Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu (29 iunie 1819, Bucureşti - 29 noiembrie 1852, Palermo, Italia) - istoric, prozator, economist, doctrinar militar, om politic, diplomat, democrat-revoluţionar şi strălucit fruntaş al generaţiei paşoptiste. Părinţii lui Bălcescu erau originari din Bălceşti (judeţul Vâlcea), unde mama, Zinca Bălcescu (care şi-a păstrat numele de familie şi după căsătoria cu pitarul Barbu sin Petre, tatăl lui Bălcescu), avea o moşie. Făceau parte din mica boierime, cu averea mereu în scădere după bejenia din vremea răscoalei lui Tudor Vladimirescu şi după moartea prematură a tatălui, în 1824.

Bălcescu şi-a început instrucţia şcolară în familie, cu un dascăl grec. Din 1832 este elev la Colegiul „Sf. Sava”. Aici îl cunoaşte pe Ion Ghica. De la profesorul bănăţean Eftimie Murgu îşi însuşeşte primele elemente de filosofic. La 19 ani se angajează în armată cu gradul de iuncher şi predă, ca învăţător, cunoştinţe elementare şi lecţii de istorie într-o şcoală destinată ostaşilor. Studiul istoriei, mai ales al documentelor referitoare la trecutul Principatelor, devine preocuparea dominantă, ceea ce are ca urmare şi orientarea tânărului ofiţer spre gruparea naţională, condusă de colonelul Ion Câmpineanu.

În 1840 participă la mişcarea revoluţionară iniţiată de Dimitrie Filipescu (alături de Eftimie Murgu, Cezar Bolliac, Marin Serghiescu, J.A. Vaillant şi C. Telegescu). Mişcarea fiind descoperită de autorităţi, iar complotiştii arestaţi, Bălcescu, socotit minor, este condamnat numai la trei ani de recluziune la mănăstirea Mărgineni. După o detenţie grea, care i-a şubrezit sănătatea, este graţiat în aprilie 1842. Din 1843, se află printre membrii de bază ai unei societăţi literare; împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell, întemeiază societatea secretă „Frăţia”, având ca deviză „Dreptate, Frăţie”. Călătoreşte prin provinciile româneşti, în căutarea vestigiilor istorice, şi leagă prietenii cu moldovenii Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu şi cu ardeleanul George Bariţiu.

Cu studiul Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum (1844), prima sa colaborare la revista ieşeană „Propăşirea”, se afirmă ca unul dintre cei mai competenţi istorici ai românilor, apreciat de Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu. În 1845, în Asociaţia literară, este ales secretar, împreună cu Ion Voinescu II. În acelaşi an, în colaborare cu Aug. T. Laurian, el scoate „Magazin istoric pentru Dacia”, îşi continuă călătoriile de studii prin ţară, dar, în 1846, şi pentru a evita noi represiuni din partea stăpânirii, pleacă în Apus.

La Paris, se reîntâlneşte cu Mihail Kogălniceanu (cu care proiectează alcătuirea unui dicţionar biografic al personalităţilor din istoria românilor), C.A. Rosetti, Ion Ghica, Ion şi Dimitrie Brătianu. Ia parte la şedinţele Societăţii studenţilor români din Paris, precizându-şi orientarea şi programul politic. Atmosfera revoluţionară din rândurile studenţilor români este întreţinută şi de prelegerile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz, care au avut o înrâurire însemnată şi asupra lui Bălcescu. În bibliotecile pariziene, cum va face şi în oraşele Italiei, el adună documente privitoare la epoca lui Mihai Viteazul. După şapte luni de la sosirea în Franţa, apar primele semne ale bolii de plămâni care îl va doborî peste câţiva ani. Pleacă în Italia, unde se întâlneşte cu Vasile Alecsandri.

În vara anului 1847, e din nou la Paris, unde face propagandă în presă în favoarea emancipării ţărilor române şi pentru reforme sociale democratice. În februarie 1848, izbucneşte revoluţia în Franţa. Bălcescu, om cu o rară vocaţie de revoluţionar, trăieşte intens evenimentele şi e fericit că poate trimite în ţară prietenului Vasile Alecsandri o bucată de catifea smulsă din tronul regelui Louis-Philippe. Se întoarce în ţară în aprilie 1848. Împreună cu Ion Ghica şi Alexandru G. Golescu-Negru (Arăpilă), face parte dintr-o comisie executivă aleasă de comitetul revoluţionar român. Colaborează la redactarea proiectului de constituţie şi a Proclamaţiei, insistând, într-o dispută neîntreruptă cu mulţi dintre conducătorii mişcării, pentru menţinerea articolului 13 privitor la desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.

După izbânda revoluţiei, la 11 iunie 1848, este numit în fruntea Departamentului relaţiilor externe, dar renunţă repede şi preferă funcţia de secretar al Guvernului provizoriu. În tot timpul evenimentelor din 1848, el a reprezentat, în opoziţie cu majoritatea noilor miniştri, atitudinea cea mai intransigentă, atât în relaţiile cu puterile străine care ameninţau cu invazia (Rusia şi Turcia), cât şi în aplicarea reformelor sociale anunţate în Proclamaţia de la Islaz. Este adeptul rezistenţei armate în cazul unui atac străin, cere în şedinţele Guvernului provizoriu împroprietărirea ţăranilor prin despăgubiri, eliberarea ţiganilor robi, votul universal şi direct. În acelaşi scop, colaborează la redactarea ziarelor „învăţătorul satului” şi „Popolul suveran”.

După înlocuirea Guvernului provizoriu cu o Locotenenţă domnească, Bălcescu este propus în deputăţia care va pleca la Constantinopol pentru a obţine recunoaşterea unor reforme. Misiunea eşuează, ca şi întreaga mişcare, şi apelurile sale pentru o mobilizare armată rămân zadarnice. Întors în ţară la 13 septembrie, este arestat de turci şi îmbarcat într-o ghimie, pe Dunăre, împreună cu ceilalţi conducători ai revoluţiei, în vederea expulzării din ţară. Refugiat în Transilvania, urmăreşte acţiunile revoluţionare ale maghiarilor şi românilor, aflaţi, spre marele său regret, în conflict.

În februarie 1849, ajunge la Constantinopol. Este secretar al emigraţiei române şi participă la unele acţiuni politice care urmăreau, pe cale diplomatică, o tardivă salvare a revoluţiei din Muntenia. Decepţionat de nesfârşitele rivalităţi şi conflicte dintre emigranţi, pe care nu reuşeşte să le potolească, se îndreaptă din nou spre Ardeal, atras de posibilitatea de a orienta mişcarea condusă de Avram Iancu, în vederea reactivării revoluţionare şi a celorlalte provincii româneşti. În numeroasele întâlniri cu conducătorii revoluţiei ungare (L. Kossuth, generalii Bem şi Perczel), încearcă să obţină din partea acestora recunoaşterea drepturilor românilor din Transilvania. Propunerile lui, în numele revoluţionarilor români, sunt acceptate doar când armata revoluţionară ungară este înfrântă. Mereu în primejdie de a fi arestat, Bălcescu se refugiază pentru o lună în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni.

În octombrie 1849, este din nou la Paris, făcând mari eforturi de a organiza emigraţia pentru pregătirea unei noi revoluţii. La începutul anului următor, călătoreşte la Londra pentru o întrevedere cu lordul Palmerston şi încearcă, printr-o perseverentă activitate diplomatică, să câştige sprijinul guvernului englez în favoarea Principatelor.

Întors la Paris, publică Question economique des Principautes Danubiennes (1850). În noiembrie 1850, Bălcescu scoate revista „România viitoare” (număr unic). Mâhnit de conflictele dintre exilaţii români, bolnav, renunţă în mare măsură la activitatea politică şi se consacră redactării monografiei istorice Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. În primăvara anului 1851, slăbit de boală, se stabileşte lângă Paris, la Ville d’Avray. Spre sfârşitul anului, în căutarea unei clime mai favorabile, se mută la Hyeres, însoţit de Sevastiţa, sora lui, şi de Maria Cantacuzino.

La sfârşitul lunii aprilie 1852, porneşte spre Constantinopol, cu gândul de a se stabili în Moldova. La 8 septembrie, trece Dunărea pe malul românesc şi, pentru câteva ore, la pichetul din Turnu Măgurele, se întâlneşte cu mama lui. În octombrie, se îndreaptă singur spre Italia, trece prin Neapole şi se opreşte la Palermo, unde moare după scurtă vreme. A fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

Împreună cu Mihail Kogălniceanu, Bălcescu inaugurează în cultura românească o concepţie modernă despre istorie şi pune bazele istoriografiei naţionale, ca ştiinţă. Pentru el, a scrie istorie nu înseamnă a face biografia unor eroi privilegiaţi, ci a reconstitui, cu ajutorul documentelor, viaţa poporului, „cu instituţiile, sentimentele şi obiceiurile lui în deosebite veacuri”. Istoricul, cunoscând şi apreciind cu discernământ operele istorice moderne, trebuie să cerceteze izvoarele adevăratei istorii naţionale: tradiţiile şi literatura populară, hrisoavele şi cronicile, inscripţiile şi vestigiile arheologice, descrierile etnografice. Într-o perioadă când scrierea istorică nu se desprinsese cu totul de literatură, Bălcescu, istoric romantic, este mereu preocupat de expresia stilistică şi de arhitectura operelor lui. Datorită talentului său, aproape tot ce a scris, nu numai cartea despre Mihai Viteazul, poate intra în aria literaturii.

Şi-a început activitatea pe acest tărâm cu două studii asupra organizării armatei la români, în Muntenia şi Moldova, deoarece considera vechile oştiri autohtone modele de instituţii sociale bine organizate şi socotea că procesul de regenerare naţională nu poate începe decât printr-un sistem militar defensiv bine alcătuit. Meditaţiile pe marginea faptelor sunt legate de constatarea decăderii puterii de apărare a ţărilor române, decădere atribuită corupţiei şi lipsei de patriotism a boierilor. Bălcescu urmăreşte declinul provinciilor româneşti, trăgând învăţămintele necesare în vederea unor înnoiri fundamentale.

Alte studii (Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, Românii şi fanarioţii, Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595) dezvăluie un istoric modern, cu o gândire matură şi un stil original şi viguros. Interpretând faptele istorice şi integrându-le viziunii proprii, autorul are darul de a evoca dramatic trecutul, de a colora romantic naraţiunea, fără deformări şi grandilocvenţă. Expunerea e concisă, în fraze elegante, care atestă supleţea gândirii şi asimilarea procedeelor istoricilor moderni (Aug. Thierry, Fr. Guizot, judeţul Michelet). Evocarea unor evenimente este adesea întreruptă de scurte aprecieri concluzive, patetice de multe ori, luminând fie semnificaţiile mai adânci, cu valoare simbolică, ale unor evenimente, fie eroi.

Bălcescu a inaugurat la noi genul biografiilor istorice (Ioan lăutul, mare logofăt al Moldovei, Spătarul Ioan Cantacuzino, Postelnicul Constantin Cantacuzino, Logofătul Miron Costin). Sobre, sintetice, acestea recompun imaginea unor personalităţi exemplare din istoria românilor. Problemele politice şi naţionale fiind mereu aceleaşi, biografiile devin un prilej de a pune de fiecare dată în discuţie politica externă a Principatelor şi de a relua procesul boierimii. Citatele din cronici, numeroase, fac corp comun cu expunerea, fără mare diferenţă de ton, Bălcescu adaptându-se cu supleţe stilului cronicăresc.

Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri şi, îndeosebi, memoriul scris la Paris, Question economique des Principautes Danubiennes (cu o versiune românească apărută postum, Reforma socială la români) sunt cele mai profunde analize pe care le-a produs ideologia paşoptistă asupra cauzelor economice, sociale şi politice care au generat revoluţia de la 1848. Radicalismul gânditorului social atinge în aceste studii nivelul maxim. Evidenţa faptelor şi a argumentelor ţine locul declaraţiilor de compasiune sau ură. Scrisul lui Bălcescu a devenit foarte matur, echilibrat şi sigur. Au dispărut aproape cu totul accentele excesiv retorice, prezente în unele studii anterioare. Ca şi în articolele scrise în zilele revoluţiei, Bălcescu posedă arta de a transmite cu forţa elocinţei convingerile sale.

Mersul revoluţiei în istoria românilor are, de asemenea, aspectul unui manifest care rezumă, pe un ton agitatoric şi evocator, cauzele istorice ale revoluţiei de la 1848. Incursiunea în trecut devine o scurtă istorie a poporului român, scrisă cu patetism romantic (cu figuri stilistice convenţionale, uneori, de poem în proză), dar şi cu luciditatea şi profunzimea omului politic.

Tot aici, ca şi în Introducere la Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, este expusă, cu solemnitate sacerdotală, concepţia determinist-providenţială despre istoria omenirii. Bălcescu crede într-o lege a progresului universal, în „triumful binelui asupra răului, al spiritului asupra materiei, al dreptului asupra silei”. Odată cu apariţia creştinismului, omenirea a intrat într-o fază de dezvoltare progresivă, sub imperiul raţiunii. Rolul istoriei este de a dezvălui şi a demonstra această mişcare, a cărei ţintă finală ar fi contopirea esenţei umane cu esenţa divină. Naţiunile au un destin şi o „misie” (ca şi indivizii) şi, prin specificul şi menirea lor, participă la unitatea şi armonia lumii. Fiecare abatere de la legea divină e pedepsită, dar omul nu este instrumentul orb al fatalităţii, el poate alege, prin voinţa sa, calea pentru împlinirea destinului.

Pe plan literar, viziunea lui Bălcescu asupra istoriei generează o perspectivă grandioasă asupra faptelor şi eroilor din trecut. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, opera care îl aşează pe Bălcescu printre cei mai de seamă scriitori ai perioadei paşoptiste, a fost elaborată în exil, între 1849 şi 1852. Rămasă în manuscris, neterminată, lucrarea a fost publicată postum de A.I. Odobescu, mai întâi parţial, în „Revista română” (1861-1863), apoi în volum în 1877 (cu titlul Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul), ediţie supravegheată de Ioan Slavici, care a făcut unele modificări de ordin gramatical şi lexical.

Monografie a unei epoci din istoria românilor şi a unui domnitor, scrierea este alcătuită, în proiectul iniţial, din şase „cărţi” (ultima a rămas nescrisă), urmărind principalele etape ale evoluţiei evenimentelor: Libertatea naţională, Călugărenii, Servagiu, Unitatea naţională, Mirăslău şi Gorăslău. Deşi concepută ca o „poemă istorică”, lucrarea are la bază o documentaţie şi o rigoare ştiinţifică fără precedent în cultura noastră. Cronici autohtone şi străine, istorii, acte, mărturii, legende se adună într-o operă unitară ca perspectivă şi ca expresie literară. Izvoarele sunt uneori prelucrate, alteori compilate, totdeauna selectate şi decupate conform opticii şi exigenţei scriitorului.

În mare măsură, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul reprezintă o sinteză a gândirii politice, sociale şi istorice, aplicată la o perioadă de răscruce din istoria luptei pentru unitatea naţională. Anii domniei lui Mihai dobândesc semnificaţii pentru contemporanii scriitorului, obiectivele naţionale, politice şi sociale rămânând, în viziunea sa, aceleaşi: unirea, independenţa, soarta ţăranilor. De aici, tonul pasionat, numeroasele referiri directe şi analogiile cu soarta românilor din veacul al XIX-lea. Participarea afectivă e a unui rapsod, dar şi a luptătorului pentru aceeaşi cauză. Mihai Viteazul este pentru Bălcescu, înainte de orice, simbolul luptei pentru unitatea naţională. Treptat, însă, se încheagă un portret mult mai complex al eroului: domnitor, diplomat şi om politic, strateg, ostaş, părinte şi soţ, cu calităţi şi defecte pe măsura unei mari personalităţi.

Alcătuirea cărţii are mereu în vedere să aducă în prim-plan figura voievodului român. Relatările istoricilor străini sunt repovestite de Bălcescu, care însă le înviorează printr-o viziune mai plastică, mai concretă. Sunt reproduse chiar şi legende orientale, ce dau un aer de fabulos unor episoade şi sporesc dimensiunile epopeice ale domnitorului şi ale oastei sale. Ele au darul de a crea o tensiune prevestitoare de mari evenimente. Povestirea e străbătută, în cele mai izbutite pagini, de un patos al participării la o epocă importantă din istoria ţării şi de bucuria de a vedea întrupate într-un singur om idealuri care sunt şi ale autorului.

Bălcescu are un talent neobişnuit de a anima faptele prin cele mai variate mijloace stilistice. Prin tehnica alternării timpurilor verbale (trecut - prezent istoric), prin abundenţa epitetelor concrete, a metaforelor şi a detaliilor semnificative, povestirea capătă culoare şi viaţă. Amănunte, mici întâmplări sugerează stări de spirit colective, starea sufletească a mulţimii sau a unor protagonişti. Tonul relatării este când solemn şi grav în reflecţiile despre soarta românilor, când dinamic, precipitat, în reconstituirea luptelor armate, când exact, concis şi neutru în prezentarea contextului istoric european.

Descrierea bătăliilor e realizată cu o bună ştiinţă a compoziţiei şi a gradaţiei. Marile încleştări militare sunt precedate de descrierea minuţioasă a locului bătăliei, atmosfera e străbătută de fiorii evenimentului apropiat. În limitele exactităţii faptelor, scriitorul reuşeşte, printr-o optică particulară, să dea o aură mitologică bătăliei, la care participă, parcă, întreaga fire; combatanţii capătă înfăţişare fabuloasă.

Bălcescu are ochi de strateg care vede întreaga panoramă, dar şi cadrele parţiale, mişcările din planul secund. Scenele dinamice, alerte alternează, într-o construcţie subtilă, cu altele domoale, de reflux sau de pregătire a unor noi învolburări. Asemenea cronicilor, naraţiunea este presărată cu aforisme şi „învăţături”, scoase, bătrâneşte, din experienţa istoriei. Patosul rapsodului cronicar dă expunerii, în momentele cruciale, un aer de legendă. Pe alocuri, însă, în pasajele excesiv exaltate, înflăcărarea, care creează o tensiune continuă, cade într-un fel de grandilocvenţă.

Îmbinând maniera exactă şi suplă a istoricului modern cu cea cronicărească, Bălcescu este creatorul unui stil original al naraţiunii istorice, cu deosebite efecte expresive, ale cărui influenţe pot fi recunoscute în opera marilor istorici care vor urma: B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga. Istoric romantic şi vizionar, el este, totodată, un scriitor-cronicar, înclinat spre moralizări, un pedagog al naţiunii.

Opera literară

  • Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum, Iaşi, 1844;
  • Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor, Bucureşti, 1845;
  • Drepturile românilor către Înalta Poartă, Bucureşti, 1848;
  • Question economique des Principautes Danubiennes, Paris, 1850;
  • Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, ediţie îngrijită şi prefaţă de A.I. Odobescu, Bucureşti, 1878; ediţie îngrijită de Alexandru Lapedatu (Românii sub Mihai-Vodă Viteazul), Bucureşti, 1908; ediţia (Românii supt Mihai-Voievod Viteazul), I-II, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de Paul Cornea, Bucureşti, 1967; ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1970; ediţie îngrijită de Maria Platon, Iaşi, 1988; ediţie îngrijită de Andrei Rusu, Bucureşti, 1997;
  • Biografii istorice, Bucureşti, 1901;
  • Din ineditele lui Nicolae Bălcescu. Manualul bunului român, ediţie îngrijită şi introducere de P.V. Haneş, Bucureşti, 1903;
  • Patru studii istorice, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1928;
  • Scrieri istorice, ediţie îngrijită şi introducere de P.P. Panaitescu, Craiova, 1930;
  • Opere, tomul I: Scrieri istorice, politice şi economice, partea I-II, ediţie îngrijită şi introducere de George Zane, Bucureşti, 1940; tomul II: Scrisori şi scrieri inedite, ediţie îngrijită şi introducere de George Zane şi Elena Zane, Bucureşti, 1948;
  • Opere complete, vol. I: Românii sub Mihai-Voievod Viteazul, ediţie îngrijită şi prefaţă de Stelian Semedrescu, Bucureşti, 1940; vol. II: Studii şi biografii istorice, ediţie îngrijită de Lucian Predescu, Bucureşti, 1944;
  • Scrieri sociale, ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1947;
  • Opere, Bucureşti, 1952;
  • Opere, vol. I: Studii şi articole; vol. II: Istoria românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, Bucureşti, 1953; vol. IV: Corespondenţă, ediţie îngrijită de George Zane, Bucureşti, 1964;
  • Opere alese, I-II, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, introducere de Gheorghe Georgescu-Buzău, Bucureşti, 1960;
  • Privire asupra stării de faţă, asupra trecutului şi viitorului patriei noastre, ediție îngrijită şi prefaţă de Cornelia Bodea, Bălceşti pe Topolog, 1970;
  • Scrieri alese, ediţie îngrijită de Andrei Rusu, prefaţă de Paul Cornea, Bucureşti, 1973;
  • Opere, I-IV, ediţie îngrijită de George Zane şi Elena G. Zane, Bucureşti, 1974-1990.

Check Also

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …