O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

Povestire pe acte şi scene, cu precizarea momentelor subiectului

I.L. Caragiale, dramaturg şi prozator, a fost un observator lucid şi ironic al societăţii româneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, un excepţional creator de oameni şi de viaţă. Comediile sale - O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea - ilustrează un spirit de observaţie necruţător pentru cunoaşterea firii umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostură, ridicol şi prostie.

Caragiale se dovedeşte acelaşi artist desăvârşit în crearea de caractere şi situaţii surprinzătoare pe care le creează în Momente şi schiţe. El foloseşte cu măiestrie satira şi sarcasmul, pentru a ilustra moravurile societăţii româneşti şi a contura personaje dominate de o tară (defect) morală reprezentativă pentru tipul şi caracterul uman. Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face „concurenţă stării civile”, întrucât Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura română.

Principalul mijloc de construire a personajelor este comicul, foarte variat ca manifestare, între care se pot enumera: comicul de situaţie, comicul de caracter, comicul de limbaj, comicul de moravuri, comicul de intenţie, comicul de nume etc. Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice: „ridendo castigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”).

Comedia O scrisoare pierdută s-a jucat cu un succes răsunător pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, la data de 13 noiembrie 1884.

Tema

O scrisoare pierdută este o comedie realistă de moravuri politice, ilustrând dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi. Pe fondul agitaţiei oamenilor politici aflaţi în campanie electorală, se nasc conflicte între reprezentanţii opoziţiei - Caţavencu şi grupul de „intelectuali independenţi” - şi membrii partidului de guvernământ - Ştefan Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu.

Locul şi timpul acţiunii

Locul acţiunii este capitala unui judeţ de munte, iar timpul în care se petrec întâmplările este plasat la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Structura comediei

Piesa este structurată în patru acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din mai multe scene. Personajele piesei, numite de către autor „persoane”, sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care îl are fiecare în cadrul acţiunii. Locul şi timpul derulării acţiunii sunt specificate de autor: „în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”.

Expoziţiunea

Actul I

Scenografia (decorul) indică o anticameră în casa prefectului Ştefan Tipătescu, spaţiu în care se va petrece acţiunea actului I.

Scena I

Scena I îi prezintă pe Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului şi pe Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, care citeşte cu glas tare un articol din ziarul „Răcnetul Carpaţilor”, în care este acuzat guvernul că a lăsat unul dintre cele mai frumoase judeţe ale ţării în „ghearele unui vampir!...”. Umil, Ghiţă imită indignarea prefectului printr-un tic verbal, „curat”, pe care-l alătură comentariilor acestuia: „curat caraghioz”, „curat mişel”, culminând cu o contradicţie în termeni, „curat murdar”.

I.L. Caragiale

Poliţaiul îi relatează apoi prefectului despre misiunea pe care o avusese în noaptea precedentă şi anume aceea de a afla ce discutau inamicii politici, trăgând cu urechea la ferestrele casei lui Nae Caţavencu. Cu acest prilej, Ghiţă scoate în evidenţă dificila profesie de poliţai, care „n-are şi el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creştinul...”. Cu o familie numeroasă - „nouă copii” - şi un venit mic - „famelie mare, renumeraţie mică, după buget” -, Ghiţă încearcă să explice precara situaţie financiară în care se află, deoarece statul este indiferent la greutăţile oamenilor: „Statul n-are idee de ce face omul acasă, ne cere numai datoria”.

Tipătescu îi reproşează cu simpatie afacerea pe care Pristanda o făcuse cu steagurile pe care le cumpărase pentru pavoazarea oraşului, în cinstea apropiatelor alegeri. Ghiţă îşi însuşise o sumă importantă, deoarece nu achiziţionase întreaga cantitate. Ca să se dezvinovăţească, poliţaiul începe să numere cele 44 de steaguri pe care susţine că le arborase pe clădirile importante din oraş, dar nu îi ies la socoteală decât 14-15. El adună greşit şi numără de mai multe ori aceleaşi steaguri; „Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci...”, fiind silit să recunoască în final că „a tras frumuşel condeiul”.

Intriga

Revenind la misiunea lui Ghiţă de a spiona adversarii politici, el povesteşte prefectului că în casa lui Nae Caţavencu se adunaseră membrii partidului independent, aflat în opoziţie, din care făceau parte intelectualii, „dăscălimea” oraşului, între care Ionescu, Popescu, popa Pripici, „toată gaşca-n păr”. Ceea ce află Pristanda va deveni un fapt hotărâtor pentru subiectul piesei, deoarece el îl auzise pe Caţavencu spunându-le celorlalţi că se află în posesia unui document foarte important şi „scoate o scrisorică din portofel”.

Din această cauză, susţinea Caţavencu, vor vota pentru el în alegerile apropiate toţi cei aflaţi acum la putere. Dar poliţaiul nu putuse afla despre ce fel de document era vorba, deoarece popa Pripici aruncase chibritul aprins pe fereastra sub care stătea Ghiţă şi-l nimerise drept în ochi. Tipătescu se întreabă despre ce fel de scrisoare vorbea Caţavencu, dar nu se îngrijorează, ci se pregăteşte să se ducă la Zaharia Trahanache, unde era aşteptat, ca de obicei, la dejun.

Scena II

Scena II îl surprinde pe Ghiţă Pristanda singur, meditând la statutul de poliţai aflat în slujba celor de la putere. El o citează pe nevasta sa, care îl sfătuia asupra tacticii pe care s-o aplice în relaţia cu şefii: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând...”.

Desfăşurarea acţiunii

Scena III

Intră în scenă Zaharia Trahanache agitat şi, ignorând prezenţa lui Ghiţă, vorbeşte tare, comentând societatea coruptă şi meschină, în care domină „enteresul şi iar enteresul...”. La rândul lui, citează dintr-o scrisoare a fiului său, student la Bucureşti, care avea aceeaşi părere: „unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!”.

Atitudinea enervată lui Trahanache este urmarea faptului că fusese chemat de Nae Caţavencu pentru a vedea o scrisoare de amor a prefectului către Joiţica, soţia lui. Singura grijă a lui nenea Zaharia este ca nu cumva să afle Zbe, care însă venise şi ea acasă la Tipătescu, fără să fie văzută de nimeni şi-l cheamă discret pe Pristanda, care iese pe furiş.

Scena IV

Discuţia dintre Trahanache şi Tipătescu privitoare la scrisoarea de amor pe care o avea Caţavencu îl face pe prefect să se teamă că va fi dezvăluită relaţia amoroasă dintre el şi Zoe Trahanache. Comicul de situaţie al acestei scene este monumental, deoarece Trahanache este cel care îl consolează pe Tipătescu, susţinând că scrisoarea este o plastografie (un fals) ordinară, deşi, amplifică el spaima prefectului, scrisul seamănă atât de bine, încât „să zici şi tu că e a ta, dar să juri, nu altceva, să juri!”.

Trahanache îi redă, din memorie, textul scrisorii, adăugând şi explicaţiile împrejurărilor concrete, precise ale întâlnirii amoroase dintre cei doi. Deoarece Zaharia refuzase să creadă că scrisoarea este reală, Nae Caţavencu îl ameninţase că o va publica în ziarul „Răcnetul Carpaţilor”, al cărui proprietar era şi va afişa originalul „ca s-o vază oricine-o pofti”.

Tipătescu este „turbat” de mânie, spre dezamăgirea lui Trahanache, care crede că acesta „n-are cumpăt” şi care, ieşind din scenă, afirmă că în societatea imorală în care trăiesc ei trebuie „să ai şi puţintică diplomaţie!”.

Scena V

Intră Zoe, care se lamentează cu disperare, deoarece auzise discuţia din camera alăturată şi este, la rândul ei, foarte înspăimântată de consecinţele publicării scrisorii de către Caţavencu, chiar dacă bărbatul ei nu crede că e adevărată. Ea îi mărturiseşte lui Tipătescu faptul că pierduse scrisoarea în seara întâlnirii, atunci când plecase de la el. Zoe fusese şi ea chemată la redacţia ziarului şi Caţavencu îi promisese că îi va înapoia scrisoarea, dacă îi va asigura alegerea în funcţia de deputat. De aceea femeia îl trimisese pe Pristanda să cumpere cu orice preţ scrisoarea de la Nae Caţavencu.

Scena VI

Brânzovenescu şi Farfuridi sunt doi membri marcanţi ai partidului de guvernământ şi îi bănuiesc pe fruntaşii partidului de trădare, fiind de altfel de acord cu această atitudine, dar să participe şi ei: „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!...”. Cei doi îi reproşează lui Tipătescu faptul că este ceva necurat în vizitele pe care Trahanache, Zoe şi Ghiţă le fac de azi dimineaţă inamicului lor politic, Nae Caţavencu. Îi arată apoi prefectului un fluturaş tipărit prin care se anunţa ca sigură alegerea lui Caţavencu în funcţia de deputat care va reprezenta judeţul în Parlament.

Scena VII

În scenă se află Tipătescu şi Zoe, apoi intră Cetăţeanul turmentat care, sughiţând, le spune că este alegător, că-l cunoaşte „conul Zaharia de la 11 fevruarie” (la 11 februarie 1866 a avut loc înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza) şi a venit să întrebe: „eu alegător... eu... (sughite) apropitar (proprietar de bunuri, cu drept de vot), eu pentru cine votez?”.

Cetăţeanul îi uimeşte pe cei doi atunci când mărturiseşte că a găsit o scrisoare, pe care o citise din curiozitate, dar fusese surprins de „d. Nae”, care recunoscuse scrisul prefectului. Caţavencu îl invitase apoi „la o ţuică” şi cetăţeanul se îmbătase, pentru că „dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere”, până când adormise. Constată acum, amuzat, că Nae Caţavencu îi furase scrisoarea.

Scenele VIII-IX

Vine Pristanda, care reuşeşte să-l scoată afară pe cetăţeanul obsedat de întrebarea „eu pentru cine votez?” şi spune că Nae Caţavencu ceruse în schimbul scrisorii ori „o mie de poli” ori mandatul de deputat. Trahanache intră triumfător în scenă şi anunţă pe Tipătescu şi pe Zoe că l-a prins pe Nae Caţavencu „cu alta mai boacănă”, adică descoperise un fals în actele fundaţiei, prin care acesta îşi însuşise ilegal banii societăţii. Trahanache exclamă încântat, „Ce plastograf!”, iar Ghiţă îi dă dreptate automat, „curat plastograf”.

Actul II

Acţiunea se desfăşoară în acelaşi salon din casa lui Ştefan Tipătescu.

Scena I

Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu cercetează listele electorale şi calculează voturile pe care le vor obţine în apropiatele alegeri. Ei însemnează numele fiecărui alegător în parte cu o anumită culoare: roşu pentru cei care votează cu partidul lor, iar albastru pentru ceilalţi, ştiind toate detaliile privitoare la averea acestora. Pentru simpatizanţi, ei iau în considerare „dreptul la vot”, chiar dacă aceştia nu mai au aceleaşi posesiuni şi ar trebui şterşi de pe listele de alegători.

Farfuridi recurge chiar la şantaj pentru electorii care au procese pe rol, deoarece - în calitate de avocat - el poate aranja câştigarea sau pierderea procesului, punând condiţia ca aceştia să voteze cu partidul lor. Ticul verbal al lui Trananache, „ai puţintică răbdare” exprimă reacţia acestuia în orice situaţie, inclusiv la acuzaţia lui Farfuridi, aceea că trădează „interesele partidului”.

Trahanache le ţine un discurs moralizator despre „stâlpii puterii”, despre disciplina de partid, deoarece cu toţii trebuie să fie conştienţi că „de la partidul întreg atârnă binele ţării şi de la binele ţării atârnă binele nostru...”. De aceea, datoria lor este să voteze acel candidat „pe care-l pune pe tapet partidul întreg...” şi al cărui nume nu le este cunoscut încă, dar va sosi din moment în moment „pe sârmă”, prin „telegraf. Însă Farfuridi şi Brânzovenescu îl învinuiesc în continuare pe Trahanache „că-şi dă coatele cu Caţavencu” şi că prefectul face aranjamente cu opoziţia, iar lor le e teamă că astfel se „trădează” partidul.

Trahanache se enervează din ce în ce mai tare şi le spune cu indignare că sunt incapabili să înţeleagă politica şi că Tipătescu este om de nădejde, loial partidului, ba, mai mult, că „a făcut servicii partidului, judeţului, ţării... şi mie, ca amic, mi-a făcut şi-mi face servicii, da!...”. Revolta lui atinge apogeul atunci când îl citează din nou pe fiul său „de la facultate”: „unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”.

Scena II

Farfuridi şi Brânzovenescu sunt impresionaţi de personalitatea puternică a lui neică Zaharia - „E tare..., tare de tot...Solid bărbat!” -, dar, înfricoşaţi de eventuala trădare, se hotărăsc să trimită o telegramă la Bucureşti, „la Comitetul Central, la minister, la gazete”, prin care să informeze despre prefectul trădător: „Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II... trădare!, trădare! de trei ori trădare!”. Ei nu-şi asumă responsabilitatea să semneze telegrama, de teamă să nu păţească ceva dacă ar afla Trahanache, de aceea se hotărăsc să o „iscălească” şi să o dea anonimă, considerându-se foarte curajoşi: „Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!”.

Scena III

Pristanda vine acasă la prefect şi, printr-un monolog, relatează publicului (cititorului) cum îl arestase pe Caţavencu şi cum îi percheziţionase casa „prin toate colţişoarele”, dar tot nu găsise scrisoarea de amor a lui Fănică, aşadar tot nu putuse recupera obiectul şantajului. Caţavencu protestase în numele constituţiei că i se violează domiciliul dar Ghiţă răspunsese prompt: „curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!”.

Scena IV

Zoe Trahanache este foarte agitată şi enervată la culme de arestarea lui Caţavencu de către Pristanda, care avusese „ordin verbal de la conul Fănică”. Ghiţă îi spune că singurul om cu care acceptă să stea de vorbă Caţavencu este ea, Zoe, aşa că Pristanda pleacă degrabă să-l aducă din arestul poliţiei.

Scena V

Zoe citeşte cu glas tare o ştire publicată în gazeta „Răcnetul Carpaţilor”, prin care cititorii sunt anunţaţi că în numărul de a doua zi se va reproduce „o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate cătră o damă de mare influenţă” şi că originalul va fi pus la dispoziţia curioşilor în biroul redacţiei. Ca urmare, Zoe este agitată şi rosteşte un monolog prin care îşi motivează hotărârea de a ceda alegerii lui Caţavencu, deoarece cu „un mişel ca el [...] lupta ar fi o copilărie, o nebunie...”.

Scena VI

Scena VI se petrece între Tipătescu şi Zoe, ilustrând tot zbuciumul şi tulburarea de care sunt cuprinşi cei doi, de teama publicării în gazetă a scrisorii de amor ce se afla tot în posesia lui Caţavencu, deşi acesta fusese percheziţionat şi arestat. Tipătescu este îngrijorat o dată în plus, deoarece găsise la telegraf anonima pe care o trimiseseră Farfuridi şi Brânzovenescu şi o oprise, dar dacă mai erau şi altele?!

Zoe propune ca soluţie alegerea lui Caţavencu pentru funcţia de deputat, fiind singura cale prin care poate căpăta înapoi preţioasa scrisoare. Pentru a-l convinge pe Fănică să-i dea voturile lui Caţavencu, ea recurge la toate tertipurile feminine: plânge, leşină, apoi devine energică, ameninţătoare. Este hotărâtă să facă orice pentru a recupera scrisoarea, mergând până la afirmaţia: „îl sprijin eu, îl aleg eu”, deşi femeile nu aveau atunci drept de vot, dar se baza pe influenţa hotărâtoare asupra soţului său, care era preşedintele partidului în judeţul respectiv.

Scena VII

Pristanda îl aduce pe Caţavencu direct din arest şi se comportă cu umilinţă, întrucât se gândeşte să se pună bine cu el în cazul în care acesta ar câştiga alegerile. Îl linguşeşte, mărturisindu-i că el îl stimează sincer pe Caţavencu şi că citeşte ziarul „Răcnetul Carpaţilor” ca pe evanghelie, dar trebuie să-şi facă datoria pentru că „de! n-ai ce face, famelie mare, renumeraţie după buget mică...”.

Scena VIII

Într-un monolog specific Caracterului său demagogic, Caţavencu îşi exprimă deviza după care se conduce în viaţă, „scopul scuză mijloacele” (pe care - incult fiind - o pune în seama „nemuritorului Gambetta”, om politic francez din acea vreme, pe când sloganul respectiv aparţine lui Niccolo Machiavelli).

Scena IX

Scena IX ilustrează încleştarea dintre Caţavencu şi Tipătescu în lupta lor politică. Caţavencu, încrâncenat, refuză să înapoieze scrisoarea şi cere în schimbul ei numai şi numai postul de deputat, deşi prefectul îi oferă diferite funcţii: un loc în Comitetul permanent, avocat al statului, primar şi postul de epitrop-efor al bisericii Sf. Nicolae. El respinge însă toate ofertele, nu acceptă nimic altceva decât mult-râvnita candidatură la deputăţie: „Vreau... mandatul de deputat [...] nimic altceva! nimic! nimic!”.

Caţavencu îşi susţine şantajul cu hotărâre, argumentând ridicol: „Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în oraşul ăsta de gogomani, unde sunt cel d-întâi... între fruntaşii politici...[...] Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva!”. Conflictul atinge apogeul, Tipătescu „se repede [...] turbat” cu un baston la Caţavencu, iar acesta începe să răcnească: „Ajutor! Săriţi! Mă omoară vampirul! prefectul asasin! ajutor!”.

Scena X

Zoe temperează situaţia conflictuală şi, cu un calm aparent, îi promite lui Caţavencu mandatul de deputat în schimbul scrisorii: „eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu; mie să-mi dai scrisoarea...”. Tipătescu cedează şi el - „eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui nenea Zaharia, prin urmare şi al meu” - şi-i promite că „poimâine eşti deputat!...”, dar se ascund speriaţi, pentru că tocmai venea Trahanache.

Scena XI

Conu Zaharia rosteşte un monolog ce constă din scrierea şi citirea cu glas tare, totodată, a unui bilet pe care îl lasă lui Fănică şi prin care îl roagă să se întâlnească neapărat înainte de întrunirea electorală, îl sfătuieşte să nu intre în panică, ci să aibă „puţintică răbdare”.

Scena XII

Revin în scenă Zoe, Tipătescu şi Caţavencu, peste care dă buzna Cetăţeanul turmentat, care îl recunoaşte pe Caţavencu şi îi reproşează acestuia furtul scrisorii. Dezgustat de mirosul de alcool al cetăţeanului, Tipătescu încearcă să-l dea afară, dar acesta insistă să i se răspundă la întrebarea: „eu cu cine votez?”. Prefectul îi răspunde ironic să-i dea votul „lui onorabilul d. Caţavencu... Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea...”.

Scena XIII

Sosesc pe neaşteptate Farfuridi şi Brânzovenescu, apoi Trahanache. Primii doi, găsindu-l pe Caţavencu în casa prefectului, ameninţă că vor demasca trădarea la ziar, la Bucureşti, la Comitetul electoral central. Caţavencu, în entuziasmul promisiunilor, îi aduce un elogiu lui Tipătescu, „prefectul cel mai onest! [...] Cel mai integru! [...] Cel mai credincios!...”, uitând cu desăvârşire că-i spusese - până nu demult - „vampir” şi „prefectul asasin”.

Scena XIV

Ghiţă Pristanda intră în fugă, ţinând în mână o depeşă „fe-fe urgentă” sosită prin telegraf, pe care i-o dă prefectului. Acesta o deschide nervos şi citeşte cu glas tare textul telegramei: „Cu orice preţ, dar cu orice preţ, colegiul d-voastră al II-lea trebuie să aleagă pe d. Agamemnon Dandanache. Se face din aceasta pentru d-voastră o înaltă şi ultimă chestie de încredere”. Toţi cei prezenţi rămân încremeniţi, Zoe şi Caţavencu se revoltă, găsind ca unică soluţie să pornească lupta contra guvernului.

Punctul culminant

Actul III

Acţiunea se petrece în sala cea mare a primăriei, în care sunt prezenţi alegători, cetăţeni, public, Zaharia Trahanache, aşezat la masa prezidiului, Nae Caţavencu stă într-o parte a sălii împreună cu Ionescu, Popescu şi alţi dascăli şi partizani, iar Farfuridi este la tribună, pentru a rosti discursul electoral.

Scena I

Scena I are în centru cuvântarea electorală a candidatului Tache Farfuridi, care este reprezentantul partidului de guvernământ. Discursul lui este întrerupt cu tot felul de comentarii ironice de către opoziţie, care este foarte zgomotoasă, mai ales că oratorul este plictisitor prin ideile total neinteresante pe care le prezintă, întrucât parcurge evenimente istorice, vechi, într-o înşiruire înceată şi ternă (monotonă). Grupul „intelectualilor” îi strigă să sară peste „plebicist” (cuvântul corect este plebiscit şi înseamnă referendum) şi să treacă „la cestiune”, adică la ideile concrete, care privesc prezentul politic.

Discursul lui Farfuridi este penibil şi incoerent, confuz şi agramat: „Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi ... idei subversive (asudă şi se rătăceşte din ce în ce) şi mă-nţelegi, mai în sfârşit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privinţă, poporul, naţiunea, România...”.

În discursul rostit de Farfuridi se manifestă un comic de limbaj monumental, fapt ce reiese din fraza ridicolă prin nonsensul ei, care ilustrează imbecilitatea personajului, incapacitatea lui mentală, culminând cu memorabila contradicţie în termeni: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”.

Scena II

Pristanda îl cheamă pe Trahanache în cabinetul de alături, unde îl aşteptau Zoe şi Tipătescu pentru a-i spune ceva urgent, de aceea prezidentul întrerupe adunarea electorală cu o pauză de 5 minute.

Scena III

Conflictul dintre opoziţie şi membrii partidului de guvernământ se amplifică prin dialogul agitat dintre cele două grupuri reprezentate de Caţavencu şi, respectiv, de Farfuridi. Caţavencu enunţă cu emfază fraze aberante şi demagogice - „istoria ne învaţă că un popor care nu merge înainte stă pe loc, ba chiar dă înapoi, că legea progresului este aşa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe” -, confundând din nou maximele unor personalităţi celebre. În incultura sa, spune „oneste bibere”, expresie care n-are nici un sens, în loc de cugetarea latină „honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere”, care înseamnă „să trăieşti cinstit să nu păgubeşti pe nimeni, să dai fiecăruia ce e al său”.

Comicul de limbaj reiese din înţelesul cuvântului „bibere”, care înseamnă „a bea”, aşadar sintagma s-ar traduce-liber, „să bei cinstit”. Farfuridi îl acuză pe Caţavencu de afaceri necinstite, ceea ce stârneşte o reacţie violentă din partea tuturor participanţilor, care sar la bătaie şi se produce o învălmăşeală de nedescris.

Scena IV

Zoe şi Tipătescu îl imploră pe Trahanache să anunţe candidatura lui Caţavencu şi astfel să capete înapoi scrisorica de amor, dar el refuză cu încăpăţânare, deoarece descoperise o poliţă falsificată, prin care Caţavencu îşi însuşise cinci mii de lei de la Societatea „Aurora Economică Română”, pe care o conducea. În acest fel, ei răspund şantajului cu şantaj şi hotărăsc ca Trahanache să anunţe candidatura lui Agamiţă Dandanache.

Scena V

După pauză, adunarea electorală continuă cu discursul lui Nae Caţavencu, în calitate de candidat din partea opoziţiei. El rosteşte o cuvântare fals emoţională - „emoţiunea mă apucă” -, lacrimogenă („plânsul îl îneacă”) şi demagogică - „mă gândesc la ţărişoara mea... la România ... la fericirea ei!”. Frazele pline de emfază sunt sforăitoare, patetice şi ipocrite, fără sens (nonsens): „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. (...) Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!”.

Anunţă apoi, cu importanţă, înfiinţarea societăţii enciclopedice-cooperative „Aurora Economică Română”, care are drept scop „ca România să fie bine şi tot românul să prospere”. Numele abreviat al societăţii este sugestiv pentru statutul ei real, acela de societate fantomă, A.E.R., creată pentru a-şi însuşi în mod ilegal sume importante de bani, aşa cum deja procedase prin falsificarea poliţei pe care o descoperise Trahanache.

Scena VI

Ghiţă Pristanda intră în sală însoţit de Cetăţeanul turmentat, care se amestecă zgomotos în discursul lui Caţavencu. Pristanda îi şopteşte lui Trahanache să anunţe numele candidatului numai la semnalul său, „când oi tuşi de trei ori”, apoi să iasă repede, că după aceea este treaba lui de poliţai.

Scena VII

După ce Ghiţă „tuşeşte cu putere de trei ori” şi Trahanache anunţă drept candidat pe domnul Agamiţă Dandanache, în sală se iscă o încăierare cu strigăte, huiduieli şi fluierături între reprezentanţii celor două grupuri politice, peste care Caţavencu, disperat, răcneşte din toate puterile, încercând să facă publică relaţia amoroasă dintre prefect şi Zoe Trahanache şi aducând ca dovadă scrisorica de amor. Dar este îmbrâncit şi târât afară de către Ghiţă, Farfuridi şi Brânzovenescu. În învălmăşeala creată, Caţavencu îşi pierde pălăria şi o dată cu ea scrisorica de amor, deoarece o avea pusă în căptuşeală, de aceea nu reuşise nimeni s-o găsească.

Actul IV

Acţiunea actului IV se petrece în grădina casei lui Trahanache.

Scena I

Zoe şi Tipătescu sunt foarte agitaţi şi îngrijoraţi pentru că Nae Caţavencu dispăruse încă din seara adunării electorale, trecuseră două zile şi ei bănuiau că pune la cale un plan diabolic, pentru a face publică scrisoarea de amor. Tipătescu este preocupat şi de primirea pe care trebuie să i-o facă lui Agamiţă Dandanache, ce urma să vină dintr-un moment în altul.

Scena II

Soseşte candidatul de la Centru, Agamiţă Dandanache, însoţit protocolar de Zaharia Trahanache. Dandanache vorbeşte „peltic şi sâsâit” şi, deşi face cunoştinţă cu toţi trei, îi confundă tot timpul, referindu-se mereu la Zoe ca la nevasta prefectului, fiind incapabil să tină minte cine este fiecare dintre ei, deşi i se explică de nenumărate ori. Trahanache îl asigură pe Agamiţă de câştigarea alegerilor, deşi acestea nu se finalizaseră, afirmând că „nu majoritate, unanimitate o să ai, stimabile”.

Lui Dandanache i se pare firesc să câştige postul de deputat, deoarece are merite politice deosebite; argumentând ridicol: „eu... care familia mea de la patuzsopt în Cameră...” dar se vaită de drumul cu birja, care l-a zdruncinat „hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca...” şi acum se simte ameţit, adresându-se lui Trahanache pe care-l confundă cu prefectul.

Scena III

Dandanache le relatează lui Tipătescu şi Zoei împrejurarea prin care a ajuns candidat în judeţul lor. El fusese respins de comitetul central pentru orice fel de candidatură, deoarece se considera că nu este „marcant”. El le povesteşte cum, într-o seară, cineva, „persoană însemnată... da’ becher” (becher - celibatar, necăsătorit), jucase cărţi acasă la Dandanache şi îşi uitase paltonul. Căutându-l în buzunare, el găsise o scrisorică de amor „către becherul meu, de la nevasta unui prietin, - nu spui ţine... persoană însemnată”.

Dandanache îl şantajase pe „becher” cu scrisoarea găsită, ameninţându-l că dacă nu-i asigură alegerea în Camera Deputaţilor, o s-o publice în ziarul de scandal „Războiul”. Zoe şi Tipătescu sunt încremeniţi de uimire, întrucât Dandanache nu înapoiază scrisoarea, ci o păstrează, pentru că „mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la „Răsboiul”. Ei îl sfătuiesc să nu mai povestească nimănui „istoria cu scrisoarea”, pentru că ar putea face impresie proastă alegătorilor şi Agamiţă promite, dar îi roagă să-i mai amintească „dacă oi uita - am interi am memorie bună...”. Imediat, Dandanache dă o mostră de memorie, spunând că Zoe este soţia prefectului, care din nou îi explică cine este Zaharia Trahanache.

Scena IV

Tipătescu monologhează, siderat şi cu ironie amară, despre lichelismul lui Dandanache şi se gândeşte că ar trebui să-i ceară iertare lui Caţavencu, deoarece Agamiţă este un şantaj ist mult mai perfid, păstrând scrisoarea de amor, chiar dacă va câştiga postul de deputat.

Scena V

Zoe, Tipătescu şi Pristanda se sfătuiesc cum să facă să îl găsească pe Caţavencu, deoarece acesta „parcă a intrat în pământ”. Pristanda îl minte pe Tipătescu spunându-i că e chemat „la telegraf de către toţi miniştrii, pentru a putea rămâne singur cu Zoe.

Scena VI

Ghiţă îi cere permisiunea Zoei să-l aducă la ea pe Nae Caţavencu, pentru că acesta voia să vorbească numai cu ea.

Scena VII

Caţavencu, umil şi spăşit, îi mărturiseşte Zoei că a pierdut scrisoarea în încăierarea de la întrunirea electorală, când cineva i-a smuls pălăria, iar scrisoarea se afla în căptuşeala acesteia. Zoe este disperată, pentru că nu ştie în mâna cui va ajunge acum documentul compromiţător şi-l ameninţă că va da în vileag falsificarea poliţei.

Scena VIII

Intră Cetăţeanul turmentat, care are pe cap pălăria lui Caţavencu şi-i spune Zoei că a găsit o scrisoare, pe care o adusese acum „andrisantului”, pentru că el înainte fusese poştaş. Cetăţeanul povesteşte cum găsise o pălărie în încăierarea de la primărie şi, fiindu-i mică, a vrut să-i scoată căptuşeala, ca să-i intre pe cap. În căptuşeală găsise scrisoarea, pe care i-o dă Zoei, pentru că este „andrisantul cu domiciliul cunoscut”. Zoe este emoţionată şi fericită, iar la întrebarea Cetăţeanului „Eu ... pentru cine votez?”, îl pune pe Caţavencu să scrie pe buletinul de vot numele lui Agamiţă Dandanache.

Scena IX

Caţavencu este umil şi servil, acceptă cu supuşenie să organizeze şi să conducă banchetul popular în cinstea alegerii lui Agamiţă Dandanache, să ţină un discurs în numele alegătorilor, prin care să-l felicite pe deputatul ales şi pe prefect Zoe îl consolează, apoi, spunându-i cu subînţeles că „asta nu-i cea din urmă Cameră”, însemnând că vor mai fi alegeri la care să candideze în viitor.

Scena X

Zoe are o izbucnire emoţională, citeşte şi sărută scrisoarea de mai multe ori, plânge nervos, apoi zâmbeşte şi pleacă fericită să-i spună bucuria lui Fănică.

Scena XI

Tipătescu intră enervat că Ghiţă îl trimisese la telegraf degeaba şi se întreabă dacă nu Cumva poliţaiul înnebunise şi-i făcea farse.

Scena XII

Trahanache discută cu Agamiţă, încercând să-i explice acestuia mârşăvia şantajului folosit de Caţavencu în scopul obţinerii postului de deputat, acuzându-l pe acesta de plastografie (fals). Confundându-l în continuare cu prefectul, Dandanache înţelege cu greu povestea scrisorii şi-i spune cu seninătate că la el „a fost cazul adevărat”. Uimit Trahanache cere explicaţii despre întâmplarea respectivă, dar Agamiţă, dezamăgit, constată: „E slab de tot prefectul, îi spui de două ori o istorie şi tot nu priţepe”.

Scena XIII

Celor doi li se alătură Zoe şi Tipătescu, foarte veseli acum. Dandanache le relatează că prefectul îi povestea istoria „cu scrisoarea, cu plastografia”, susţinând cu seninătate că la el fusese „chiar adevărat”. Zoe îi reaminteşte că i-a promis să nu mai povestească nimănui despre scrisoarea becherului, dar Agamiţă se enervează: „Eu am promis? când am promis? cui am promis? ţe am promis?”

 

Deznodământul

Scena XIV

Toate personajele piesei se află în scenă, participând la festivitatea organizată în cinstea alegerilor, care, în urma numărării voturilor proclamase câştigător pentru postul de deputat pe Agamiţă Dandanache. Acesta încearcă să rostească un discurs, dar, prost şi imbecil, el uită până şi motivul pentru care se afla acolo, în mijlocul alegătorilor: „În sănătatea alegătorilor ... care au probat patriotism şi mi-au acordat... (nu nimereşte)” asta... cum să zic de!... zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor; eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparţial, care va să zică... cum am ziţe... În sfârşit să trăiască! (Urale şi ciocniri)”.

Caţavencu închină în cinstea „venerabilului şi imparţialului nostru prezident, Trahanache”, în sănătatea „iubitului nostru prefect”, căruia îi urează să trăiască pentru „fericirea judeţului nostru”. Trahanache simte nevoia să accentueze prietenia lui cu Tipătescu, în sănătatea căruia închină pentru „fericirea prietenilor lui”, apoi se sărută unii cu alţii.

În final, Caţavencu, dorind să-şi arate devotamentul, rosteşte un discurs politic, în care elogiază victoria democraţiei îh recentele alegeri; cu aceleaşi fraze confuze şi idei contradictorii: „După lupte seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat!”. În concluzie, remarcă „avantajele progresului” şi „binefacerile unui sistem constituţional”, ambele ilustrate cu ironia autorului. Caţavencu aduce un elogiu alegerilor corecte şi constituţionale, în care cetăţenii îşi exprimă libertatea de opinie privind votarea cu discernământ şi responsabilitate acelor mai destoinici politicieni care să le reprezinte interesele în Parlamentul ţării.

Sarcasmul lui Caragiale privind corectitudinea alegerilor este desăvârşit, deoarece în desfăşurarea alegerilor se recursese la fals, la şantaj şi la corupţie, încălcându-se constituţia în mod flagrant. Ridicolul moravurilor politice este evidenţiat şi prin replica finală a lui Ghiţă Pristanda, care exclamă „Curat constituţional”, după care dă semnalul să cânte „Muzica!”. Caragiale descrie în paranteza regizorală atmosfera de veselie generală, „toată lumea se sărută”, Caţavencu se îmbrăţişează cu Dandanache, Zoe şi Tipătescu, retraşi într-o parte, privesc petrecerea, în timp ce „cortina cade repede asupra tabloului”.

Comediile lui Caragiale sunt unice în literatura română prin arta desăvârşită a dialogului şi a construcţiei scenice, prin măiestria autorului de a crea caractere şi tipologii, prin profunda observare a realităţilor sociale şi politice din epocă, fapt ceea ce a făcut ca Tudor Vianu să afirme: „Realismul tipic este formula lui artistică”.

Check Also

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie a …

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic …

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …