O noapte furtunoasă, de I.L. Caragiale (comentariu literar, rezumat literar)

I.L. Caragiale, dramaturg şi prozator, a fost un observator lucid şi ironic al societăţii româneşti din vremea lui, un scriitor realist şi moralizator, un excepţional creator de oameni şi de viaţă. Comediile sale - O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea - atestă un spirit de observaţie necruţător pentru cunoaşterea firii umane, de aceea personajele lui trăiesc în orice epocă prin vicii, impostură, ridicol şi prostie.

El foloseşte cu măiestrie satira şi sarcasmul, pentru, a ilustra moravurile societăţii româneşti şi a contura personaje dominate de o ţară (defect) morală reprezentativă pentru tipul şi caracterul uman. Întrucât Caragiale a dat viaţă unor tipuri umane memorabile, unor tipologii unice în literatura română, Garabet Ibrăileanu afirma că dramaturgul face „concurenţă stării civile”, iar Tudor Vianu considera că formula artistică a lui Caragiale este „realismul tipic”.

Caragiale a avut intenţia de a contribui la îndreptarea moravurilor sociale, fiind adeptul cugetării clasice, „ridendo castigat mores” („râsul îndreaptă moravurile”), idee pe care o afirmă el însuşi, convins fiind că „nimic nu arde mai rău pe ticăloşi decât râsul”.

Comedia O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale a fost citită la Iaşi, în cadrul cenaclului „Junimea” în ziua de 12 noiembrie 1878 şi a avut premiera la 18 ianuarie 1879, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa a fost publicată în revista „Convorbiri literare” în 1879 şi inclusă în volumul de Teatru din 1889.

Tema

O noapte furtunoasă este o comedie a moravurilor de mahala, ilustrând aspecte sociale şi psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri şi „ambiţuri” de familişti, cu nelipsitul triunghi conjugal, o lume; pe care Caragiale a iubit-o cu patimă: „Mă înnebunesc după evenimentele de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucideri, scandaluri... [...] îmi trebuiesc dimineaţa cum deschid ochii ştiri palpitante, dacă nu adevărate, măcar... altfel. Dezminţirea for seara mă mâhneşte peste măsură şi nu mă pot mângâia decât a doua zi cu o născocire şi mai şi”. Principalul mijloc artistic de realizare a acestei comedii este comicul de situaţie, alături de care se manifestă şi comicul de limbaj, comicul de nume, comicul de caracter şi comicul de intenţie.

Semnificaţia titlului

Comedia lui Caragiale O noapte furtunoasă sau Numărul 9 sintetizează evenimentele tensionate, zbuciumate petrecute într-o singură noapte în casa lui Jupân Dumitrache, situată la periferia Bucureştiului. S-au tras focuri de armă, au fost urmăriri, spaime, agitaţie peste măsură pentru ca nu cumva să se atenteze la „onoarea de familist” a stăpânului casei, care avea „ambiţul” de a nu fi înşelat de nevastă. De altfel, Rică Venturiano, cel care provoacă toată încurcătura, după ce reuşeşte cu chiu cu vai să scape de urmăritorii dezlănţuiţi, exclamă surescitat: „O, ce noapte furtunoasă!”. Subtitlul „Numărul 9”, ilustrează un comic de situaţie, reieşit din confuziile provocate de numărul 6 la care se afla casa lui Dumitrache şi pe care meşterul care a tencuit zidul de la poartă l-a bătut invers, devenind numărul 9.

Structura şi compoziţia textului dramatic

Piesa este alcătuită din două acte, fiecare dintre ele având câte nouă scene. Personajele piesei, numite de către autor „persoane”, sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care îl are fiecare. Perspectiva spaţială este reală şi deschisă, fiind precizată de către autor, „în Bucureşti, la Dumitrache”. Subiectul piesei reflectă, aşadar, viaţa mahalalelor din capitală, reprezentată de familia lui Jupân Dumitrache Titircă, poreclit „Titircă Inimă-Rea”, care este „cherestegiu şi căpitan în garda civică”. Relaţiile temporale sunt complexe, manifestându-se în această comedie atât perspectiva cronologică, adică în ordinea derulării evenimentelor, cât şi perspectiva discontinuă, în care se remarcă alternanţa temporală a întâmplărilor, prin flash-back.

