Nicolae Filimon

Nicolae Filimon (6 septembrie 1819, Bucureşti - 19 martie 1865, Bucureşti) - prozator, publicist, memorialist, instrumentist şi critic muzical. Fiu al Mariei şi al lui Mihai Filimon, protopop la Biserica Enei din Bucureşti, Filimon învaţă la început la şcoala din chiliile bisericii, apoi sub oblăduirea marelui logofăt Scarlat Bărcănescu şi a clucerului Eftimie Răsuceanu.

A făcut studii de muzică vocală şi instrumentală fie la şcoala de pe lângă Societatea Filarmonică, fie, mai sigur, în preajma ieromonahului rus Vissarion. Cântăreţ „ajutor” (1829), apoi cântăreţ „absolut” (1842) şi epitrop (1852) al bisericii unde slujise tatăl său până în 1830, când murea de holeră, tânărul va fi şi corist în trupa de operă a Henriettei Karl, precum şi flautist în orchestra trupei italiene de operă din Bucureşti. După 1850 a ocupat diferite funcţii administrative: „scriitor” şi mai târziu „ajutor la masa a doua” la Departamentul Credinţei, primind între timp şi rangul de pitar, secretar şi apoi membru al Comisiei Documentale, iar din 1862, la Arhivele Statului, şef al secţiei istorice şi a aşezămintelor publice şi ulterior „cap al secţiunii bunurilor publice”.

Îşi face debutul publicistic în 1857, cu un foileton muzical apărut în ziarul „Naţionalul”. În mai puţin de un deceniu se manifestă ca jurnalist, memorialist, folclorist, nuvelist şi, în mod deosebit, ca romancier. Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoarici mănâncă, publicat în „Revista română” a lui A.I. Odobescu în 1862-1863 şi în volum în 1863, se instituie ca un moment de referinţă în evoluţia romanului românesc. Semna de obicei N. Philemon, N.M. Philemon sau N.M. Philimon. Pseudonimul Nikita Felinărescu, întâlnit în foile umoristice „Pepelea” (1860) şi „Nichipercea” (1862), poate fi al lui Filimon, ca şi Undrea, din „Cicala” (1860). Scriitorul moare de tuberculoză.

Figură pitorească, la tinereţe aflat în compania unor boemi bucureşteni de felul lui Anton Pann, Filimon se străduia, cu hărnicie şi inteligenţă, să-şi chivernisească învăţătura, să-şi extindă lecturile. Ştia limba greacă, învaţă italiana, deprinde câte puţin şi limba franceză. Îndemnurile îi veneau în principal din dorinţa de a nu fi un intrus în lumea scenei, pe care o frecventa cu asiduitate. Aceasta este experienţa capitală a vieţii lui Filimon şi implicit a biografiei lui literare. Urmărind aproape toate reprezentaţiile operei italiene din Bucureşti, precum şi alte spectacole, publică, începând din 1857, numeroase cronici şi foiletoane muzicale şi dramatice, scrise cu patos şi nu lipsite de consistenţă, în „Naţionalul”, „Revista Carpaţilor”, „Independinţa”, „Ţeranul român”, „Tribuna română” din Iaşi, „Dâmboviţa” şi „Buciumul”.

Pentru Filimon, al cărui gust a fost educat la şcoala operei italiene (a şi tradus, în 1859, împreună cu I.G. Valentineanu, libretul operei Nabucodonosor de Verdi), muzica are, în primul rând, un rol educativ. Şi când ia în discuţie comediile, vodevilurile lui Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi şi Matei Millo, el insistă, ca un vajnic şi încă necesar continuator al ideilor paşoptiste, asupra valorii modelatoare a scenei, aspirând la consolidarea unei şcoli naţionale de teatru, în descendenţă paşoptistă se situează şi interesul pentru literatura populară, Filimon înscriindu-se între cei dintâi culegători de basme la noi (Roman Năzdrăvan, Omul de piatră, Omul de flori cu barba de mătasă sau Povestea lui Făt-Frumos, „Ţeranul român”, 1862).

Pe seama dorinţei de a cunoaşte cât mai bine domeniul care îl pasiona trebuie pus şi voiajul întreprins în 1858 prin locuri cu vechi tradiţii artistice şi îndeosebi prin oraşe cu prestigiu muzical: Pesta, Viena, Praga, Dresda, Munchen, Kissingen, Veneţia, Roma, Florenţa, Pisa, Genova, Milano, Bergamo şi Padova. Memorialul acestui pelerinaj, publicat iniţial în „Naţionalul”, sub titlul Trei luni în străinătate. Impresiuni şi memorii de călătorie, unele foiletoane fiind regrupate, în 1860, în volumulEscursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice şi critice (1858), aparţine unui om dornic de informare, obstinat în lăcomia lui pentru date de tot soiul şi în felul acesta frecvent robit surselor. Filimon se deosebeşte de Dinicu Golescu, călător grav, genuin, limitat cu modestie la trăirile proprii. El îşi construieşte jurnalul având în minte modele şi ţinteşte, concomitent, intrarea în literatură. Deocamdată este în posesia unei maniere de literaturizare şi alternează notaţia documentară cu evocări avântate, emfatice, aşternând tenace şi o sumedenie de istorii romanţioase.

Monumentul domenicanilor dupe colina Fiesole, republicată separat cu titlul Mateo Cipriani, „novela” Friederich Staaps sau Atentatul de la Schdnbrunn în contra vieţei lui Napoleon I, dar şi alte fragmente ale memorialului, reluate ulterior ca scrieri independente, sunt compuse stângaci, într-un registru melodramatic, naiv, cultivând, în gustul epocii, un retorism accentuat. În paginile însemnărilor de călătorie există însă şi o a treia ipostază: un autor care reuşeşte să se dezbare de filtrul deformant al lecturilor. În astfel de clipe privilegiate intră în scenă un personaj plin de vervă şi farmec, vădind din când în când plăcerea jocului burlesc, un observator pătrunzător, moralist sagace, spirit caustic ori capabil de detaşare ironică.

Filimon se află evident în căutarea ecuaţiei propriului talent. Treapta următoare va fi nuvela Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala, apărută mai întâi în „Revista Carpaţilor” (1861). Înrudită îndeaproape cu fiziologia, specie cu o prezenţă distinctă în scrisul românesc de la mijlocul secolului al XIX-lea, nuvela indică orientarea autorului către realitatea (şi actualitatea) autohtonă. Opţiunea priveşte o categorie morală şi socială dezavuată de mulţi alţi scriitori, întru totul caracteristică vremurilor tulburi, de tranziţie.

Autorul pare să aibă în preajmă (şi nu numai aici) diatribele lui Ion Heliade Rădulescu împotriva ciocoilor şi a ciocoismului, dar ajunge să dea acestei caracterologii o interpretare literară cu un timbru individualizat. Ca posibilă întrupare a arivismului este ales un „slujnicar politic”, Mitică Râmătorian. Pornit pe calea ascensiunii cu orice preţ, insul, vulgar, incult, dar ţinând să treacă drept sensibil şi citit, practică poltroneria sentimentală şi o demagogie ridicolă. Este un cabotin de ilară ingeniozitate, anticipând uneori stilistica unor personaje din teatrul lui I.L. Caragiale. Bunăoară, declaraţia de amor a slujnicarului rezonează deplin în grotesca mărturisire cu temei similar rostită de Rică Venturiano.

Dar Filimon nu-şi poate lăsa eroii să se contureze singuri şi îi „susţine” cu discursul lui agresiv, pătimaş ori persiflant, întotdeauna polemic. Considera că asanarea morală este ţinta cea mai de seamă a scrisului. Mentalitatea, definind epoca, îşi avea sorgintea în confuzia dintre finalitatea etică şi cea estetică a operei literare. Suprapunerea planurilor se menţine şi în romanul Ciocoii vechi şi noi, dar preeminentă va deveni senzaţia viguroasă de viaţă pe care o dau aici personajele, lumea creată de scriitor.

Apărut după o serie destul de numeroasă de încercări romaneşti inegale, hibride şi artificioase în cea mai mare parte, îndatorate unor convenţii literare minore, tehnicilor facile, utilizate cu înduioşătoare ingenuitate, Ciocoii vechi şi noi este cel dintâi roman românesc în care originalitatea inspiraţiei, forţa ei de întrupare estompează precaritatea experienţei şi în cele din urmă precumpănesc în relaţia cu modelele şi cu imperfecţiunile, numeroase, ale lucrării. Oprindu-se asupra epocii fanariote în faza ei crepusculară, „o vreme de o caricatură tragică” (Nicolae Iorga), când pe decrepitudinea inconştientă a unora înfloreşte parvenitismul neguros şi cinic al altora, Filimon intuieşte aici sursa unei bogate tipologii morale, psihologice şi sociale.

Întregul proiect etic şi epic al romanului este enunţat în Dedicaţie şi în Prolog, texte revelatoare pentru incisivitatea critică şi pentru polemismul abundent exteriorizat. Fusese în intenţia autorului să întruchipeze ascensiunea ciocoiului în două ipostaze, dar nu a avut răgazul de a-l modela decât pe ciocoiul „cu anteriu şi cu călămări la brâu al timpilor fanariotici”. Existenţa unei versiuni manuscrise referitoare la turpitudinea ciocoiului „cu frac şi cu mănuşi albe” din timpurile mai noi se plasează pe tărâmul ipotezelor istoriei literare.

Numindu-l pe Dinu Păturică, eroul lui Filimon, „un Julien Sorel valah”, George Călinescu definea atât seria caracterologică adecvată, cât şi amprenta pusă de „stilul” valah asupra arivismului şi parvenitismului. În traiectoria personajului său, romancierul a înscris scene şi trepte semnificative care, cumulate, probează, uneori în exces, cum se mişcă fiecare fibră din alcătuirea unui ambiţios de o infailibilă ticăloşie. Primit în slujbă la curtea postelnicului Andronache Tuzluc, un fanariot venit în ţară în suita lui Caragea Vodă, Dinu Păturică începe să-şi calculeze orice mişcare. O face cu inteligenţă, cu tenacitate şi cu o totală lipsă de scrupule.

Ajutat şi de credulitatea stăpânului, sluga mimează cu mare artă supuşenia, zelul, devotamentul. Ajunge repede să se facă preţuit de postelnic. I se încredinţează supravegherea cherei Duduca, amanta lui Tuzluc, dar stoarce postelnicului sume fabuloase prin asociere cu aceasta şi cu chir Costea Chiorul, un negustor mârşav. E rânduit să administreze averea stăpânului, dar îl înşeală şi îl ruinează. Primeşte rang după rang, devine sameş la hătmănie şi, în sfârşit, postelnic, cupiditatea lui feroce fiind în plină expansiune. Uitase de mult de unde pornise, fură fără ruşine, oprimă fără milă şi fără frică de Dumnezeu, predă lecţii cinice de spoliere celor de-o teapă cu el. În rest, se îngrijeşte să etaleze un fel de viaţă mai „subţire”, cu recuzită, obiceiuri şi figuraţie potrivite cu noile lui cinuri.

Pragul ultim al ignominiei lui Păturică este imaginat de autor a fi trădarea şi uciderea lui Tudor Vladimirescu în schimbul isprăvniciei pe două judeţe. Dar roata norocului intră impetuos pe panta ei declinantă odată cu revenirea în scaunul ţării a unui domn pământean, care face dreptate şi pedepseşte aprig pe ticălos, tot atunci aflându-şi cuvenitul sfârşit chera Duduca, chir Costea Chiorul şi Andronache Tuzluc. Destin regizat autoritar de autor, din perspectiva morală şi moralizatoare proprie oricărei scrieri edifiante, ceea ce dictează şi introducerea în acţiune a unui grup de personaje cu evoluţie simetric antagonică, acestea fiind menite să recupereze şi să încununeze ideea de virtute: banul C., Maria (fiica banului) şi vătaful Gheorghe, „băiat cuminte, infam de cuminte, dezgustător de cuminte”, cum îl categorisea Nicolae Iorga.

În Ciocoii vechi şi noi există astfel două realităţi literare extrem de inegale, denumite de Paul Cornea „romanul” lui Dinu Păturică şi „romanţul” lui Gheorghe. Pornirea justiţiară a lui Filimon, sesizabilă în orice rând al scrierii, ajunge ostentativă în acest maniheism rigid: eroi satanici şi eroi serafici, primii incriminaţi violent, nestăpânit, cu inclemenţă, ceilalţi idealizaţi până la apoteoză. Epicul suportă, de asemenea, o schematizare maximă, până când ultima scenă o întâlneşte, demonstrativ, pe prima. Subsumate tendinţei apăsat pedagogice, mereu în consonanţă cu sentimentele nutrite de bunul cititor al vremii, clişeele, efectele melodramatice se înseriază firesc. Sunt, acestea, elemente care împiedică, în mare măsură, accesul cititorului de mai târziu la imaginea prodigioasă proiectată de Filimon.

Lucrând la Ciocoii vechi şi noi, Filimon nu şi-a pus probleme speciale de tehnică a genului, ca Radu Ionescu, spirit teoretic evoluat, nici măcar precum I.M. Bujoreanu, C.D. Aricescu sau George Baronzi. Se formase ca autodidact, era ispitit în permanenţă să-şi exhibe cultura, iar între lecturile lui rar poate fi semnalat romanul. În fapt, autorul s-a simţit solicitat indistinct de ideea unei opere ample, capabilă să transporte în „sertarele” ei tot ce acumulase între timp. În această scriere-laborator se stratifică beneficii venite din preocupări extraartistice, precum gazetăria şi arhivistică, dar şi cele generate de o experienţă artistică propriu-zisă, legată de scenă, de teatru.

Cea din urmă a fost hotărâtoare pentru viziunea autorului în Ciocoii vechi şi noi. Astfel, el a putut desluşi cu mai mare înlesnire că forfota fanariotă se identifică pregnant cu o vastă comedie a tartuffismului. Lumea ca teatru ar fi sigiliul epocii alese de Filimon, teatrul ca soluţie de amânare a dispariţiei pentru unii, ca mod de ascensiune parazitară pentru alţii. Toţi au în comun impuritatea gândurilor ascunse sub jocul de măşti, joc pe care ei îl susţin ca nişte actori rafinaţi, desăvârşiţi. Pentru a organiza această percepţie, Filimon, care nu ştie să povestească, pune în scenă.

Nu doar un element sau altul este dramaturgie în Ciocoii vechi şi noi, ci chiar trunchiul operei, pe el aglomerându-se nenumărate glose alogene, izvorâte din dorinţa de epuizare a studiului moral şi istoric. Căci autorul înscenează, documentează şi face comentarii diverse, având mereu sub control, ca dintr-un fel de avanscenă, mişcarea actorilor şi reacţia cititorului. Astfel, epoca fanariotă se dezvăluie a fi mai mult decât o ramă ori un fundal pe care se profilează destinul (previzibil) al fiecărui personaj (cu caracter preformat). Este imaginea integratoare, singura asupra căreia se concentrează autorul, spre a edifica în text o intuiţie esenţială.

Filimon foloseşte în reprezentarea acestei imagini un soi de scenă turnantă, a cărei mişcare se produce complet, proiectând noi şi noi „scene din viaţa socială”, până când epoca se reface circular, în întregul ei: o lume pervertită unde, de la vodă la slugă, toţi simulează şi disimulează, unde toţi se află permanent în rol, iar şansa fiecăruia depinde de performanţa în arta ipocriziei. Momentele de atonie intervin numai în singurătate, în deplină siguranţă, după ce sunt luate infinite precauţii. Unul ca Andronache Tuzluc este sortit pieirii pentru că joacă descoperit, ignorându-şi, din oboseală poate, adversarii.

Cu talent de comediograf, Filimon scrutează adunările, zaiafeturile, locuri unde personajele îşi fac apariţia sub privirea lui atentă, studiate din cap până în picioare. Nu sunt scăpate detaliile, dichisul vestimentaţiei, „poza” pe care se merge, mimica, gesturile, modulaţiile vocii, dar nici efectul asupra partenerilor. Doar în oglinzile aşezate de autorul omniscient în faţa personajelor poate fi văzută masca, observată metamorfoza histrionică a chipului şi tot aici apar deconspirate stratagemele.

De aceea, în descendenţa prodigioasă a lui Dinu Păturică poate sta cu mai puţină îndreptăţire Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu, filiaţia stabilindu-se mai ales cu Lică Trubadurul, personajul Hortensiei Papadat-Bengescu, şi cu Stanică Raţiu al lui George Călinescu, ambii vlăstare ale unei lumi dominate de histrionism. Mai degrabă în sensul aptitudinilor de scenograf cu ochi educat şi cu o bună informaţie istorică sunt şi descripţiile minuţioase ale lui Filimon, preocuparea lui pentru acurateţea reconstituirii interioarelor şi a cadrelor exterioare. Înrâurirea lui Balzac, invocată de exegeţi, rămâne incertă.

În Ciocoii vechi şi noi se încheagă, astfel, o ambianţă caracterizată fie de opulenţa obosită, agonică, fie de fastul grosolan, fie de mizeria tristă. Dacă finalitatea etică îngroşată, structura hibridă, inegală, stilistica ezitantă, prinsă între „presiunea retorică a vremii” şi „noua îndrumare realistă” (Tudor Vianu) ţin de statutul de începător al autorului, dar şi de incipienta unui gen, Ciocoii vechi şi noi îşi îndreptăţeşte cariera, prestigiul prin expresivitatea frescei sociale, prin surprinderea substanţială a unui mecanism caracterologic, transpus, metonimic, într-un personaj exemplar.

Opera literară

  • Mateo Cipriani, Bergamo şi Slujnicarii, Bucureşti, 1861;
  • Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoarici mănâncă, Bucureşti, 1863; ediţia II, Bucureşti, 1889; ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1902; ediţie îngrijită şi prefaţă de Eugen Lovinescu, Bucureşti, 1929; ediţie îngrijită şi prefaţă de George Baiculescu, Craiova, 1931; ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Mihăescu, Bucureşti, 1941; ediţie îngrijită de George Baiculescu, Craiova, 1943; ediţie îngrijită şi introducere de Paul Georgescu, Bucureşti, 1950; ediţie îngrijită şi prefaţă de George Ivaşcu, Bucureşti, 1956; ediţie îngrijită şi introducere de Şerban Cioculescu, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1959; ediţie îngrijită de Elena Beraru, prefaţă de Aurel Martin, cu ilustraţii de Val Munteanu, Bucureşti, 1963; ediţie îngrijită şi prefaţă de Domnica Filimon-Stoicescu, Bucureşti, 1965; ediţie îngrijită şi prefaţă de George Ivaşcu, Bucureşti, 1967; ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Anghelescu, repere istorico-literare Andrei Rusu, Bucureşti, 1985; ediţie îngrijită şi postfaţă de Lucian Chişu, Bucureşti, 1990; ediţie îngrijită şi introducere de Roxana Cofaru, Bucureşti, 1997;
  • Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala, prefaţă de Mihail Dragomirescu, Bucureşti, 1916; ediţie îngrijită şi prefaţă de George Baiculescu, Bucureşti, 1933;
  • Nuvele. Nenorocirile unui slujnicar şi Mateo Cipriani, prefaţă de G. Negulescu-Batişte şi N. Vătămanu, Bucureşti, 1942;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită de George Baiculescu, prefaţă de George Ivaşcu, Bucureşti, 1957;
  • Ciocoii vechi şi noi. Nenorocirile unui slujnicar, ediţie îngrijită de Domnica Filimon-Stoicescu, introducere de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1970; ediţia Bucureşti, 1987;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Mircea Anghelescu, note şi variante George Baiculescu, Bucureşti, 1975-1978; ediţia Bucureşti, 1998;
  • Escursiuni în Germania meridională. Nuvele, postfaţă de Paul Cornea, Bucureşti, 1984.

Muzicologie

  • Schiţe trase din viaţa şi scrierile musicale ale celebrului maestru G. Verdi, în „Naţionalul”, nr. 17 din 3 februarie 1858 şi nr. 20 din 13 februarie 1858, Bucureşti;
  • Despre începuturile operii musicale, progresul şi perfecţiunea în care a ajuns în timpul de astăzi, în „Naţionalul”, nr. 28 din 13 martie 1858, nr. 31 din 24 martie 1858, nr. 33 din 3 aprilie 1858, Bucureşti;
  • Schiţă din viaţa şi scrierile celebrului maestru Donizetti, în „Naţionalul” nr. 36 din 14 aprilie 1858, Bucureşti;
  • Schiţă biografică asupra maestrului Bellini şi a operilor sale, în „Naţionalul” nr. 39 din 24 aprilie 1858, Bucureşti;
  • Schiţă biografică asupra celebrului violonist Paganini, în „Naţionalul” nr. 44 din 12 mai 1858, nr. 54 din 16 iunie 1858 şi nr. 56 din iunie 1858, Bucureşti.

Critică muzicală

  • Nicolae Filimon. Opere alese, vol. I-II, ediţie, glosar şi bibliografie de George Baiculescu, Bucureşti; idem înNicolae Filimon. Scrieri alese, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Domnica Stoicescu, Bucureşti, 1958; idem în Nicolae Filimon. Opere, vol. II, Colecţia „Scriitori români”, ediţie îngrijită, note, glosar şi bibliografie de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1978.

Folclor

  • Jocul bănăţean, în „Naţionalul” nr. 88 din 12 octombrie 1858;
  • Literatură poporană. „Roman Năzdrăvan”, în „Ţeranul român” nr. 10 din 14 ianuarie 1862, Bucureşti,, reprodus în limba franceză:Contes. Roumains. Roumain Nasdravan, în „La Voix de la Roumanie” nr. 12 din 3 aprilie 1862, Bucureşti;
  • Literatură poporană. „Omul de piatră”, în „Ţeranul român” nr. 34 din 11 noiembrie 1862, Bucureşti;
  • Literatură poporană. „Omul de flori cu barbă de mătasă sau povestea lui Făt-Frumos, în „Ţeranul român” nr. 37 din 2 decembrie 1862, nr. 38 din 9 decembrie 1862 şi nr. 40 din 23 decembrie 1862, Bucureşti;
  • Lăutarii şi compoziţiunile lor, în „Buciumul” nr. 311 din 21 noiembrie / 3 decembrie 1864, Bucureşti.

Memorialistică

  • Escursiuni în Germania meridională. Memorii artistice, istorice şi critice (1858), Bucureşti, 1860 (publicat mai întâi în foiletoane în „Naţionalul”, 1859-1860, sub titlulTrei luni în străinătate. Impresiuni şi memorii de călătorie).

Traduceri

  • Rachela şi Ristori, primele tragediene la expoziţiunea de la Paris, traducere după M.G. Saphir, în „Naţionalul” nr. 23 din 24 februarie 1858, Bucureşti;
  • Nabucodonosoru, operă lirică în 4 acte tradusă de N. Filimon şi I.G. Valentineanu, musika de Verdi, Bucureşti, 1859.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …