Moneda geto-dacă

Dezvoltarea forţelor de producţie, care au luat un avânt deosebit în cursul celei de-a doua perioade a culturii geto-dace, a creat condiţiile unei producţii de mărfuri. Aceasta a dus la nevoia baterii monedei locale, menită să servească procesul de schimb. Societatea geto-dacă aprecia profund foloasele acestui mijloc comod şi universal de evaluare a mărfurilor, care este banul. Monedele de import, oricât de mare era afluenţa lor ca urmare a unei creşteri asidue a schimburilor cu oraşele pontice şi cu statele elenistice, nu erau de ajuns pentru noile nevoi ale unei societăţi locale dezvoltate. De aci iniţiativa păturilor avute ale triburilor geto-dacilor de a bate monedă proprie.

Monedele geto-dace erau emise de triburi sau de uniuni de triburi şi aveau circulaţie mai ales în interiorul acestor grupuri sociale. Ca dovadă că nu era vorba de un orgoliu superficial din partea şefilor de triburi, care ar fi ţinut să-şi afirme în acest mod prestigiul după exemplul monarhilor elenistici, ci de o reală necesitate economică ce li se impunea, este că monedele geto-dace nu prezentau nici chipurile acestor şefi, nici numele lor. Erau simple imitaţii după monedele de import şi în primul rând după cele macedonene, care se bucurau în acea vreme de cea mai mare circulaţie.

Geto-dacii au bătut numai monede de argint, cu un aliaj de cupru în proporţii foarte variabile. În cele din urmă proporţia acestui amestec a ajuns să capete aspectul unei reale falsificări, pastila monedei nemaiavând de argint decât o pojghiţă subţire la suprafaţă, care ascundea un miez masiv de bronz. Cele mai caracteristice monede geto-dace imită tetradrahmele lui Filip II al Macedoniei, cu chipul lui Zeus pe avers şi cu silueta unui călăreţ pe revers. Imitaţiile după monedele lui Alexandru cel Mare, prezentând pe avers capul lui Heracles, iar pe revers pe Zeus şezând pe tron, se întâlnesc numai în regiunile de la sud de Carpaţi.

În restul Daciei se găsesc adesea tipuri hibride, având pe avers capul lui Heracles ca pe staterii de argint ai lui Alexandru, iar pe revers călăreţul de pe monedele lui Filip. E cazul tipului Hunedoara, răspândit în regiunea cu acelaşi nume. Matriţele erau executate de meşterii locali, care reproduceau efigiile originale într-un mod foarte sumar şi cu multă stângăcie. Necunoscând scrisul, ei înlocuiau literele greceşti cu simple puncte. Matriţele erau reînnoite, după ce se uzau, prin copiere succesivă de la una la alta, fără consultarea modelelor originale, ceea ce a dus la o degenerare progresivă a efigiilor. Până la urmă acestea nu mai apar decât sub aspectul unor combinaţii bizare de linii şi puncte, în care cu greu s-ar mai putea recunoaşte amintirea primelor modele. De regulă, monedele geto-dace sunt „scyphate”, adică prezintă o faţă concavă şi alta convexă, dând impresia unor mici cupe.

Cele mai vechi exemplare, de o execuţie relativ mai bună a efigiilor, aparţin tipului Filip şi datează de pe la mijlocul secolului III î.Hr. Cele mai recente şi în acelaşi timp cele mai degenerate, atât sub aspectul titlului metalic, cât şi al efigiilor, aparţin sfârşitului secolului II î.Hr. şi începutului secolului I î.Hr. Monedele geto-dace se găsesc de obicei în mare număr, îngropate ca tezaure, însă au fost constatate adeseori şi ca apariţii izolate în straturile aşezărilor geto-dace, de pildă la Popeşti, Piscul Crăsanilor, Poiana etc.

Printre monedele geto-dace se disting şi variate tipuri regionale. Cele mai importante sunt: tipul Vârteju în centrul Munteniei, tipul Hunedoara în Transilvania, tipul Aninoasa în Oltenia şi tipul Epureni în Moldova. Diferenţierea lor este, însă, ulterioară. La început, în secolul III î.Hr., a existat un singur tip comun, imitat după monedele lui Filip' II al Macedoniei. Apoi din acest tip şi din imitaţiile după staterii de argint ai lui Alexandru, au derivat celelalte tipuri. Depărtându-se tot mai mult de modelele macedonene de la care au pornit, monedele geto-dace au ajuns a reprezenta tipuri cu caractere proprii.

Deoarece imitaţii după monedele macedonene, cu o tehnică şi o degradare artistică analoge cu ale celor geto-dace, se întâlnesc frecvent şi la neamurile celtice din Europa centrală şi occidentală, s-a crezut într-o vreme că geto-dacii ar fi împrumutat de la celţi obiceiul de a bate monede. Lucrul este puţin probabil, dacă ţinem seama de contactul direct al geto-dacilor cu grecii şi cu tracii de sud, care îi puteau uşor iniţia în acest meşteşug, aşa cum o făcuseră în atâtea alte domenii de activitate. Raportul geto-dacilor cu celţii în această privinţă mai degrabă ar putea fi inversat, celţii din Europa centrală inspirându-se din tehnica geto-dacă pentru monetăria lor. Fapt este că, în ciuda asemănărilor tehnice, deosebirile tipologice dintre monetăria dacă şi cea celtică sunt nete. Aceste deosebiri se impun chiar când e vorba de modelele greceşti comune, cum este cazul tipului Filip.

În afară de monedele macedonene, au circulat în Dacia şi imitaţii după alte tipuri de monede greceşti, însă fără aceeaşi frecvenţă şi fără aceeaşi persistenţă şi, în consecinţă, fără degenerări tot atât de însemnate. Astfel de exemplu, în secolul III î.Hr., se întâlneşte în Dacia un tip de monedă de argint care reproduce, în mod barbarizant, fără litere, tetradrahmele oraşului Larissa din Thessalia, având pe avers chipul unei divinităţi feminine văzut din faţă, iar pe revers silueta lui Heracles. Piesele cunoscute din acest tip de imitaţie sunt puţine. În schimb, foarte obişnuite sunt imitaţiile după tetradrahmele din Thasos, care, împreună cu originalele, s-au răspândit în toată Dacia şi în ţările vecine începând de pe la sfârşitul secolului II î.Hr. şi durând în tot cursul secolului următor.

Imitaţiile după monedele thasiene, produse poate în Tracia de la sud de Dunăre, s-au oprit la un stadiu foarte apropiat de modelul original, fără degenerările la care acelaşi model a dat loc în monetăria celtică. Pe exemplarele din Dacia, de un argint destul de pur, se păstrează clare inscripţiile greceşti din original şi sunt reproduse cu destulă îngrijire chiar efigiile (capul lui Dionysos pe avers, silueta lui Heracles pe revers). Se observă că imitarea monedelor macedonene în Dacia, ca şi circulaţia în general a imitaţiilor după monedele elenistice, încetează pe la începutul secolului I î.Hr., când piaţa geto-dacă este acaparată de denarul roman.