Construcţia subiectului

Acţiunea actului I se petrece într-o „odaie de mahala”, decorul fiind alcătuit din mobilă de lemn şi paie, iar la vedere stă rezemată de fereastră „o puşcă de gardist cu spanga (baioneta) atârnată lângă ea”.

Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea, „cherestigiu” (persoană care produce sau vinde cherestea) şi „căpitan în garda civică”, îmbrăcat în haine de căpitan de gardă, îi relatează lui Nae Ipingescu, „ipistat” (epistat - persoană cu cel mai mic grad de ofiţer de poliţie) şi „amic politic” cu el, o întâmplare petrecută în urmă cu două săptămâni. Aşadar, timpul este discontinuu la începutul piesei, scena de la Iunion fiind inserată prin flash-back. Episodul este realizat prin procedeul intruziunii narative, Dumitrache povestind cu indignare „istoria” cu „bagabontul”, un „scârţa-scârţa pe hârtie” care „umblă după nevestele oamenilor ca să le facă cu ochiul” şi „să le spargă casele”. Vanitatea de a nu fi înşelat de nevastă constituie principalul reper conjugal: „Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist...”.

I.L. Caragiale

Dumitrache îi povesteşte lui Nae cum, atunci când mersese împreună cu nevasta lui, Veta, şi cu sora acesteia, Ziţa, la grădină la „Iunion” ca să se distreze la „comediile alea de le joacă Ionescu”, un „bagabont de amploiat” (funcţionar) se aşezase la o masă de alături, cu spatele spre „comedii” şi se uita „lung şi galiş la cucoane”. Enervat peste măsură, Dumitrache ar fi vrut să-i dea câteva palme, dar fiind un negustor onorabil nu se putea face de râs în public, punându-şi mintea cu un „coate-goale” care mai avea şi ochelarii pe nas. Individul îi urmărise apoi pe drumul spre casă, ceea ce-l face pe Dumitrache să fiarbă şi acum de mânie: „papugiul [...] după noi, [...] moftangiul după noi; [...] maţe-fripte după noi”.

Nu spusese nimic „damelor”, pentru ca să nu se simtă jignite sau speriate, mai ales că Veta era atât de ruşinoasă. Peste o săptămână, la insistenţele Ziţei, s-au dus din nou la „Iunion” şi Dumitrache îl vede din nou, la masa de alături, pe „bagabontul, nene, cu stielele-n ochi, cu giubenul (joben - pălărie înaltă şi tare) în cap şi cu basmaua iac-aşa scoasă”, care se ia după ei până acasă. Jupân Dumitrache îl trimisese pe Chiriac după „bagabont”, dar acesta dispăruse fără urmă. „Ambiţul” social al lui Dumitrache îl împiedicase să reacţioneze în public, şi să-l întrebe agresiv: „Ce pofteşti, mă musiu?”, ori să-l „umfle” de să-i sară „ochilarii din ochi şi giubenul din cap”. Dar nu se făcea, pentru că era un negustor onorabil, comersant respectat şi „mi-era ruşine de lume; eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine...”.

Chiriac, angajat cu simbrie la Jupân Dumitrache, în postul de tejghetar (persoană care stă la tejghea ca vânzător sau casier) şi, totodată, sergent în garda civică, era omul de încredere şi ţinea la fel de mult ca şi jupânul la onoarea de familist a acestuia, de aceea Veta rămânea în grija lui atunci când stăpânul trebuia să plece cu treburi negustoreşti, „ca omul cu daraveri”. De altfel, groaza de a nu fi înşelat de nevastă este o idee fixă, pe care Dumitrache o repetă tot timpul, obsesiv: „am ambiţ, ţiu când e vorba la o adică la onoarea mea de familist”. Pe tot parcursul relatării lui Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu îl aprobă cu interes, îi dă dreptate şi este de acord cu toate afirmaţiile, atitudine exprimată printr-un tic verbal: „Rezon!”.

Dumitrache evocă prin flash-back o altă scenă petrecută în trecut, de data aceasta fiind vorba despre căsătoria eşuată a Ziţei. Ţircădău, fostul soţ al Ziţei, era un beţiv notoriu şi femeia „dezvorţase” de el pentru că „nu mai putea trăi cu mitocanul, domnule...”. Ziţa, soră cu Veta, era o tânără frumoasă şi învăţase „trei ani la pasion”, aşa că era păcat „să-şi mănânce tinereţele cu un ăla...”, care, pe deasupra, „a tratat-o cu insulte şi cu bătaie”. Timpul de desfăşurare a evenimentelor devine cronologic, acţiunea urmând ordinea derulării acestora.

Chiriac se asigură că jupânul, care era de rond în noaptea aceea, va controla toate posturile şi nu se va întoarce acasă mai devreme de ora „două după douăşpce”, ca de obicei. La rugămintea stăpânului, Chiriac promite să vegheze ca nimeni să nu atenteze la pudoarea nevestei lui: „Lasă, jupâne, mă ştii că consimt la onoarea dumitale de familist”.

Ipingescu împreună cu Dumitrache comentează evenimentele politice din gazeta „Vocea Patriotului Naţionale”. Nae citeşte greoi şi fără intonaţie articolul „Republică şi Reacţiunea sau Venitorele şi Trecutul”, aparţinând unui celebru şi apreciat colaborator al ziarului, „R. Ven. un june scriitor democrat”. Comicul de limbaj şi de caracter reies din dialogul celor două personaje care comentează afirmaţiile politice din articol: Franţuzismul „a manca”, adică „a lipsi”, este confundat cu „a mânca”, iar împreună cu „Sfânta Constituţiune” şi „masa poporului” provoacă o ridicolă interpretare politică: „să nu mai mănânce nimeni din sudoarea bunioară a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor; adică să şază numai poporul la masă, că el e stăpân” (Ipingescu).

Monologul rostit de Spiridon argumentează răutatea jupânului, căruia i se potriveşte perfect porecla de „Titircă Inimă-Rea”. El reproduce dialogul (dialog în monolog) purtat cu stăpânul care-l găsise treaz: atunci când se întorsese de la Iunion cu cocoanele şi-l certase că nu se culcase încă, iar în seara trecută când îl găsise dormind, îl trăsese de păr şi-l acuzase că îl „trage traiul ăl bun la somn!”.

Ziţa, foarte agitată, se repede asupra lui Spiridon cu o cascadă de întrebări: „Ei! l-ai găsit? i-ai vorbit? i-ai dat? i-ai spus?”, iar acesta îi dă un bilet din partea „persoanei”, pe care ea îl citeşte eu glas tare. Comicul de limbaj şi ridicolul autorului biletului au făcut celebră această declaraţie de dragoste: „Angel radios! de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii...[...] Te iubesc la nemurire. Je vous aime et vous adore: que pretendez-vous encore? (Te iubesc şi te ador: ce altceva mai pretinzi?). Inima-mi palpită de amoare. [...]”, Ziţa insistă ca Spiridon să se ducă imediat pe maidan, fiind sigură că „persoana” aşteaptă încă acolo, dar băiatul pretinde să fie trimis de unul dintre stăpâni.

Veta, care coase galoanele la mondirul de sergent în garda civică al lui Chiriac, este tristă şi nu este atentă la ceea ce povestea Ziţa despre incidentul pe care-l avusese în stradă „cu mitocanul, cu pricopsitul de Ţircădău”. Cu ochii în lacrimi, Veta devine patetică - „Mai bine ar fi să mor”-, şi refuză cu tărie să mai meargă vreodată la „Iunion”, deşi Ziţa insistă cu patos, se lamentează deplângându-şi soarta: „Fir-ar a dracului de viaţă şi-afurisită! că m-a făcut mama fără noroc”.

Dialogul dintre Veta şi Spiridon relevă faptul că băiatul era la curent cu legătura amoroasă a femeii cu Chiriac şi ştia că se certaseră din cauză el era gelos şi furios pe ea că se dusese la „Iunion” cu bărbatu-său. Veta susţine un monolog prin care se autocompătimeşte, plângându-şi nefericirea: „A! de ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i-o ia înapoi!? De ce nu moare omul când e fericit!?”.

În mod ostentativ, Chiriac se comportă cu Veta ca sluga cu stăpânul, având şi un ton sarcastic: „Alt nimic nu mai ai să-mi porunceşti? [...] nu-mi eşti stăpână?... nu sunt slugă în casa dumitale, cu simbrie?”. Dialogul se constituie într-o ceartă tipică dintre doi îndrăgostiţi: Chiriac îi reproşează, gelos, că ea vrea cu tot dinadinsul să meargă la „Iunion” ca „să te curtezi cu amploiatul dumitale?”; Veta este indignată şi se simte jignită de bănuielile lui dezonorante şi nu mai vrea să se jure pentru că el crede mai degrabă „în prostiile şi în bănuielile lui bărbatu-meu, decât în jurământul meu”. Chiriac recurge la un gest patetic, ia spanga (baioneta) de la puşcă şi ameninţă că se sinucide. Veta este disperată să-i smulgă spanga, bărbatul se smuceşte lamentându-se: „Dacă nu mai este nimic între noi, spune-mi dumneata cum să mai trăiesc!”.

Impresionată, Veta se jură încă o dată, „să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc măcar o zi fericită cu tine”, recunoscând că se dusese la „Iunion” numai „de gura sorii-mi Ziţii”, dar toată seara se gândise numai la el, nu auzise, nu văzuse şi nu înţelesese nimic din respectivele comedii, întreaga relatare a femeii privind sentimentele şi zbuciumul interior pe care le simţise în serile petrecute la „Iunion” se realizează prin procedeul intruziunii narative, adică se inserează în derularea evenimentelor nararea altor întâmplări. Scena şi actul se termină cu o îmbrăţişare patetică şi cu jurăminte reciproce de credinţă, de sinceritate şi de amor, timp în care se aude glasul lui Jupân Dumitrache, care este foarte încântat că omul său de încredere nu se culcase încă, semn că era „cu ochii-n patru” şi că veghea la onoarea lui de familist.

În actul al II-lea, decorul este acelaşi ca în primul act, este noapte şi pe masă arde o lampă cu gaz care luminează slab odaia. Veta, iubitoare şi grijulie, încearcă să-l convingă pe Chiriac să meargă la culcare, mai ales că nici unul dintre ei nu închisese ochii noaptea precedentă. Cei doi se îmbrăţişează şi se sărută cu foc, promiţându-şi reciproc să nu se mai supere unul pe altul.

Rămasă singură, Veta fredonează fericită un cântec, micşorează lumina lămpii şi se pregăteşte de culcare. Rică Venturiano intră tiptil, furişându-se în odaie, înaintează „în vârful degetelor” până în spatele scaunului ei, cade în genunchi, apoi răcneşte: „Angel radios!”. Veta se sperie îngrozitor, dă un ţipăt puternic, dar el îşi continuă entuziasmat tirada. Femeia strigă după ajutor, însă tânărul o roagă să fie „mizericordioasă” şi îi declară că este „nebun de amor”. El îi spune că primise biletul ei şi venise la întâlnire aşa cum îi scrisese, după zece seara, în casa de pe strada Catilina, la numărul 9, când va vedea la fereastră că se micşorează lampa.

Rică Venturiano rosteşte un monolog patetic, de un comic irezistibil, prin care îi reaminteşte toate etapele care precedaseră întâlnirea din această noapte. Discursul este realizat prin procedeul intruziunii narative diferite: aceleaşi fapte petrecute la „Iunion” sunt povestite şi receptate diferit mai întâi de Jupân Dumitrache, care-i relata cu indignare lui Nae Ipingescu, apoi de Veta, care se disculpa faţă de Chiriac, şi în sfârşit aici, de Rică Venturiano, siderat, încercând o senzaţie de ireal, de nebunie. Veta îşi dă seama că amorezul o confundase cu sora ei, Ziţa, măreşte lumina lămpii cu gaz şi Rică este complet năucit când o vede, îşi cere scuze confuz şi este foarte încurcat: „Cocoană! considerând că... adică, vreau să zic, respectul... pardon... sub pretext că şi pe motivul... scuzaţi... pardon...”.

Glasul lui Jupân Dumitrache din curte îi îngrozeşte pe amândoi, Rică se milogeşte disperat şi ridicol să-l scape, după care se repede spre fereastră, se izbeşte cu capul de zid şi spune penibil: „Pardon!... scuzaţi!... bonsoar!”. Veta se amuză înţelegând, în sfârşit, de ce dorea atât de mult Ziţa să meargă la „Iunion”, când dă năvală „fierbând” Jupân Dumitrache însoţit de Ipingescu şi căutând în toate părţile, „pe sub pat, pe sub masă, peste tot”.

Dumitrache se văicăreşte ridicol, scurt şi sacadat, de parcă s-ar fi întâmplat o catastrofă: „S-a dus ambiţul! [...] Mi s-a necinstit onoarea de familist! [...] acum nu mai îmi pasă măcar să intru şi-n cremenal”. Chiriac îl crede, mai ales că-l văzuse şi Ipingescu pe „maţe-fripte [...] cu ochelarii pe nas, cu giubenu-n cap”. Din descriere, Spiridon recunoaşte pe „persoana cocoanii Ziţi” şi pleacă s-o anunţe. Găsirea bastonului lui Rică în odaie declanşează o adevărată isterie, Chiriac se repede la puşcă, se autoproclamă comandantul grupului de atac şi ies să-l caute pe schele aşezate pe lângă casă.

Rică Venturiano se întoarce în cameră pe aceeaşi fereastră pe care fugise, este plin de var, de ciment şi de cărămidă, părul este înfoiat, pălăria ruptă. Îngrozit peste măsură, tresare din când în când de spaimă şi tremură din toate încheieturile. Rugându-se fierbinte la Sfântul Andrei să-l scape, deoarece este încă „june”, Venturiano exclamă surescitat: „O, ce noapte furtunoasă!”. El susţine un monolog plin de emoţie şi agitaţie interioară, considerând că este persecutat de destin, deoarece schelele se-nfundau, nu era nici o scară. Disperat, se repede la uşa din dreapta, dar îi iese în faţă Jupân Dumitrache cu sabia scoasă, răcnind: „Stăi!”. Vrând să fugă pe fereastră, îl întâmpină Chiriac, „cu puşca cu baionetă în mână, ca de asalt”, somându-l: „Stăi!”.

Gata să-l prindă, Ipingescu îl recunoaşte pe Venturiano şi rămâne perplex: „Nu mă nebuni, onorabile! Dumneata eşti?”. Se creează o învălmăşeală de nedescris, dar Ipingescu explică strigând că tânărul este „cetăţean onorabil, [...] e d-ai noştri, e patriot!”. Luându-l la o parte pe Chiriac, Veta îi relatează cum tânărul s-a îndrăgostit de Ziţa la „Iunion”, cum şi-au trimis bilete de amor şi cum junele a încurcat casele, „şi-n loc să meargă la ea acasă, a greşit şi-a venit aici”. Dumirindu-se, Chiriac îl ia de-o parte pe Jupân Dumitrache şi-i desluşeşte încurcătura, apoi îi reproşează faptul că era să-şi rupă gâtul alergând pe schele după închipuirile lui şi se înfiorează gândindu-se cu groază: „dacă făceam şi moarte de om?”.

Jupân Dumitrache răsuflă uşurat, o mustră ca un părinte pe Ziţa, „ale tinereţii valuri”, apoi se miră când află că tânărul este „ăl care scrie la «Vocea Patriotului Naţionale»”, după cum îi dezvăluie Ipingescu. Dumitrache e încântat şi, după ce se fac prezentările, îl tratează cu stimă pe tânărul care scrie „despre ciocoi că mănâncă sudoarea poporului suveran”. Revenindu-şi din sperietură, Rică declamă cu emfază: „box populi, box dei”, formă stâlcită a dictonului latin „Vox populi, vox dei”, care înseamnă „Glasul poporului este glasul lui Dumnezeu”.

În faţa unui auditoriu plin de uimire admirativă, Venturiano îşi ia avânt şi rosteşte o cugetare proprie, de un comic irezistibil prin ridicolul afirmaţiei: „Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpăm!”. Jupân Dumitrache este cucerit de inteligenţa junelui, aplaudă şi exclamă entuziasmat: „Ăsta e bun de dipotat”. Rică este singurul care conştientizează cauza încurcăturilor produse, afirmând că vina este „a tăbliţii de la poartă”. Ziţa îi scrisese că stă în casa de la numărul 9, „am văzut la poartă numărul 9 şi am intrat”. Dumitrache îşi dă seama că „meşterul Dincă binagiul (antreprenor de construcţii) mi-a făcut-o: a tencuit zidul de la poartă şi mi-a bătut numărul 6 de-a-ndoaselea”.

Dumitrache este încântat că „musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună” şi-i binecuvântează: „Ei! să vă fie de bine, şi ceasul ăl bun să-l dea Pronia”, iar pe tânăr îl sfătuieşte confidenţial: „Toate ca toate, dar la onoarea de familist să ţii”. Venturiano reacţionează demagogic, ca un jurnalist, nu ca un logodnic: „Da, familia e patria cea mică, precum patria e familia cea mare; familia este baza societăţii”.

Lucrurile par să se liniştească, toată lumea se pregăteşte să meargă la culcare, când, deodată, Jupân Dumitrache, băgând mâna în buzunar ca să-i dea o ţigară lui Ipingescu, şi-aduce aminte că găsise „pe pernele patului dumneaei” o legătură de gât. Se îngrijorează din nou pentru onoarea de familist, „îmi vine să intru la bănuieli rele”, dar Chiriac îl calmează şi de data aceasta: „Aş! ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata?”. Jupân Dumitrache se linişteşte meditând filozofic:, „Uite aşa se orbeşte omul la necaz!”.

Piesa se încheie prin replica lui Ipingescu, „Rezon!”, aşa cum în comedia O scrisoare pierdută Ghiţă Pristanda aprobă ridicol, „Curat constituţional!” şi cu veselia de care sunt cuprinse toate personajele, final tipic pentru comediile lui Caragiale. Triunghiul conjugal din această piesă - Dumitrache, Veta, Chiriac - se manifestă în alt mediu social, dar, ca şi în cealaltă comedie, cel care trădează „onoarea de familist” este omul de încredere, prietenul cel mai apropiat al celui încornorat. Dramaturgul reface în didascaliile din final cuplurile piesei, care nu sunt neapărat şi cele oficiale: „Rică e cu Ziţa, Chiriac cu Veta, Jupân Dumitrache suie cu Ipingescu”.

O particularitate aparte a comediilor lui Caragiale este simetria, adică finalul recompune momentul de la începutul piesei, fără să se schimbe absolut nimic din starea de lucruri iniţială. După agitaţia care atinge adesea apogeul, după zbuciumul personajelor şi conflictele ce par de nerezolvat, totul revine la normal, fără să se petreacă nici o modificare a stărilor de fapt sau vreo rezolvare a problemelor care au constituit subiectul comediei.

În toate comediile lui I.L. Caragiale se manifestă pregnant disocierea dintre esenţă şi aparenţă, dramaturgul fiind „înzestrat cu o reală putere de observaţie a contrastelor dintre formă şi fond, şi cu un mare talent de a da sub haina scenică o serie de tipuri, care prin unitatea lui sufletească, energică şi expresivă, au ajuns adevărate simboluri ale mentalităţii unei întregi clase sociale din epoca noastră de prefacere”. (Eugen Lovinescu)

Check Also

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bucea şi căpăţână, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie a …

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Sur les elements turcs dans la langue roumaine, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic …

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …