Monarhia, centru de putere în România

Ferdinand I - un monarh constituţional

În perioada interbelică, la fel ca în timpul lui Carol I, regele era elementul-cheie al vieţii politice. Prerogativele sale, deloc formale, erau stabilite prin Constituţia din 1923. Deşi avea dreptul să numească şi să demită miniştri fără nici o restricţie, trebuia să ţină cont, în virtutea tradiţiei, de voinţa partidului care câştigase alegerile. Tot Constituţia îi dădea dreptul de a sancţiona toate legile votate de Parlament, însă nu s-a folosit niciodată de dreptul de veto. Dar regele putea emite „regulamente”, adică instrucţiuni privind aplicarea unor legi, ceea ce însemna că monarhul avea posibilitatea să interpreteze discreţionar legea.

Totodată, avea autoritatea de a negocia şi a încheia tratate de alianţă, dar acestea erau valabile doar dacă erau ratificate de Parlament. Datorită faptului că regele Ferdinand a respectat limitările impuse de Constituţie, el poate fi considerat un monarh constituţional. De altfel, prestigiul monarhiei a crescut în timpul primului război mondial şi după realizarea Unirii.

Monarhia era considerată de majoritatea oamenilor politici şi de opinia publică o instituţie necesară şi utilă. În această atmosferă, a avut loc la Alba-Iulia, în 15 octombrie 1922, încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Măria ca suverani ai României Mari. La conducerea ţării se afla guvernul liberal prezidat de I.I.C. Brătianu. Personalitate remarcabilă a vieţii politice din România, Brătianu a exercitat o puternică influenţă asupra regelui Ferdinand. Conducătorii Partidului Naţional şi ai Partidului Ţărănesc au refuzat să participe la ceremonie, sub motiv că încoronarea a fost coborâtă „la rolul unei simple demonstraţii de partid”.

Criza dinastică

„Criza dinastică” declanşată în 1925 a afectat prestigiul monarhiei. Prinţul Carol, moştenitorul tronului, a fost trimis în 1925 să reprezinte familia regală română la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii. Carol nu s-a mai întors în ţară. La Paris s-a întâlnit cu Elena Lupescu, iubita sa, şi au plecat în Italia. La 12 decembrie 1925 a trimis o scrisoare regelui Ferdinand, prin care îl anunţa că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei.

După ce Consiliul de Coroană, întrunit la 31 decembrie 1925, a acceptat hotărârea prinţului moştenitor, Parlamentul a ratificat acest act la 4 ianuarie 1926, proclamându-l moştenitor al tronului pe Mihai, fiul lui Carol. A fost instituită o regenţă care să exercite prerogativele regale în eventualitatea că Mihai ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Actul de la 4 ianuarie 1926 a fost interpretat ca exprimând voinţa lui Ion I.C. Brătianu, impusă regelui Ferdinand.

Opoziţia însă a început să facă agitaţie în favoarea revenirii lui Carol, pentru a lovi astfel în PNL După moartea regelui Ferdinand (20 iulie 1927) şi a lui I.I.C. Brătianu (24 noiembrie 1927), problema cea mai presantă a fost aceea a „ordinei constituţionale”, deoarece se formase un curent care îl prezenta pe Carol ca „salvator” al ţării. O bună parte a opiniei publice a început să creadă că aducerea lui Carol era cea mai sigură soluţie pentru consolidarea statului. Informat periodic în legătură cu frământările din ţară, Carol a venit pe neaşteptate la Bucureşti, la 6 iunie 1930. La 8 iunie 1930, Parlamentul a anulat legile din 4 ianuarie 1926 şi l-a proclamat rege pe Carol. Începea astfel perioada „Restauraţiei” (1930-1940).

Carol al II-lea

Domnia lui Carol al II-lea a fost o nouă etapă în evoluţia monarhiei. Regele era un om cu o solidă pregătire intelectuală, abil, ambiţios. El a sprijinit efectiv instituţiile culturale, a manifestat o preocupare constantă pentru modernizarea societăţii româneşti. În plan politic a urmărit preluarea efectivă a puterii în stat, căutând înlocuirea regimului bazat pe partidele politice.

Alegerile din 1937 au reprezentat un moment dificil pentru democraţie. În perioada campaniei electorale, Iuliu Maniu şi-a asumat conducerea opoziţiei. Obiectivul său principal era răsturnarea guvernului Tătărescu. În acest scop, a semnat un pact electoral cu Corneliu Zelea Codreanu şi Gheorghe Brătianu, şeful unei facţiuni liberale. Rezultatele alegerilor au demonstrat deruta alegătorilor. PNL, care, deşi deţinea conducerea guvernului, nu a obţinut procentajul necesar - 40%, pentru a câştiga majoritatea în Cameră. PNŢ a ieşit pe locul al doilea, iar pe locul al treilea s-au plasat legionarii, cu 15,58% din voturi. Astfel, extrema dreaptă a câştigat teren considerabil.

Rezultatul nedecis al alegerilor a oferit regelui o largă posibilitate de manevră pentru realizarea obiectivului său politic. La 28 decembrie 1937, regele l-a însărcinat pe Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, cu formarea noului guvern. Aducând la conducere un partid mai slab, Carol al II-lea a urmărit să câştige timp pentru pregătirea ultimelor acţiuni vizând instaurarea regimului personal.

Monarhia - centru de putere

Schimbarea a venit foarte repede. La 10 şi 11 februarie 1938, Carol al II-lea a înlocuit guvernul Goga cu un „guvern consultativ”, condus de Patriarhul Miron Cristea, având în componenţa sa câţiva foşti prim-miniştri şi pe Ion Antonescu, ca ministru al apărării. Dizolvând instituţiile sistemului parlamentar, Carol şi-a consolidat în scurt timp puterea.

Conform noii Constituţii, pe care a impus-o în februarie 1938, regele devenea un factor politic activ; el participa efectiv şi legal la activitatea de guvernare. Cele mai multe articole erau identice cu ale Constituţiei din 1923. S-a menţinut principiul conform căruia toate puterile statului emană de la naţiune, precum şi acela privind separarea puterilor în stat. Prevederile Constituţiei referitoare la atribuţiile regelui îl puneau pe rege într-o poziţie superioară faţă de cele acordate de Constituţia din 1923.

Carol al II-lea şi legionarii

Carol a luat măsuri dure împotriva Gărzii de Fier pe care o considera drept principalul său inamic. Unele prevederi ale Constituţiei din februarie 1938 erau îndreptate evident împotriva legionarilor. Dreptul de vot pentru Adunarea Deputaţilor nu mai era acordat decât persoanelor care împliniseră 30 de ani, preoţilor li se interzicea să-şi pună autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, inclusiv în lăcaşurile de cult. Persoanelor care nu erau autorizate de lege (art. 8) li se interzicea de „a lua sau presta jurământ”.

Măsuri adoptate în perioada 1938-1940

Măsuri Obiective
Introducerea stării de asediu şi a cenzurii (11 februarie 1938). Restabilirea ordinii. Instituţionalizarea noului regim.  
Numirea prefecţilor din rândul ofiţerilor superiori. Descurajarea opoziţiei, iilor superiori.
Publicarea Constituţiei (20 februarie 1938). Asigurarea bazei juridice a regimului.
Desemnarea Consiliului de Coroană ca organ permanent (30 martie 1938). Aprobarea politicii regelui în problemele de stat de importanţă majoră.  
Decret-lege pentru dizolvarea partidelor politice (30 martie 1938). Lichidarea unei componente fundamentale a regimului democratic.  
Decret-lege privind apărarea ordinii în stat (14 aprilie 1938).   Posibilitatea adoptării de măsuri legale împotriva opoziţiei, în special a legionarilor.  
Reforma administrativă (14 august 1938), prin care erau create ţinuturile conduse de rezidenţi regali. Subordonarea şi controlul eficient al administraţiei.
Decret-lege prin care erau create breslele de lucrători (12 octombrie 1938). Desfiinţarea sindicatelor şi asigurarea controlului asupra organizaţiilor profesionale ale lucrătorilor.  
Decret-lege prin care era creată „Straja Ţării” (decembrie 1938). Educarea tinerilor în spiritul ataşamentului faţă de monarhie.
Constituirea Frontului Renaşterii Naţionale (16 decembrie 1938). Asigurarea unui suport politic pentru regim. Atragerea unor cadre ale fostelor partide.  

Carol al II-lea i-a dat instrucţiuni lui Armând Călinescu, ministru de interne şi ulterior prim-ministru, să distrugă prin toate mijloacele Garda de Fier. Membrii Gărzii sau simpatizanţii acesteia au fost arestaţi în număr mare şi internaţi în lagăre de concentrare. Forţa măsurilor pe care Carol al II-lea le-a luat împotriva Gărzii de Fier în 1938 şi după aceea a pornit iniţial de la faptul că o percepea drept o agentură a Germaniei. Astfel, guvernul a început arestarea masivă a membrilor gărzii la puţin timp după ce Germania a anexat Austria, iar uciderea lui Codreanu şi a încă treisprezece legionari a avut loc imediat după vizita lui Carol în Germania (noiembrie 1938).

În timpul acestei vizite, Hitler îi ceruse insistent lui Carol să-i elibereze pe legionari şi să formeze un cabinet condus de C.Z. Codreanu. Campania regelui a distrus Garda ca mişcare politică. A rămas doar un nucleu, care opera ca organizaţie clandestină, angajată în acte de sabotaj şi asasinate. La 21 septembrie 1939, la ordinul lui Horia Sima, noul lider al Gărzii de Fier, un grup de legionari l-a asasinat pe Armand Călinescu.

Situaţia internaţională extrem de gravă de la sfârşitul anului 1939l-a determinat pe Carol al II-lea să iniţieze o mişcare de „reconciliere naţională” cu scopul de a apăra naţiunea împotriva pericolelor externe crescânde. Insă doar Mişcarea legionară s-a arătat receptivă faţă de aceste chemări. „Reconcilierea” cu Mişcarea legionară a marcat o deplasare spre dictatură şi totalitarism a întregului regim. Dar această manevră nu a putut asigura durabilitatea regimului care s-a prăbuşit în primele zile ale lunii septembrie 1940.

Pierderile teritoriale din vara anului 1940

În vara anului 1940, România a suferit grave pierderi teritoriale, fiind astfel pusă în faţa opţiunii de a pieri sau de a ceda teritorii. La 26 iunie 1940, Viaceslav Molotov, ministrul de externe sovietic, l-a convocat la Kremlin pe diplomatul român Gheorghe Davidescu şi i-a cerut în mod ultimativ predarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, încercarea guvernului român de a negocia a eşuat. Un nou ultimatum sovietic, dat în noaptea de 27/28 iunie 1940, a anunţat intenţia trupelor sovietice de a intra în Basarabia a doua zi. România era silită să evacueze teritoriul în termen de 4 zile.

În aceste condiţii, Consiliul de Coroană de la Bucureşti a decis să cedeze în speranţa salvării statului român. În plus, toate statele europene consultate - Germania, Italia, Iugoslavia şi Grecia - au îndemnat la reţinere şi chiar la acceptarea cererilor sovietice. A urmat o retragere care i-a demoralizat şi i-a umilit pe români. De fapt, foarte mulţi nu puteau să înţeleagă ce s-a întâmplat în realitate. România a cedat astfel Uniunii Sovietice Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei. Ultimele două teritorii depăşeau cu mult înţelegerea germano-sovietică din 1939, ceea ce a dus la primul moment de criză în relaţiile germano-sovietice după 1939.

Ca urmare a cedării Basarabiei, în rândul cercurilor politice de la Bucureşti s-a făcut simţită nevoia unei reorientări în politica externă. La 1 iulie 1940, România a renunţat la garanţiile anglo-franceze, iar în ziua următoare Carol al II-lea i-a cerut lui Hitler să trimită o misiune militară germană. Totodată, s-a format un nou guvern, condus de inginerul Ion Gigurtu, apropiat cercurilor politice şi economice germane. Cu toate acestea, la jumătatea lunii iulie 1940, Berlinul a cerut României, pe un ton imperativ, să îşi rezolve problemele teritoriale cu Ungaria şi Bulgaria.

Evenimentul cu implicaţiile cele mai grave din vara anului 1940 a fost cedarea nord-vestului Transilvaniei în favoarea Ungariei. România s-a pronunţat pentru o soluţie negociată a problemei, propunând un schimb de populaţie în locul celui de teritorii, susţinut cu intensitate de Ungaria. Germania şi Italia au propus un arbitraj, fiind interesate în întărirea controlului lor în sud-estul Europei. De fapt, arbitrajul de la Viena a fost un dictat impus României de către Germania şi Italia, în favoarea Ungariei.

Sub o presiune deosebită, Consiliile de Coroană din noaptea de 28/29 august şi respectiv 29/30 august 1940 au acceptat ideea de arbitraj şi ulterior cedarea teritoriului din nord-vestul Transilvaniei, în schimbul promisiunii Germaniei şi Italiei de a garanta integritatea statului român, acum mult redus. Aşadar, România a pierdut nord-vestul Transilvaniei, cu o suprafaţă de 43.492 kmp şi cu o populaţie de 2.667.000 de locuitori.

În raporturile cu Bulgaria, după tratativele de la Craiova, România a cedat sudul Dobrogei, adică judeţele Durostor şi Caliacra. Frontiera româno-bulgară a revenit pe aliniamentul anului 1913 şi s-a procedat totodată la un schimb de populaţie. În total, România a pierdut în vara anului 1940 aproximativ 100.000 kmp cu o populaţie de 6.800.000 de locuitori. Abandonarea fără luptă a teritoriului naţional a fost considerată o soluţie total dezonorantă pentru clasa politică, şi în special pentru monarhie. În aceste împrejurări, Carol al II-lea a fost silit să renunţe la tron.

Politica dusă de Carol al II-lea în vederea instaurării regimului personal (1930-1937)

Obiective

Etapa I (1930-1934)

  • numirea unor guverne de „uniune naţională” care să depindă de rege;
  • impunerea „camarilei” ca un centru de putere;
  • compromiterea partidelor politice.

Etapa a II-a (1934-1938)

  • impunerea guvernului Gheorghe Tătărescu;
  • compromiterea instituţiei fundamentale a regimului democratic - Parlamentul;
  • sprijinirea organizaţiilor prodictatoriale şi a acţiunilor ce vizau subminarea regimului democratic.

Măsuri

Etapa I (1930-1934)

  • guvernul Iorga-Argetoianu (aprilie 1931 - mai 1932);
  • campanie de presă împotriva sistemului pluripartit;
  • încurajarea disidenţilor şi a sciziunilor;
  • încălcarea uzanţelor parlamentare.

Etapa a II-a (1934-1938)

  • limitarea activităţii partidelor din opoziţie;
  • consolidarea economică a grupării industrial-bancare în frunte cu Carol al II-lea;
  • folosirea sistemului de conducere prin decrete-legi;
  • crearea unor partide de dreapta: Frontul Românesc, Partidul Naţional-Creştin;
  • sprijin semnificativ Gărzii de Fier.

Check Also

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …