Monumentul triumfal de la Adamclisi

Monumentul cel mai însemnat şi cel mai sugestiv tot odată pentru noile condiţii de viaţă pe care le cunoaşte Dobrogea odată cu anexarea ei de către romani este trofeul de la Adamclisi, ridicat, aşa cum indică inscripţia descoperită în săpături, în anul 109 d.Hr. de către Traian. Construit alături de noul oraş întemeiat de Traian - Tropaeum Traiani - pe o colină ce domină dealurile din sudul Dobrogei, acest monument triumfal avea rostul să comemoreze luptele grele pe care le-au dus în această regiune romanii şi dacii, aşa cum rezultă din studiul scenelor de luptă de pe Columna Traiană, cu care trofeul dobrogean prezintă, cel puţin din punctul de vedere al semnificaţiei sale istorice, o mare asemănare.

Nici unul din monumentele antice de pe teritoriul României n-a suscitat atât de multe discuţii, atât în ce priveşte data construirii sale, cât şi a semnificaţiei sale istorice. Pentru Grigore Tocilescu, care a întreprins săpături de mare amploare atât pe această colină cât şi în oraşul învecinat, al cărui nume - Tropaeum Traiani - sugera încă de la început o legătură strânsă cu trofeul din vecinătate, monumentul de la Adamclisi a fost ridicat în epoca lui Traian, în amintirea luptelor care au avut loc în 102 şi în 105 în dreapta Dunării, în Dobrogea, ce se transformase la începutul secolului II d.Hr. într-un adevărat bastion militar.

Părerea aceasta, împărtăşită de numeroşi alţi specialişti (O. Benndorf, G. Niemann, Fr. Studniczka, E. Petersen, S. Reinach, T. Antonescu, V. Pârvan, R. Paribeni, P. Nicorescu, iar, recent, Florea B. Florescu), a fost combătută de A. Furtwangler, care pune ridicarea monumentului în legătură cu victoria lui M. Licinius Crassus împotriva bastarnilor şi dacilor, în anul 29 î.Hr.

Un al treilea grup de specialişti, preocupaţi pe de o parte de indicaţia precisă pe care o dă inscripţia monumentului, pe de altă parte de unele trăsături stângace ale sculpturilor sale decorative, au căutat o soluţie de compromis. A. Riegl, C. Cichorius, S. Ferri, Nicolae Iorga, R. Vulpe consideră că monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în amintirea luptelor din dreapta Dunării, a fost complet refăcut în secolul IV, fie în epoca lui Constantin cel Mare, în vremea căruia ştim că a fost reclădit oraşul Tropaeum Traiani, pustiit de atacurile triburilor în migraţie în a doua jumătate a secolului anterior, fie în vremea lui Valens, despre care un scriitor grec contemporan, Themistius, vorbeşte că ar fi. ridicat în Dobrogea un trofeu.

Divergenţa de păreri exprimată în toate aceste studii - pe de o parte faptul incontestabil al ridicării monumentului în vremea lui Traian, pe de altă parte impresia că sculpturile decorative ar reflecta condiţii schimbate ale artei romane din secolul IV d.Hr., faţă de cea din secolul II d.Hr. - izvorăşte înainte de toate din faptul că unul şi acelaşi monument a fost considerat din puncte de vedere deosebite şi inegale.

Pe de altă parte, aşa cum s-a amintit mai sus, chiar aprecierea făcută din punctul de vedere al execuţiei artistice, este departe de a fi unanimă. Învăţaţi de mare renume s-au declarat de acord cu părerea exprimată de Grigore Tocilescu şi O. Benndorf, după care monumentul, aşa cum îl cunoaştem astăzi, a fost ridicat în epoca lui Traian, fără ca să se poată afirma că opinia lor era insuficient de bine cântărită.

Este drept, pe de altă parte, că nu se poate trece uşor nici peste părerea altor învăţaţi, după care stilul metopelor şi crenelurilor nu poate fi pus alături de cel al sculptorilor columnei lui Traian. Considerăm însă că această ultimă apreciere, întemeiată pe consideraţiuni stilistice nu poate prin sine însăşi determina acceptarea unei asemenea concluzii, fără să se ţină seama atât de condiţiile istorice ale secolului IV d.Hr. În regiunea Dunării de Jos, cât şi de analiza mai temeinică a structurii monumentului însuşi. Credem că aceste două elemente pot să întărească ipoteza formulată de Grigore Tocilescu, şi anume că monumentul triumfal de la Adamclisi a fost ridicat în vremea lui Traian şi că sculpturile care îl decorează ilustrează scene din războaiele romanilor cu dacii.

Din acest ultim punct de vedere şi în ciuda stângăciei unora dintre sculpturile sale, studiul elementelor arhitectonice ale trofeului dovedeşte o mare unitate de execuţie, ce nu lasă loc posibilităţii unei refaceri târzii. Furtwangler însuşi atrăgea atenţia asupra faptului că întreg monumentul a fost construit din aceeaşi piatră calcaroasă, care permite o execuţie nu numai sigură, dar şi deosebit de fină. „Precizia şi grija execuţiei, adaugă acelaşi învăţat, este uimitoare”.

Cel mai recent studiu asupra acestui monument a dovedit exactitatea acestor observaţii. Aşa cum s-a putut constata, întreg materialul care a servit la construcţia monumentului a fost scos din cariera apropiată de la Deleni. Nucleul monumentului este constituit dintr-un turn rectangular, înalt de 12,66 m, construit din blocuri regulate de piatră.

Pe o înălţime de circa alţi 6 m, continuă a doua parte a turnului, circulară în partea inferioară, hexagonală în cea superioară, terminându-se cu o platformă peste care se ridica trofeul propriu-zis. De jur împrejurul acestui turn s-a clădit un înveliş de piatră de formă circulară, pe care se sprijină întreg corpul monumentului. Prin dimensiunile sale, trofeul de la Adamclisi, al cărui perimetru depăşeşte 95 m, se situează printre cele mai mari realizări de acest gen din imperiul roman.

Grija specială cu care au fost executate diferitele părţi ale monumentului se remarcă atât la cele şase trepte şi la paramentul imediat următor, format din blocuri de pietre regulate, cât mai ales la bogata friză inferioară care încadrează şi totodată pune în valoare metopele trofeului. Elementele decorative ale acestei frize, executate cu o mare precizie şi eleganţă, constau dintr-un acant bogat ondulat, ale cărui spirale se termină printr-un cap de lup.

Comparaţia făcută cu monumentele din Roma decorate în chip asemănător - ara Pacis Augustae, arcul lui Titus şi mai ales forul lui Traian - poate fi considerată nu numai justificată, dar şi sugestivă, atât pentru repertoriul decorativ al pietrarilor de la Adamclisi, cât şi pentru experienţa celor care aveau de executat diferitele părţi ale acestui monument de mare valoare istorică şi artistică.

Printr-un simţ al proporţiilor ce merită a fi subliniat, friza superioară care încadrează metopele conţine motive decorative mult mai simple: spirale împletite şi palmete aşezate alternativ. Simplitatea lor izvora din precisa înţelegere a elementului lor funcţional: ele trebuiau doar să limiteze brâul metopelor şi să nu diminueze atenţia rezervată în chip legitim desfăşurării scenelor istorice sculptate de jur împrejurul monumentului.

Cele 54 metope - dintre care s-au păstrat 48 - ilustrează prin scene de caracter războinic aspecte ale luptelor lui Traian cu dacii în anii 102 şi 105. O problemă mult discutată a fost aceea dacă printre adversarii romanilor se pot distinge, după unele elemente ale costumului sau ale portului, luptători daci şi familiile lor, călăreţi sarmaţi, îmbrăcaţi în zale (lorica squamata) şi bastarni, identificaţi după unii arheologi printr-un nod la tâmplă.

Nu numai datorită faptului că şase metope lipsesc, dar mai ales fiindcă ele nu prezintă scene de luptă continue, este greu de reconstituit ordinea în care erau ordonate de jur împrejurul monumentului aceste sculpturi. Unele dintre ele reprezintă călăreţi izolaţi. Cele mai multe ilustrează scene de luptă în care soldaţii romani pe jos sau călare, purtând în mâna stingă scutul şi în dreapta sabia, răpun pe adversarii lor daci, îmbrăcaţi în iţari lungi şi creţi, înarmaţi cu sabia rotundă, cunoscută şi pe columna lui Traian.

În ciuda caracterului static, pe care-l prezintă cele mai multe dintre metope, ale căror personaje sunt ordonate într-o ireală simetrie, nu lipsesc şi alte scene, al căror dinamism aminteşte într-o anumită măsură lupta pe viaţă şi pe moarte a ostaşilor din cele două tabere. O seamă de scene care trebuiau în orice caz să închidă ciclul luptelor, prezintă fie pe legionarii romani cu steagurile ridicate de paradă, fie mai ales prizonieri cu mâinile legate în lanţuri sau familii de barbari cu turmele şi carele lor specifice.

Ca şi pe columna lui Traian de la Roma, aceste scene, care, în concepţia învingătorului voiau să simbolizeze „pacificarea” noii provincii, sunt deosebit de interesante pentru istoria veche a poporului nostru, tocmai fiindcă, fie şi în chip stângaci, aceste sculpturi redau nu numai luptele grele ale dacilor, care s-au desfăşurat la sudul Dunării, concomitent cu cele din Banat şi din munţii Orăştiei, dar şi figura dârză a celor pe care îi răpusese doar numărul mare şi armamentul superior al armatelor cotropitoare.

Este evident că, spre deosebire de execuţia precisă şi elegantă a frizelor, pentru care meşterii pietrari puteau să copieze cu grijă modele demult cunoscute, cea a metopelor este uneori deosebit de stângace. Suferă înainte de toate legile perspectivei, atât de bine studiate pe coloana lui Traian de la Roma sau pe monumentele contemporane din alte regiuni ale imperiului roman. Corpurile unora dintre luptători sunt contorsionate în aşa măsură, încât se impune de la sine concluzia că sculpturile n-au fost executate sub conducerea unui mare maestru, ci din contra, de meşteri pietrari fără experienţă nici în execuţia corpului uman, prezentat de autorul probabil al schiţelor în atitudini relativ simple, nici în respectarea legilor perspectivei.

Cu toată această stângăcie, metopele fac corp comun cu restul monumentului, inclusiv cu cele două elegante frize care le încadrează, încât la o observare mai atentă devine greu de înţeles şi mai ales de dovedit o refacere târzie, în secolul IV, numai a acestor elemente, inclusiv a sculpturilor de pe creneluri, în timp ce toate celelalte elemente, al căror rol funcţional nu poate fi subestimat, şi-au păstrat nu numai unitatea lor structurală, dar şi calitatea execuţiei, ce îngăduie compararea trofeului de la Adamclisi cu alte monumente din secolele I-II d.Hr.

Partea superioară a monumentului este împodobită cu o serie de blocuri, aşezate alternativ şi formând o balustradă de forma unor creneluri, separate printr-un număr dublu de parapete, decorate cu cercuri şi rozete octogonale. Pe 26 din aceste blocuri sunt reprezentaţi prizonieri daci legaţi în lanţuri. Pe fondul crenelului apare câte un palmier, ale cărui ramuri sunt redate simetric de o parte şi de alta a capului prizonierilor. În sfârşit, deasupra turnului central al monumentului, se înălţa adevăratul trofeu de arme, la picioarele căruia erau reprezentaţi un ofiţer îmbrăcat în platoşa romană şi mai mulţi prizonieri îngenunchiaţi.

Din însăşi această sumară expunere reiese limpede că, în ciuda unor stângăcii în execuţia blocurilor sculptate, monumentul de la Adamclisi cuprinde o seamă de elemente decorative ce pot fi comparate cu alte monumente romane din această perioadă. Privit din toate punctele de vedere şi mai ales din acela al elementelor sale funcţionale, acest trofeu poate şi trebuie să fie considerat ca monumentul cel mai însemnat al artei romane la Dunărea de Jos. Prin proporţiile şi semnificaţia sa istorică, monumentul se numără printre cele mai însemnate realizări de acest gen din întreg imperiul roman.

Înainte de a încheia acest capitol, este necesar să ne oprim o clipă mai mult asupra părerilor exprimate de unii arheologi cu privire la o eventuală refacere a monumentului în cursul secolului IV. Această părere izvora din impresia că sculpturile metopelor şi crenelurilor trofeului nu ar putea fi datate, în raport cu evoluţia artei romane, la începutul secolului II d.Hr. Considerând că stângăcia sculpturilor ar sugera o epocă târzie, arheologii amintiţi mai sus au emis ipoteza unei refaceri a monumentului în secolul IV d.Hr.

Structura însăşi a monumentului, ca şi felul în care sunt legate între ele elementele constitutive ale trofeului, realizat de sus până jos din acelaşi material, sunt departe de a sprijini această ipoteză. Condiţiile istorice ale veacului IV d.Hr., pe de altă parte, erau atât de dificile, încât, chiar în epoca lui Constantin cel Mare, ale cărui măsuri pentru refacerea şi întărirea limes-ului dunărean sunt cunoscute, e greu de presupus că armata romană ar fi avut răgazul necesar spre a reface un număr atât de mare de metope şi creneluri sculptate, păstrând în acelaşi timp toate celelalte elemente ale monumentului, inclusiv inscripţia care vorbea de Traian.

Prin înseşi proporţiile şi structura sa, monumentul de la Adamclisi depăşeşte posibilităţile veacului IV d.Hr. De altminteri merită a fi subliniat faptul că, chiar la Roma, între coloana lui Traian şi a lui Marcus Aurelius, calitatea sculpturilor şi a compoziţiei dovedeşte un regres, ce a fost demult remarcat. Pe de altă parte, cu tot caracterul lor stângaci, datorită executării sculpturilor de la Adamclisi de către meşteri insuficient de iscusiţi în a reda în piatră schiţele unui artist, el însuşi mediocru, aceste reliefuri sunt totuşi superioare celor executate în vremea lui Constantin cel Mare la Roma, pe arcul de triumf ce-i poartă numele.

Aceste scene, executate în fosta capitală a imperiului şi nu în condiţiile precare de la frontiera dunăreană, sunt totuşi atât de primitive şi înghesuite, încât, cel puţin prin contrast, cele de pe monumentul de la Adamclisi, pot fi considerate ca opere de un nivel artistic încă ceva mai înalt.