Roşca Codreanu” (1909-1910), unde predă franceza, revenind la Iaşi, mai întâi la Liceul Militar (1910-1911), apoi la Liceul Naţional (1912-1927).

Între 1912 şi 1915 îşi continuă studiile la Berlin, Geneva şi Grenoble. În 1925, îşi ia doctoratul în filosofie cu o teză despre A.D. Xenopol, obţinând docenţa cinci ani mai târziu. Conferenţiar suplinitor, din 1927, la Catedra de critică şi estetică literară a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, titularizat în 1931, suplineşte din 1930 - Garabet Ibrăileanu fiind din ce în ce mai bolnav - şi Catedra de istorie a literaturii române moderne; în 1937 devine profesor plin. Suferind de o afecţiune cardiacă, în ultimii ani trăia mai mult retras.

Spirit lucid până la scepticism, inhibat din exces de reflexivitate, cititor insaţiabil, bonomul acesta era modestia însăşi. Interlocutor agreabil, surâzător, nu făcea caz niciodată de cunoştinţele lui în felurite domenii (filosofie, estetică, sociologie, psihologie, economie, politică). Amplul studiu Alexandru Xenopol, teoretician şi filosof al istoriei (1928) dezvăluie, în persoana lui Botez, un exeget cu apetenţă pentru noţiunile abstracte, sagacitatea comentariului fiind susţinută de o cumpănită orientare în mişcarea de idei a vremii. Că avea o certă disponibilitate pentru argumentaţia în plan teoretic se observă atât într-o seamă de recenzii, cât şi în cursurile universitare.

Prelegerile lui tratează despre obiectul şi metoda esteticii literare, evoluţia ideilor estetice şi a criticii din Antichitate până în secolul al XVIII-lea, critica şi estetica literară în Germania, Anglia şi Italia etc. Disociind în maniera lui Ibrăileanu, afirmă că opera de creaţie are mai mulţi sorţi decât opera de analiză. Unui critic îi cere să aibă acea „intuiţie sintetică” prin care să se transpună, oarecum în felul unui poet, în inima textului pe care vrea să-l tâlcuiască.

Dacă, sub anumite aspecte, Botez, adept şi el al ideologiei poporaniste, calcă pe urmele lui Ibrăileanu, în câteva privinţe se deosebeşte de maestrul său. Acordă, astfel, o atenţie mai mare scriitorilor de tranziţie, zăboveşte asupra realizării artistice a unei scrieri, se dovedeşte, deşi cu zone de opacitate, mai receptiv faţă de poezia nouă; în delimitarea unor epoci de dezvoltare a literaturii noastre, recurge nu la criteriul personalităţilor scriitoriceşti, ci la acela al apariţiei revistelor importante („Dacia literară”, „Convorbiri literare”, „Viaţa românească”).

În studiul polemic În jurul teoriei genurilor literare (1930), combătând pe Benedetto Croce şi pe Friedrich Gundolf, care contestă existenţa obiectivă a genurilor literare, criticul nu le consideră deloc a fi o construcţie arbitrară. Un flexibil, pertinent exerciţiu comparatist îl constituie lucrarea Naturalismul în opera lui Delavrancea (1936). Studiul Titu Maiorescu şi locul lui în cultura românească (1940) este colorat cu amintiri personale. Iscălind câteodată O.B. sau, foarte rar, P. Octavian, Botez colaborează la „Arhiva”, unde în 1904, a şi debutat, „Însemnări ieşene”, „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, „Gândirea”, „Lumea”, „Adevărul literar şi artistic”, „Adevărul”, „Manifest”, „România literară” şi „Cuget moldovenesc”.

La „Viaţa românească”, unde a fost membru fondator, semnează din când în când, între 1906 şi 1937, cronica literară şi cronica teatrală, dar competenţa lui e vădită şi în cronica filosofică, în cronica ideilor, de asemenea, în cronica politică. Şi-a strâns o parte din însemnările critice în volumul Pe marginea cărţilor (1923). Postum, i-a mai apărut o carte, Figuri şi note istorico-literare (1944).

Nici pedant, nici amator de frivolităţi impresioniste, Botez trezeşte încredere prin moralitatea gestului său critic, dar, nu mai puţin, prin calma, discreta lui comprehensiune. Clar şi sistematic, cu un bun-simţ ce asigură moderaţia evaluărilor, criticul nu e o natură divagante. Sobrietatea, care divulgă poate la el un minus al fanteziei, dictează fidelitatea lecturii. Ceea ce urmăreşte, operând cu instrumente de precizie, este să reconstituie „îndărătul operei” fizionomia autorului şi atitudinea lui în faţa vieţii.

Îl interesează mai degrabă să lămurească (şi să se transpună în) inferioritatea acestui scriitor decât să cântărească şi să proclame valoarea unui text. Îşi exersează deci perspicacitatea pentru a surprinde „substratul sufletesc şi etic” al unor scrieri, ceea ce îl face reticent faţă de estetica aşa-zicând decadentă. Descriptiv prin formaţie didactică, cu exagerată grijă pentru conexiuni, raportează mai totdeauna o creaţie sau alta la contextul (social, naţional) în care ele au fost zămislite. Povesteşte tacticos subiectul, apoi ia la rând personajele, oprindu-se la cele „verosimile” şi portretizându-le analitic, în fine califică scurt şi îndeobşte neconcesiv eficienţa mijloacelor de expresie.

Cu tot ataşamentul faţă de valorile tradiţionale, Botez acceptă şi „poezia pură”, dar numai în măsura în care iradiază o „misterioasă putere de incantaţie”. Dintr-o slăbiciune de „vieţist”, supralicitează versurile lui George Topârceanu, ale Otiliei Cazimir şi ale Luciei Mantu, precum şi proza lui I.I. Mironescu; doar răsfăţatului Ionel Teodoreanu îi reproşează „imagismul preţios”. Nu gustă „rodomontadele” lui Ion Minulescu şi nici „poemele cu îngeri” ale lui Vasile Voiculescu sau „dadaismul autohton” al jocurilor poeticeşti ale lui Ion Barbu.

Se lasă însă câştigat de forţa eruptivă a poeziilor lui Octavian Goga şi de poemele, de un serafism tulburător sau de o titanică vigoare, ale lui Tudor Arghezi. Având antene mai bune pentru poezia prozei, îl încântă, la Mihail Sadoveanu, lirismul „înalt şi grandios” şi îi pronostichează, în 1905, un destin de romancier istoric. Un studiu mustind de sugestii, presărat cu sintagme care au făcut carieră, este acela consacrat lui Calistrat Hogaş.

Despre romanul Ion al lui Liviu Rebreanu, tot aşa, emite opinii bine gândite. La Ion Agârbiceanu relevă suflul de idealism etic. Epicul Hortensiei Papadat-Bengescu îl consideră a fi, în ciuda acuităţii privirii auctoriale, minat de psihologia falsă, efect al unei viziuni intens subiective. Un „suflu tragic de mister şi sombră pasiune” îl frapează în proza febrilă a lui Gib I. Mihăescu. Ironizat de Eugen Lovinescu, Botez îl execută la rându-i pe criticul „amorezat de esteticul pur” în ipostaza lui de romancier. Aidoma lui Sainte-Beuve, el obişnuieşte să plaseze un autor, la care caută, ce-i drept, să detecteze „nota personală”, într-o „familie de spirite”.

Câteva articole (despre Barbu Ştefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Victor Eftimiu) au ascuţişuri ironice. Momente de evocare colorează uneori discursul analitic, criticul având o înzestrare de memorialist. Cu mtinse, aprofundate lecturi din literatura străină, se simte în largul lui printre scriitorii de expresie franceză: critici (Hippolyte Taine, Emile Faguet, dar şi Anatole France), poeţi (Albert de Vigny, Gerard de Nerval, Paul Claudel, Maurice Maeterlinck, Emile Verhaeren), prozatori (Romain Rolland, Marcel Proust, Andre Gide etc.) şi moralişti (Joseph Joubert). Dramaturgia lui Henrik Ibsen îi incită, şi ea, nervul hermeneutic. Cu ţinuta-i integră, care îi face scrisul cu atât mai creditabil, Botez s-a impus de la un an la altul ca un critic adevărat - nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât.

Opera literară

  • Pe marginea cărţilor, Iaşi, 1923;
  • Alexandru Xenopol, gânditor, Iaşi, 1925;
  • Alexandru Xenopol, teoretician şi filosof al istoriei, Bucureşti, 1928;
  • În jurul teoriei genurilor literare, Iaşi, 1930;
  • Naturalismul în opera lui Delavrancea, Bucureşti, 1936;
  • Titu Maiorescu şi locul lui în cultura românească, Iaşi, 1940;
  • Figuri şi note istorico-literare, Bucureşti, 1944;
  • Scrieri, ediţie îngrijită de Ilie Dan, prefaţă de Zaharia Sângeorzan, Iaşi, 1977.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …