Noua ordine nazistă în Europa

Europa hitleristă

La începutul războiului, Adolf Hitler intenţiona să întemeieze o „Germanie Mare”, să distrugă Rusia bolşevică şi să creeze o nouă ordine mondială, bazată pe conceptul de supremaţie rasială a arienilor. În 1942 visurile sale erau pe cale să se împlinească. Europa era dominată, direct sau indirect, de Germania nazistă.

Europa germană, protejată în vest de „Zidul Atlanticului”, cuprindea:

  • Germania Mare, cu 100 milioane de locuitori, formată din Reich-ul din 1939 sporit cu anexările teritoriale dintre anii 1940 şi 1942, teritorii considerate germanice sau propuse spre colonizare;
  • aliaţii Germaniei;
  • statele sateliţi, dintre care unele îşi păstrau conducerea proprie (cum a fost, de exemplu, Franţa de la Vichy până în noiembrie 1942, când a fost ocupată de nazişti), iar altele erau ocupate şi administrate direct, precum Olanda şi Belgia.

În această perioadă, propaganda nazistă insista pe tema victoriilor germane, a noii Europe şi, începând din iunie 1941, a cruciadei antibolşevice.

Regimul dominaţiei hitleriste

Formele de manifestare ale dominaţiei hitleriste în Europa au fost:

  • exploatarea economică: în perioada războiului, în uzinele de război, în construcţii militare şi civile, ferme agricole, mine şi cariere au muncit 7 milioane de oameni, prizonieri de război sau oameni aduşi cu forţa din ţările ocupate. Forţa de muncă străină trebuia să înlocuiască pe muncitorii germani care erau mobilizaţi în număr tot mai mare pe front.

Mari cantităţi de materii prime, produse alimentare şi foarte multe maşini au fost rechiziţionate în serviciul economiei de război germane. Au fost jefuite inclusiv comorile de artă ale popoarelor subjugate.

  • lagărele de concentrare: dacă până în 1939 principala funcţie a lagărelor a fost eliminarea opoziţiei politice interne, după începerea războiului accentul s-a pus pe munca forţată în lagărele de concentrare organizate ca unităţi de producţie.

De la sfârşitul anului 1941, naziştii au organizat în Europa un adevărat genocid: 10 milioane de persoane, dintre care 6 milioane de evrei, au fost exterminate în lagăre.

  • colaboraţionismul: în ţările cotropite de germani au existat persoane, organizaţii sau publicaţii periodice care s-au pus în slujba ocupanţilor sau au colaborat cu aceştia. Unii au trădat pur şi simplu, alţii au colaborat din motive economice sau din fanatism nazist sau anticomunist. Hitleriştii au instalat şi guverne având în frunte colaboraţionişti ca Pierre Laval în Franţa, Vidkun Quisling în Norvegia, Ante Paveliae în Croaţia, Milan Nediae în Serbia etc.

Rezistenţa antifascistă

În ţările ocupate de germani a apărut Rezistenţa, o mişcare clandestină organizată în scopul eliberării de sub dominaţia nazistă. Rezistenţa s-a manifestat sub diferite forme: lupte de partizani, organizarea serviciilor de informaţii în favoarea Naţiunilor Unite, sabotaje, publicaţii clandestine, organizarea canalelor pentru sprijinirea evadaţilor, atentate etc.

În vestul Europei, grupurile de rezistenţă s-au unit sub direcţia guvernelor din exil instalate în Londra. De pildă, generalul francez Charles de Gaulle a cerut compatrioţilor săi la 18 iunie 1940, în cadrul unei misiuni transmise la postul de radio BBC, să continue lupta, în estul Europei, Rezistenţa era divizată în grupuri dirijate de la Londra şi grupuri comuniste instrumentate de sovietici. Rezistenţa i-a obligat pe germani să mobilizeze zeci de divizii în Iugoslavia, unde partizanii sârbi erau conduşi de comunistul Iosip Broz Tito, în Albania, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Franţa şi URSS.

Formarea coaliţiei antifasciste

Coaliţia antifascistă formată din state cu orânduiri sociale diferite a fost posibilă datorită faptului că nazismul era o ameninţare pentru întreaga lume. Prima manifestare oficială a alianţei a fost acordul anglo-sovietic de ajutor reciproc din 12 iulie 1941. A urmat Carta Atlanticului la 14 august 1941, un document prin care Anglia şi Statele Unite şi-au declarat ţelurile politice comune. URSS a aderat la principiile cartei în septembrie 1941.

Tot în anul 1941 a avut loc la Moscova prima conferinţă interaliată în urma căreia Statele Unite şi Anglia se angajau să sprijine URSS cu arme şi materii prime. Statele Unite au hotărât să aplice legea de împrumut şi închiriere şi în relaţiile cu URSS. Coaliţia antifascistă s-a constituit oficial la 1 ianuarie 1942, când Statele Unite şi guvernele a 26 de ţări au semnat Declaraţia Naţiunilor Unite.

Tip de rezistenţă Ţări Începutul
Raporturi bune cu Londra; influenţă comunistă redusă Olanda vara anului 1940
Norvegia vara anului 1940
Belgia toamna anului 1940
Unitate de acţiune internă; puternică influenţă comunistă Franţa iunie 1940
Italia 1943
Conflicte puternice între rezistenţa comunista (partizani) şi cea necomunistă Polonia toamna anului 1940
Iugoslavia mai-iulie 1941
Grecia septembrie 1941 aprilie 1942 (comunişti)

România în timpul celui de-al doilea război mondial

Între anii 1941 şi 1944, România a fost aliata Germaniei hitleriste. După ce a atins Nistrul, armata română a avut un rol important în cucerirea Crimeei (1941-1942). Întreaga economie românească a fost pusă în slujba eforturilor de război. A sporit însă dependenţa României faţă de Reich. În 1943,60% din exporturi şi 85% din importurile româneşti erau controlate de firme germane.

În ţară s-a instaurat un regim de război. S-au înfiinţat lagăre şi s-au militarizat întreprinderile şi instituţiile. Deşi regimul Antonescu s-a opus exterminării populaţiei evreieşti din România, în perioada 1941-1943, aproape 100.000 de evrei au fost deportaţi în Transnistria, unde mii de oameni au pierit din cauza condiţiilor groaznice de viaţă şi a atrocităţilor.

Împotriva românilor din zonele cedate horthyştilor şi comuniştilor ruşi au avut loc, de asemenea, asasinate înfiorătoare şi deportări. Încă din 1941, în România s-a constituit o opoziţie împotriva regimului antonescian, a cărei figură centrală a fost liderul naţional-ţărănist Iuliu Maniu. Opoziţia a menţinut permanent legătura cu aliaţii anglo-americani.